Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

P­e ulițele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiță, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Dia­na - porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioșătoarea umani­tate a acceptării și a milei. Dimineața, îl auzi pe Tudora ducînd vitele la islaz, strigînd: „Fir­ați ale dracului de vite proaste. Nea, Jo­iana, nea... Mai repede, vită proastă, că dă soarele dă vale și noi tot pă drum.“ Vitele lui nea Tudora nu prea se sinchisesc de urletele și înjurăturile necontenite. Se unduiesc agale pe mijlocul drumului, lăsînd în urmă baligi, furînd, din cînd în cînd, din iarba de pe mar­ginea drumului, întinzîndu-se după frunzele copacilor, în mînia injurioasă a stăpînului. Constanta VINTILĂ-GHIȚULESCU ceaslov storg Viața la ară... „ajutor“, spre mîntuirea omului oropsit de atîtea dobitoace flămînde. Pe partea cealaltă, vecinica Pătrana, pra­voslavnică creștină, nu se îndură să fie toată ziua, bună ziua cu necurata-n gură, mai ales acum, în postul cel mare al Sfintei Marii. Așa că a inventat un surogat cu „narti“. „Fir-ai a narti dă năsimțită. Vaca!“, își apostrofează cățelușa ce se furișează în casă. Narti-n sus și narti-n jos, ori de cîte ori aruncă buruiană la pui sau schimbă apa la rațe, adună ouăle sau trece prin bătătură. Prînzul este presărat cu alți draci și dră­­cușori, cu sfinți și cruci, cu Paști și anafore, cu colivi și prescuri, rostiți tare, cu obidă, în fiscuitul bicelor, aruncați de stăpînii cailor ce trec, la trap, pe uliță. Vasilică a lu’ Begu Prînzul este presărat cu alți draci și drăcușori. Cînd se crapă de ziuă și iese la rațe, gîște și găini, Vergica, vecina de alături, zbiară s-o audă tot păsărelul: „Curvele dracului, nici nu v-ați trezit bine și cereți de mîncare. Iete-te la ele, mă, cum se-nghesuie, mama voastră de curve. Că i- am mîncat pă dracu’. Ha?!“, se-ncruntă cu nădejde. Dacă se întîmplă ca unele dintre aceste orătănii inofensive să pă­trundă în grădină, printre straturi și zar­zavaturi, și se-ntîmplă adesea, toți dracii sînt coborîți de pe tîmpa de la Voroneț și specta­colul insultelor capătă proporții apologetice. Maica Vergica, femeie trecută bine de 70 de ani, cu ditamai măturciu într-o mînă, cu poa­lele rochiei în cealaltă, aleargă prin grădină, strigînd cît pentru tot satul, la „curcile ne­simțite“, „găinile curve“, „rațele proaste“, „cocoșii bețivani“, „gîștele dobitoace“, „cîtele afurisite“ etc. Hrănirea porcilor este un alt spectacol, dracii sînt iarăși chemați în sau Gheorghiță a lu’ Gunoi nu sînt niciodată mulțumiți nici de cum trag, nici de cum merg, nici de comenzile preluate aiurea și pe dos. Au ei hac de cojocul cailor, trîntind o în­jurătură și altoindu-i cu biciul de să simtă și să se simtă. Și dacă, la ora asta a prânzu­lui, cînd toată lumea moțăie sub frebințeala soarelui dogoritor, ai norocul să dai peste Li­­ca lu’ Măscărici, nevasta lu’ Cornel, trăgînd de căpăstru un măgar căpos, te-a fericit Cel de Sus de cele ce vei afla despre viața ei ne­fericită, plină de draci și dobitoace neispră­vite. Spre seară, se întorc vacile cu Tudora, Grigore a lu’ Bîldîc, Cornel a lu’ Măscărici. Ele — sătule, cu ugerele pline, ei­­ afumați și degrabă vărsători de vorbe grele. Ulița ră­sună de draci de parcă Iadul cel mare și a­­dînc s-a revărsat dintr-odată în acest sat, liniștit doar de căldura mare a amiezii. Ba, a lui Măscărici își varsă furia afumată și asu­pra muierilor strânse ciorchine pe pod, la vor­be: „Ale dracului ce sînteți voi, muieri bîrfi­­toare. Ați ieșit la drum, ai? La bîrfa, ai? Ca curcile, ai?! N-aveți de treabă pe la cășile voastre? La tors cu voi, fa, nu la bîrfă!“ Mu­ierile se închină, blestemîndu-l pe păgînul ce le spurcă postul Sfintei Mării cu vorbele lui de ocară. Cornel a lu’ Măscărici nu se lasă, și vinul băut îi dă curajul să le zică toate cele, strânse atîtea seri la rând pe suflet, cînd le-a găsit la drum, privindu-1 sfidător și bîrfin­­du-1. Sau cel puțin așa își imaginează el. Nu că n-ar fi ceva adevăr în toate astea. Răsună valea de vorbe grele, cocoșii încep să cînte, găinile cotcodăcesc, cîtele se cațără prin ar­bori, țipînd isterice: „Copac! Copac! Copac!“ „în copac ai să dormi, bă, Măscărici, la noap­te“, se amuzară femeile voioase, că fuseră astfel răsplătite de sărmanele orătănii. A­uzind și văzînd atîta năduf în afu­­risirea bietelor dobitoace, mi-aș dori ca, măcar pentru o zi, dracul ăra atît de invocat să le ia cu el, dacă tot îi sînt dă­ruite cu larghețe și consecvență, lăsîndu-i pe toți, o bucată de vreme, fără ouă, lapte și ce­va carne. Cît despre viața la țară... monotonă — cînd Tudora­nu se-mbată și nu se ocărăște cu nevastă-sa, prin fundul curții, cînd Cornei e treaz și nu se ține de măscări, cînd Lica la­să măgarul în pace și Vergica doarme răpusă de atîtea orătănii înfometate... Constanța Vintilă-Ghițulescu este cerce­tătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniț­, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități româ­nești (1750-1860), Humanitas, 2013. r IERI CU VEDERE SPRE AZI antij nostalgia Brukenthal „Și acest oraș este în cetate și tot în ți­nutul Sibembirgen, în județul Sașilor, lă­cuit de destui domni și neguțători, căci și aciia este negoțul mare, fiind iar cu apro­piere de hotarele Prințipatului Valahiei. Lăcuitorii să urcă pînă la 16.000, în într­­acest oraș au toate chipurile de bune în­grijiri spre buna orinduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii și spre urmările care aduc pe om la feri­cire. Acila lăcuiaște și comandiru ostășăsc a căruia stăpînire să întinde peste tot Ar­­dealu, cum și vistierul iarăș al tot Ardea­lului. Și pe tot anul o dată să strâng la po­­lițiia universitate cîte un sinator din toate maghistraturile și săvîrșăsc pricinile cele nesăvîrșite în județele lor. La poarta a­­cestei cetăți fofezi nu sînt, din porunca îm­păratului Iosif al doilea, care, viind în par­tea locului și mergînd la hotarul Cîine­­nilor, unde văzînd cît au fost de anevoie a trece cu siluire o oaste vrăjmășească, cînd ar fi fost o cît de puțină împotrivire­­ în­­torcîndu-se la Sibiu, au poruncit ca toate fafezele porților să să strice, ca un lucru nefolositor, căci acel vrăjmaș care au putut să aibă întru nimic acel firesc loc, îndestul întemeiat decît o cetate ce are într-însa lă­­cuitori, porțile le are întru nimic, cînd să va apropia de acel oraș. Și acuia are baronul Brukenthal o mare casă, întru care are bibliotecă cu cărți deo­sebite și strînsoare de cadre vrednice de vedere și multe lucruri din vechime și destule bucăți de metaluri cu pămîntul lor nelucrat. Semănăturile și poamele sînt aseme­nea. Din Sibii și pînă în orașul Sas-Sebeș sînt peste trei: Săcele, Raismark și Sas-Se­­beș. Să trece apa Sibiu, aproape de orașul Sibiului.“ Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, ediție Perpessicius, BPT, 1952 D­upă căderea Berlinului și după capi­tularea Japoniei, în lumea occidenta­lă a urmat un lung răgaz de sărbă­torire a victoriei și de refacere după un răz­boi cumplit. E drept, Germania nu prea a­­vea ce sărbători. A fost împărțită între ame­ricani și ruși, primii încercînd să pună pe li­nia de plutire o țară care însemna enorm pentru Europa, în timp ce soldații sovietici făceau tot ce le stătea în putință pentru a-și scoate pîrleala după un șir de măceluri ca­re le-au împuținat simțitor populația. Marii învingători se răzbunau în moduri foarte di­ferite. Unii încercau să readucă în simțiri un popor culpabilizat în întregime pentru oro­rile unui război devastator, iar alții îi pedep­seau pe învinși, pur și simplu. Chiar și cu ris­cul eliminării oricăror nuanțe din povestea tratamentului aplicat celor care pierduseră războiul, e limpede că orice învins de la ora aceea - indiferent că participase la război direct sau indirect - își dorea cu ardoare să ajungă pe mîna americanilor. Franța scăpată de ocupație exulta birui­toare, în șansonete și în febra descoperirii noilor muzici venite de peste Atlantic. Partea vestică a Germaniei începea să-și revină din dezastru, întreaga jumătate de Europă sal­vată de aliați redescoperea - e drept, unii mai ușor, alții cu oarecare dificultate - bu­curia de a trăi, în timp ce în Estul Europei se așterneau întunericul, tristețea, fiorul Cătălin ȘTEFĂNESCU fără doar și coate la boierie terorii, în Vest se năștea noul ritm al capi­talismului. Pe cînd în țările rămase în sfera de influență a sovieticilor începea o istorie a jafului și a secătuirii economice pentru re­construcția Uniunii Sovietice, în Europa de Vest se deschideau robinetele consumului. Tot acolo, în Vest, apărea o instituție care a­­vea să dăinuiască ani buni, și urma să aducă bani serioși - turistul american. "J­" nstituția asta avea să fie una dintre cele mai grele de pe piață, cîtă vreme econo­­mo­mia Germaniei trecea de la respirația cu ajutorul aparatelor, la gimnastica de recupe­rare. Odată reintrată în ritmul ei profund specific, ocupația nemților de a face lucruri serioase și trainice a produs un concurent re­dutabil pentru instituția turistului american — turistul german. Ca în orice domeniu, nemții s-au apucat și aici de treabă așa cum știu ei, adică temeinic. Se căsătorea mult și bine. E drept, turistul german nu era tocmai celebru prin generozitatea bacșișului. Dar era serios, în general liniștit, avea concedii mai lungi decît ale americanilor și venea în număr mare. Plus că făcea rezervare din timp, și tu, ca gazdă sau cîrciumar, știai pe ce să te bazezi, de la un an la altul. E drept, cultural vorbind, s-au întîmplat și lucruri mai puțin amuzante. Cum ar fi că părți în­tregi de lume, dar mai cu seamă unele de la Mediterana, și-au modificat — pe alocuri în mod simțitor - obiceiurile culinare. Ceafa și cotletul de porc, cu cartofi prăjiți, au ajuns la acoperiri geografice de dimensiunea impe­riilor. Lăsîndu-i la o parte pe englezii care, de cîteva sute de ani încoace, se plimbă cu maximă nonșalanță pe toată planeta ca-n curtea lor de-acasă, turiștii americani și nemți au adus bunăstare pe unde au bine­voit să se arate, însă, pe măsură ce ficțiunea economică a început să fure mințile multor iubitori pă­timași ai pieței libere, banul „gheață“ a de­venit o prezență din ce în ce mai timidă prin buzunarele turiștilor occidentali. Bancoma­­tul și cârdul au abstractizat cumplit ideea e­­lementară, rurală, de valoare a banului. Pe urmă, au început marile închipuiri delirante ale ingineriilor speculative. Dar asta e o altă poveste. Cîtă vreme nu numeri firiireii la ve­dere, faci cheltuieli într-o dulce ficțiune. La finalul zilelor de dedulcire în plăceri, desco­peri îngrozit că ai de rezumat niște datorii cu dimensiuni de coșmar. Devii apatic și re­semnat. Da, mai pleci în vacanță dacă mai poți, dar nu mai ești turistul vesel, de odi­nioară, care chema buzukistul grec la masă și își făcea de cap în concediu, prin țări calde și pline de viață. Acum, fiecare cheltuială se face chivernisit, nota de plată se verifică la sînge, totalul e recalculat pe smart­phone-ul personal, iar bacșișul e mai timid ca un lam­pion chinezesc, lansat în beznă, din mijlocul oceanului, însă, după ce s-a refăcut, cu largul con­curs al țărilor din Estul Europei - dar și al celor aduse, mai de voie, mai de nevoie, la sînul matern­­, fosta Uniune Sovietică, acum Federația Rusă, revine hotărâtă pe piață. Pe­­acolo, povestea cu „ce-i în mînă nu-i minciu­nă“ n-a reușit să fie detronată de ficțiunile contemporane. Cash-ul n-a pierdut nimic din suveranitate și din respectul absolut. Prin urmare, de cîțiva ani buni, instituțiile ger­mană și americană asistă, cu gurile căscate și cu o oarecare îngrijorare dublată de nepu­tință, la apariția unei noi instituții - turistul rus. Vesel, numeros, posesor de cash, generos cu bacșișul, foarte bun consumator, turistul rus se instalează în fotoliul boierului contem­poran, împins de un suflu propagandistic nou, subtil și bine articulat, sosit dintr-o eco­nomie bizară, contradictorie și imprevizibilă, noul venit cîștigă teren cultural cu o viteză egală celei cu care pierd altitudine reputa­țiile celorlați. Rușii sînt în plin blitzkrieg de recîștigare a anvergurii propriei reputații, maginea total dezinhibată - de la șlapii cu șosete pînă la hainele cele mai sofis­___ticăte, de la aspectul șleampăt pînă la apariții care-ți iau glasul, de la firescul cu ca­re ni se pare că se instalează „în lumea noas­tră“ pînă la aerul de superioritate ușor plic­tisită - face din turiștii ruși o prezență mult mai mult decît sesizabilă și o imagine de mare forță. Alternanța la boierie se vede de la o poștă. O lume obosită de ficțiune asistă năucită la apariția odihnită a unora care vin din „ruinele“ realismului. Dincolo de imagi­nea asta, încă una, și mai provocatoare. Tu­ristul chinez­ Cătălin Ștefănescu este realizatorul emi­siunii Garantat 100% la TVR 1. IUI Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • D­IL­E­M A

Next