Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
Pe ulițele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiță, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Diana - porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioșătoarea umanitate a acceptării și a milei. Dimineața, îl auzi pe Tudora ducînd vitele la islaz, strigînd: „Firați ale dracului de vite proaste. Nea, Joiana, nea... Mai repede, vită proastă, că dă soarele dă vale și noi tot pă drum.“ Vitele lui nea Tudora nu prea se sinchisesc de urletele și înjurăturile necontenite. Se unduiesc agale pe mijlocul drumului, lăsînd în urmă baligi, furînd, din cînd în cînd, din iarba de pe marginea drumului, întinzîndu-se după frunzele copacilor, în mînia injurioasă a stăpînului. Constanta VINTILĂ-GHIȚULESCU ceaslov storg Viața la ară... „ajutor“, spre mîntuirea omului oropsit de atîtea dobitoace flămînde. Pe partea cealaltă, vecinica Pătrana, pravoslavnică creștină, nu se îndură să fie toată ziua, bună ziua cu necurata-n gură, mai ales acum, în postul cel mare al Sfintei Marii. Așa că a inventat un surogat cu „narti“. „Fir-ai a narti dă năsimțită. Vaca!“, își apostrofează cățelușa ce se furișează în casă. Narti-n sus și narti-n jos, ori de cîte ori aruncă buruiană la pui sau schimbă apa la rațe, adună ouăle sau trece prin bătătură. Prînzul este presărat cu alți draci și drăcușori, cu sfinți și cruci, cu Paști și anafore, cu colivi și prescuri, rostiți tare, cu obidă, în fiscuitul bicelor, aruncați de stăpînii cailor ce trec, la trap, pe uliță. Vasilică a lu’ Begu Prînzul este presărat cu alți draci și drăcușori. Cînd se crapă de ziuă și iese la rațe, gîște și găini, Vergica, vecina de alături, zbiară s-o audă tot păsărelul: „Curvele dracului, nici nu v-ați trezit bine și cereți de mîncare. Iete-te la ele, mă, cum se-nghesuie, mama voastră de curve. Că i- am mîncat pă dracu’. Ha?!“, se-ncruntă cu nădejde. Dacă se întîmplă ca unele dintre aceste orătănii inofensive să pătrundă în grădină, printre straturi și zarzavaturi, și se-ntîmplă adesea, toți dracii sînt coborîți de pe tîmpa de la Voroneț și spectacolul insultelor capătă proporții apologetice. Maica Vergica, femeie trecută bine de 70 de ani, cu ditamai măturciu într-o mînă, cu poalele rochiei în cealaltă, aleargă prin grădină, strigînd cît pentru tot satul, la „curcile nesimțite“, „găinile curve“, „rațele proaste“, „cocoșii bețivani“, „gîștele dobitoace“, „cîtele afurisite“ etc. Hrănirea porcilor este un alt spectacol, dracii sînt iarăși chemați în sau Gheorghiță a lu’ Gunoi nu sînt niciodată mulțumiți nici de cum trag, nici de cum merg, nici de comenzile preluate aiurea și pe dos. Au ei hac de cojocul cailor, trîntind o înjurătură și altoindu-i cu biciul de să simtă și să se simtă. Și dacă, la ora asta a prânzului, cînd toată lumea moțăie sub frebințeala soarelui dogoritor, ai norocul să dai peste Lica lu’ Măscărici, nevasta lu’ Cornel, trăgînd de căpăstru un măgar căpos, te-a fericit Cel de Sus de cele ce vei afla despre viața ei nefericită, plină de draci și dobitoace neisprăvite. Spre seară, se întorc vacile cu Tudora, Grigore a lu’ Bîldîc, Cornel a lu’ Măscărici. Ele — sătule, cu ugerele pline, ei afumați și degrabă vărsători de vorbe grele. Ulița răsună de draci de parcă Iadul cel mare și adînc s-a revărsat dintr-odată în acest sat, liniștit doar de căldura mare a amiezii. Ba, a lui Măscărici își varsă furia afumată și asupra muierilor strânse ciorchine pe pod, la vorbe: „Ale dracului ce sînteți voi, muieri bîrfitoare. Ați ieșit la drum, ai? La bîrfa, ai? Ca curcile, ai?! N-aveți de treabă pe la cășile voastre? La tors cu voi, fa, nu la bîrfă!“ Muierile se închină, blestemîndu-l pe păgînul ce le spurcă postul Sfintei Mării cu vorbele lui de ocară. Cornel a lu’ Măscărici nu se lasă, și vinul băut îi dă curajul să le zică toate cele, strânse atîtea seri la rând pe suflet, cînd le-a găsit la drum, privindu-1 sfidător și bîrfindu-1. Sau cel puțin așa își imaginează el. Nu că n-ar fi ceva adevăr în toate astea. Răsună valea de vorbe grele, cocoșii încep să cînte, găinile cotcodăcesc, cîtele se cațără prin arbori, țipînd isterice: „Copac! Copac! Copac!“ „în copac ai să dormi, bă, Măscărici, la noapte“, se amuzară femeile voioase, că fuseră astfel răsplătite de sărmanele orătănii. Auzind și văzînd atîta năduf în afurisirea bietelor dobitoace, mi-aș dori ca, măcar pentru o zi, dracul ăra atît de invocat să le ia cu el, dacă tot îi sînt dăruite cu larghețe și consecvență, lăsîndu-i pe toți, o bucată de vreme, fără ouă, lapte și ceva carne. Cît despre viața la țară... monotonă — cînd Tudoranu se-mbată și nu se ocărăște cu nevastă-sa, prin fundul curții, cînd Cornei e treaz și nu se ține de măscări, cînd Lica lasă măgarul în pace și Vergica doarme răpusă de atîtea orătănii înfometate... Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniț, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești (1750-1860), Humanitas, 2013. r IERI CU VEDERE SPRE AZI antij nostalgia Brukenthal „Și acest oraș este în cetate și tot în ținutul Sibembirgen, în județul Sașilor, lăcuit de destui domni și neguțători, căci și aciia este negoțul mare, fiind iar cu apropiere de hotarele Prințipatului Valahiei. Lăcuitorii să urcă pînă la 16.000, în întracest oraș au toate chipurile de bune îngrijiri spre buna orinduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii și spre urmările care aduc pe om la fericire. Acila lăcuiaște și comandiru ostășăsc a căruia stăpînire să întinde peste tot Ardealu, cum și vistierul iarăș al tot Ardealului. Și pe tot anul o dată să strâng la polițiia universitate cîte un sinator din toate maghistraturile și săvîrșăsc pricinile cele nesăvîrșite în județele lor. La poarta acestei cetăți fofezi nu sînt, din porunca împăratului Iosif al doilea, care, viind în partea locului și mergînd la hotarul Cîinenilor, unde văzînd cît au fost de anevoie a trece cu siluire o oaste vrăjmășească, cînd ar fi fost o cît de puțină împotrivire întorcîndu-se la Sibiu, au poruncit ca toate fafezele porților să să strice, ca un lucru nefolositor, căci acel vrăjmaș care au putut să aibă întru nimic acel firesc loc, îndestul întemeiat decît o cetate ce are într-însa lăcuitori, porțile le are întru nimic, cînd să va apropia de acel oraș. Și acuia are baronul Brukenthal o mare casă, întru care are bibliotecă cu cărți deosebite și strînsoare de cadre vrednice de vedere și multe lucruri din vechime și destule bucăți de metaluri cu pămîntul lor nelucrat. Semănăturile și poamele sînt asemenea. Din Sibii și pînă în orașul Sas-Sebeș sînt peste trei: Săcele, Raismark și Sas-Sebeș. Să trece apa Sibiu, aproape de orașul Sibiului.“ Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, ediție Perpessicius, BPT, 1952 După căderea Berlinului și după capitularea Japoniei, în lumea occidentală a urmat un lung răgaz de sărbătorire a victoriei și de refacere după un război cumplit. E drept, Germania nu prea avea ce sărbători. A fost împărțită între americani și ruși, primii încercînd să pună pe linia de plutire o țară care însemna enorm pentru Europa, în timp ce soldații sovietici făceau tot ce le stătea în putință pentru a-și scoate pîrleala după un șir de măceluri care le-au împuținat simțitor populația. Marii învingători se răzbunau în moduri foarte diferite. Unii încercau să readucă în simțiri un popor culpabilizat în întregime pentru ororile unui război devastator, iar alții îi pedepseau pe învinși, pur și simplu. Chiar și cu riscul eliminării oricăror nuanțe din povestea tratamentului aplicat celor care pierduseră războiul, e limpede că orice învins de la ora aceea - indiferent că participase la război direct sau indirect - își dorea cu ardoare să ajungă pe mîna americanilor. Franța scăpată de ocupație exulta biruitoare, în șansonete și în febra descoperirii noilor muzici venite de peste Atlantic. Partea vestică a Germaniei începea să-și revină din dezastru, întreaga jumătate de Europă salvată de aliați redescoperea - e drept, unii mai ușor, alții cu oarecare dificultate - bucuria de a trăi, în timp ce în Estul Europei se așterneau întunericul, tristețea, fiorul Cătălin ȘTEFĂNESCU fără doar și coate la boierie terorii, în Vest se năștea noul ritm al capitalismului. Pe cînd în țările rămase în sfera de influență a sovieticilor începea o istorie a jafului și a secătuirii economice pentru reconstrucția Uniunii Sovietice, în Europa de Vest se deschideau robinetele consumului. Tot acolo, în Vest, apărea o instituție care avea să dăinuiască ani buni, și urma să aducă bani serioși - turistul american. "J" nstituția asta avea să fie una dintre cele mai grele de pe piață, cîtă vreme economomia Germaniei trecea de la respirația cu ajutorul aparatelor, la gimnastica de recuperare. Odată reintrată în ritmul ei profund specific, ocupația nemților de a face lucruri serioase și trainice a produs un concurent redutabil pentru instituția turistului american — turistul german. Ca în orice domeniu, nemții s-au apucat și aici de treabă așa cum știu ei, adică temeinic. Se căsătorea mult și bine. E drept, turistul german nu era tocmai celebru prin generozitatea bacșișului. Dar era serios, în general liniștit, avea concedii mai lungi decît ale americanilor și venea în număr mare. Plus că făcea rezervare din timp, și tu, ca gazdă sau cîrciumar, știai pe ce să te bazezi, de la un an la altul. E drept, cultural vorbind, s-au întîmplat și lucruri mai puțin amuzante. Cum ar fi că părți întregi de lume, dar mai cu seamă unele de la Mediterana, și-au modificat — pe alocuri în mod simțitor - obiceiurile culinare. Ceafa și cotletul de porc, cu cartofi prăjiți, au ajuns la acoperiri geografice de dimensiunea imperiilor. Lăsîndu-i la o parte pe englezii care, de cîteva sute de ani încoace, se plimbă cu maximă nonșalanță pe toată planeta ca-n curtea lor de-acasă, turiștii americani și nemți au adus bunăstare pe unde au binevoit să se arate, însă, pe măsură ce ficțiunea economică a început să fure mințile multor iubitori pătimași ai pieței libere, banul „gheață“ a devenit o prezență din ce în ce mai timidă prin buzunarele turiștilor occidentali. Bancomatul și cârdul au abstractizat cumplit ideea elementară, rurală, de valoare a banului. Pe urmă, au început marile închipuiri delirante ale ingineriilor speculative. Dar asta e o altă poveste. Cîtă vreme nu numeri firiireii la vedere, faci cheltuieli într-o dulce ficțiune. La finalul zilelor de dedulcire în plăceri, descoperi îngrozit că ai de rezumat niște datorii cu dimensiuni de coșmar. Devii apatic și resemnat. Da, mai pleci în vacanță dacă mai poți, dar nu mai ești turistul vesel, de odinioară, care chema buzukistul grec la masă și își făcea de cap în concediu, prin țări calde și pline de viață. Acum, fiecare cheltuială se face chivernisit, nota de plată se verifică la sînge, totalul e recalculat pe smartphone-ul personal, iar bacșișul e mai timid ca un lampion chinezesc, lansat în beznă, din mijlocul oceanului, însă, după ce s-a refăcut, cu largul concurs al țărilor din Estul Europei - dar și al celor aduse, mai de voie, mai de nevoie, la sînul matern, fosta Uniune Sovietică, acum Federația Rusă, revine hotărâtă pe piață. Peacolo, povestea cu „ce-i în mînă nu-i minciună“ n-a reușit să fie detronată de ficțiunile contemporane. Cash-ul n-a pierdut nimic din suveranitate și din respectul absolut. Prin urmare, de cîțiva ani buni, instituțiile germană și americană asistă, cu gurile căscate și cu o oarecare îngrijorare dublată de neputință, la apariția unei noi instituții - turistul rus. Vesel, numeros, posesor de cash, generos cu bacșișul, foarte bun consumator, turistul rus se instalează în fotoliul boierului contemporan, împins de un suflu propagandistic nou, subtil și bine articulat, sosit dintr-o economie bizară, contradictorie și imprevizibilă, noul venit cîștigă teren cultural cu o viteză egală celei cu care pierd altitudine reputațiile celorlați. Rușii sînt în plin blitzkrieg de recîștigare a anvergurii propriei reputații, maginea total dezinhibată - de la șlapii cu șosete pînă la hainele cele mai sofis___ticăte, de la aspectul șleampăt pînă la apariții care-ți iau glasul, de la firescul cu care ni se pare că se instalează „în lumea noastră“ pînă la aerul de superioritate ușor plictisită - face din turiștii ruși o prezență mult mai mult decît sesizabilă și o imagine de mare forță. Alternanța la boierie se vede de la o poștă. O lume obosită de ficțiune asistă năucită la apariția odihnită a unora care vin din „ruinele“ realismului. Dincolo de imaginea asta, încă una, și mai provocatoare. Turistul chinez Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1. IUI Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • DILEM A