Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
Cum se înjura pe vremuri în urmă cu douăzeci de ani, Dilema veche, pe atunci Dilema, publica un număr, coordonat de dl Radu Cosașu, înjurătura, azi, cînd „frumoase versuri scrie țara de dimineață pină seara“ (nr. 63). Prisosul surprinzător de texte și contribuții, opiniile entuziaste, reacțiile furtunoase la tema în discuție au impus, o săptămînă mai tîrziu, o „Repriza a doua - cititorii știu de ce“ (nr. 64). Este, cred, singurul caz din istoria Dilemei, cînd „două vorbe“, înăuntrul aceleiași teme, au fost dezbătute pe întinsul a două numere succesive. Nu s-ar cuveni să edităm un nou dosar despre înjurături, fără să consultăm și să redăm cîteva fragmente „clasice“ din cele două numere, devenite, se poate spune, repere și fond de referință în materie de înjurătură (românească) de ieri, astăzi și mîine. (Citatele care urmează sînt din Dilema, numerele 63 și 64, anul 1994.) ■ „(...) pentru mine, cît voi trăi, monumentalul în acest domeniu rămîne imaginea care circula prin București, din gură-n gură, misterioasă și precisă, fantastică și realistă, legendară și vizibilă, fabuloasă și promiscuă, înfricoșătoare și veselă pînă la cer: «Te-ai dus să vezi WC-ul din metroul de la Piața Unirii?» «Nu, ce-i acolo?» «Știi ce scrie, mare, pe ușă? Vă f... muma în c... la toți. Semnat Nicolae Ceaușescu.» O spun fără nici o grabă, cu o certă mîndrie: nimeni în lume n-a creat o asemenea metaforă cuprinzătoare a tiranului - perfect echilibrată între sinistru și ilar -, ca noi, aceștia, din orașul acesta fără de care Europa n-ar fi putut strînge la pieptul ei cele două animale emblematice ale secolului nostru: gorila și rinocerul.“ Radu COSAȘU „Mecanica sictirului și a contrasictirului“ „O înjurătură tipic ungurească este însă «P... calului în c... tău». Etimologic, ea n-are de fapt nimic de-a face cu «p... calului», ci vine, de fapt, din turcă, de la trasul în țeapă.“ JÁRAI István „înjurătura ungurească devine ornament stilistic“ „Vorbele zise grele au darul de a fixa sub greutatea lor de lespede, de a pecetlui ceea ce tinde să curgă, să se strecoare, să ne scape.“ Bogdan GHIU „Vorba groasă, infernul, pornografia inimaginabilă, le întîlnești la dreptul comun, am stat și acolo, pentru aur. N-am cunoscut înainte de al Doilea Război acest nord al lumii, dar cred că era la fel, erau aceleași persoane, unele dinainte de război: asasine, hoațe, recidiviste... înjurau mai mult decît bărbații și totdeauna de organe pe care, anatomic, nu aveau cum să le posede. Operau exclusiv cu gloria și fudulia bărbaților. (...)“ „Comisar șef atunci era unul foarte interesant ca fizic, de o frumusețe brutală, ca un cal sălbatec. Pe el l-am auzit înjurînd-o pe o deținută, una Liliana, fostă prostituată la Athenee Palace, înaltă, frumoasă, o ardeleancă voinică. A înjurat-o absolut fără oprire cît a urcat, cît a coborît scările, cu o gamă de expresii nemaiauzite, care creșteau una din alta cu o tensiune erotică insuportabilă, parcă se închidea și se deschidea o floare otrăvită, fabuloasă. Ea-l privea cu dispreț suveran și cred că asta îl nimicea. Auzea, auzeam toți, o declarație de dragoste travestită în cele mai scumare cuvinte. Un paroxism care ne avea martori pe toți și părea să nu se oprească în veci. (...)“ Dinu BALȘ „Nu mai mult ca altădată“, din interviul „Doi înțelepți de-a lungul unui veac de... două vorbe“, consemnat de Tita Chiper ■ „Femeile de la țară. Dacă-s mai energice, mai independente, suduie și ele, dar nu Mănînci căcat! îl provocă Cocoșilă flegmatic. Ba te bag eu în p... mă-tii! Tu-ți dumnezeul mă-tii! rosti Țugurlan cu un glas tulbure și înfricoșător.“ Marin Preda Moromeții de sfinți, sărbători sau obiecte bisericești. Oricum, faptul le singulariza, se știa că nu-i bine să ai de-a face cu relea cutare că «aia-i femeie care suduie».“ Mihai POP „Injuria este opusul urării“, din interviul „Doi înțelepți de-a lungul unui veac de... două vorbe“, consemnat de Tita Chiperu „(...) am auzit spirite luminate mîndrindu-se cu faptul că limba română, ca și limba maghiară, de pildă, permite înjurătura, ba chiar ar avea o vocație a înjurăturii, care ar ține de virtuțile sale metaforice. Dacă ar fi așa, ar trebui să considerăm că înjurăturile constituie flora buruienoasă a oricărui limbaj național, cu atît mai sălbatică și mai înfloritoare cu cît poporul în cauză ar avea mai mult simț poetic (?) sau ar fi mai aproape de... natură. E limpede că, fără un anumit grad de elementaritate a vieții, fără o anumită doză de spontaneitate a reacțiilor umane, fără o anumită preponderență a umorilor, înjurătura este greu de explicat.“ ■ „Oamenii distinși înjură din snobism, rar și ordinar.“ ■ „Originea înjurăturii trebuie căutată în practica magică a primitivilor. Orice înjurătură «modernă» este un act degradat de magie verbală, de regresiune a limbajului, spre o vîrstă primară dominată de gîndirea mitică. Pentru omul timpurilor arhaice, înjurătura zăcea în orice transfer de forțe malefice asupra unui inamic. Acest transfer se efectua fie prin pronunțarea numelui propriu al dușmanului, fie prin rostirea numelor celor ce-i sînt apropiați. Căci, pentru gîndirea mitică - scrie Ernst Cassirer -, eul omului, sinele său, personalitatea sa sînt indisolubil amestecate cu numele său. Așa cum numele nu este un simplu simbol, ci face parte din proprietatea celui ce-l poartă proprietate pe care o păzește cu grijă și asupra folosirii căreia veghează cu gelozie imaginea verbală care apare într-o înjurătură (de pildă: «mama care te-a făcut!...») face parte și ea din această proprietate și, ca atare, poate fi atinsă, rănită sau pîngărită verbal. înjurătura de mamă este o variantă, prescurtată și potențată magic, a unei imprecații de tipul: «dracul să te ia pe tine și pe ai tăi!» Mama, ca spirit tutelar al familiei, este cea dintîi vizată, fiind bunul cel mai de preț, altarul cel mai sacru al persoanei. Cunoaște cineva vreo înjurătură de tată?“ „Deși, aparent, orice înjurătură trădează o neputință - aceea de a acționa direct și concret -, ea manifestă o calitate esențială a limbajului magic, aceea de a acționa la distanță.“ Ștefan Aug. DOINAȘ „Cine înjură?“ „Incapabil de inițiativă, sărac, bătut de toate vînturile, peticit etnic, speriat dar mîndru (om de munte, transhumant, temperat, tras în piept de venetici, păgubos și, deci... onest în versatilitate și compromisuri), omul nostru are în genere de ales între două visuri compensatorii și o concluzie logică: agresivul steril (băga-mi-aș...), mazochismul expiator (mînca-mi-ai...) și concluzia atotdisolutivă, care îneacă gargantuesc orice realitate într-o mncționare la nivel planetar: «mă piș pe democrația voastră».“ ■ „Dacă iubesc și urăsc deopotrivă ceva la noi e tocmai uriașa înțelepciune sedimentară de secole în formula-sunt «dă-o-n mă-sa!» — de viață, de moarte, de tot. In definitiv, nu- i asta filozofia ciobanului mioritic? Și de-o fi să mă omoare, dă-i în mă-sa, că eu tot mă-nșor în ceruri. Au trecut ei pacilea romanii, migratorii, turcii, rușii, nemții... I-am băgat noi unde trebuie? I-am băgat! «Dă-o-n mă-sa de istorie, de Europă, dă-i în mă-sa și pe ruși și pe americani și desfă și tu o bere!» «Dă-i în mă-sa și pe ăștia din opoziție și du-te la bucătărie, că s-a ars dracului varza aia...!»“ Dan C. MIHĂILESCU „De mamă. Ludicul și inițierea ei de viață!“ ■ „Totuși, abia atunci cînd intrăm în Peninsula Balcanică ne apropiem de polul ororii. Abia aici imaginația bolnavă întîlnește, lingvistic, avîntul suprarealist, într-un cumul ce frizează patologicul. Un balcanic perfect normal care înjură ar putea trece, în Anglia, drept client de ospiciu, evadat; înjurăturile sîrbești imaginează acuplări monstruoase, în care animalele și oamenii se amestecă triumfător; înjurăturile maghiare au ca obiect predilect de insultă părinții, figurați în cele mai stranii poziții erotice; înjurăturile românești detaliază amoruri imposibile, cu mormîntul bunicii adversarului, cu strămoșii acestuia de la a treia generație înainte, precum și cu tot mobilierul și obiectele de cult ale bisericii din satul în care nefericitul s-a născut, pe scurt, o acuplare universală, ce atinge animismul absolut. Și, peste întreaga zonă, domnind cu forță tutelară înjurătura noastră de bază, abisală și definitorie, «Du-te-n...», avînd corespondențe în toate limbile vecine. Cine se aseamănă se adună, într-adevăr.“ „Cîndva, Al. Paleologu voise să atribuie blestemului nostru național virtuți metafizice și văzuse în el un fel de anulare ontologică a celui vizat, dorința de a-i oferi posibilitatea unei renașteri mai profitabile. Tare mi-e teamă că moralistul se iluziona și de această dată: înjurătura românească tradițională, prezentă în toată aria est-europeană, nu face altceva decît să dea măsura unei vulgarități native și a unei mizerii spirituale refulate în limbaj.“ Mihai ZAMFIR „Geografia imprecației“ „Și Anton, neamț, rațional ca tot neamțul, înțelege înjurătura noastră națională, pe care tot românul (pînă și copiii) o înțelege și folosește mai des ca bună ziua. Și atunci, cum ar putea el înțelege că românul, pentru a sancționa izmenelile genialului conducător, pentru a termina odată pentru totdeauna, i-a zis, a lehamite, dar definitiv, zeul Zdamăsii!“ N.C. MUNTEANU „Zeul Zdamășii“ „Ritualizarea insultei ne apare cu mai multă limpezime de îndată ce ne amintim că aceasta nu se exprimă doar verbal, ci și gestual. Unele gesturi vexante au - și nu degeaba — o carieră multimilenară: e suficient să pomenim aici cazul faimoasei manus obscaena (trecerea primei falange a degetului mare între degetul arătător și cel mijlociu) evocată deja de Aristofan și intrată, sub masca metaforică a «smochinei», în majoritatea limbilor europene (fir. = «faire la figue»; it. = «fare la fica»; sp. = «dar una higa» etc.)“ Teodor BACONSKY Anatomia insultei B „De pildă, «dumnezeii mamei tale» - mi-e și rușine să aștern pe hîrtie această expresie la care, zice-se, băieții sub 16 ani n-au acces! - a semnificat inițial o lăudabilă călcare în picioare a idolilor tribului din care face parte vrăjmașul tău, și înseamnă, de fapt, «idolii mamei tale!»“ Sorin VIERU „Nici înjurătura nu mai e ce-a fost odată“ DILEMA Injunii înjurăturii „Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău! (Guica) Fir-ar capul lui al dracului de boul ăsta e bou! Bou de mere și pere. (Paraschiv) Nia d-acolo, plesni-ți-ar ochii de potaia dracului!... Mînca și mîncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi și mîine! (Guica) ÎN JURUL ÎNJURĂTURII Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • dosm. DILEMA!