Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

Cum se înjura pe vremuri în urmă cu douăzeci de ani, Dilema veche, pe atunci Dilema, publica un număr, coordonat de dl Radu Cosașu, înjurătura, azi, cînd „frumoase versuri scrie țara­­ de dimineață pină seara“ (nr. 63). Prisosul surprinzător de texte și contribuții, opiniile entuziaste, reacțiile furtunoase la tema în discuție au impus, o săptămînă mai tîrziu, o „Repriza a doua - cititorii știu de ce“ (nr. 64). Este, cred, singurul caz din istoria Dilemei, cînd „două vorbe“, înăuntrul aceleiași teme, au fost dezbătute pe întinsul a două numere succesive. Nu s-ar cuveni să edităm un nou dosar despre înjurături, fără să consultăm și să redăm cîteva fragmente „clasice“ din cele două numere, devenite, se poate spune, repere și fond de referință în materie de înjurătură (românească) de ieri, astăzi și mîine. (Citatele care urmează sînt din Dilema, numerele 63 și 64, anul 1994.) ■ „(...) pentru mine, cît voi trăi, monu­mentalul în acest domeniu rămîne imaginea care circula prin București, din gură-n gură, misterioasă și precisă, fantastică și realistă, legendară și vizibilă, fabuloasă și promiscuă, înfricoșătoare și veselă pînă la cer: «Te-ai dus să vezi WC-ul din metroul de la Piața Uni­rii?» «Nu, ce-i acolo?» «Știi ce scrie, mare, pe ușă? Vă f... muma în c... la toți. Semnat Ni­­colae Ceaușescu.» O spun fără nici o grabă, cu o certă mîn­­drie: nimeni în lume n-a creat o asemenea metaforă cuprinzătoare a tiranului - perfect echilibrată între sinistru și ilar -, ca noi, a­­ceștia, din orașul acesta fără de care Europa n-ar fi putut strînge la pieptul ei cele două animale emblematice ale secolului nostru: gorila și rinocerul.“ Radu COSAȘU „Mecanica sictirului și a contrasictirului“ „O înjurătură tipic ungurească este în­să «P... calului în c... tău». Etimologic, ea n-are de fapt nimic de-a face cu «p... calului», ci vine, de fapt, din turcă, de la trasul în țeapă.“ JÁRAI István „înjurătura ungurească devine ornament stilistic“ „Vorbele zise grele au darul de a fixa sub greutatea lor de lespede, de a pecetlui ceea ce tinde să curgă, să se strecoare, să ne scape.“ Bogdan GHIU „Vorba groasă, infernul, pornografia inimaginabilă, le întîlnești la dreptul comun, am stat și acolo, pentru aur. N-am cunoscut înainte de al Doilea Război acest nord­ al lu­mii, dar cred că era la fel, erau aceleași per­soane, unele dinainte de război: asasine, hoațe, recidiviste... înjurau mai mult decît bărbații și totdeauna de organe pe care, a­­natomic, nu aveau cum să le posede. Operau exclusiv cu gloria și fudulia bărbaților. (...)“ „Comisar șef atunci era unul foarte in­teresant ca fizic, de o frumusețe brutală, ca un cal sălbatec. Pe el l-am auzit înjurînd-o pe o deținută, una Liliana, fostă prostituată la Athenee Palace, înaltă, frumoasă, o arde­leancă voinică. A înjurat-o absolut fără opri­re cît a urcat, cît a coborît scările, cu o gamă de expresii nemaiauzite, care creșteau una din alta cu o tensiune erotică insuportabilă, parcă se închidea și se deschidea o floare o­­trăvită, fabuloasă. Ea-l privea cu dispreț su­veran și cred că asta îl nimicea. Auzea, au­zeam toți, o declarație de dragoste travestită în cele mai scumare cuvinte. Un paroxism ca­re ne avea martori pe toți și părea să nu se oprească în veci. (...)“ Dinu BALȘ „Nu mai mult ca altădată“, din interviul „Doi înțelepți de-a lungul unui veac de... două vorbe“, consemnat de Tita Chiper ■ „Femeile de la țară. Dacă-s mai ener­gice, mai independente, suduie și ele, dar nu­ ­ Mănînci căcat! îl provocă Cocoșilă flegmatic.­­ Ba te bag eu în p... mă-tii! Tu-ți dumnezeul mă-tii! rosti Țugurlan cu un glas tulbure și înfricoșător.“ Marin Preda Moromeții de sfinți, sărbători sau obiecte bisericești. Oricum, faptul le singulariza, se știa că nu-i bine să ai de-a face cu relea cutare că «aia-i femeie care suduie».“ Mihai POP „Injuria este opusul urării“, din interviul „Doi înțelepți de-a lungul unui veac de... două vorbe“, consemnat de Tita Chiper­u „(...) am auzit spirite luminate mîn­­drindu-se cu faptul că limba română, ca și limba maghiară, de pildă, permite înjurătu­ra, ba chiar ar avea o vocație a înjurăturii, care ar ține de virtuțile sale metaforice. Da­că ar fi așa, ar trebui să considerăm că în­jurăturile constituie flora buruienoasă a ori­cărui limbaj național, cu atît mai sălbatică și mai înfloritoare cu cît poporul în cauză ar avea mai mult simț poetic (?) sau ar fi mai aproape de... natură. E limpede că, fără un anumit grad de elementaritate a vieții, fără o anumită doză de spontaneitate a reacțiilor umane, fără o anumită preponderență a umorilor, înjurătura este greu de explicat.“ ■ „Oamenii distinși înjură din snobism, rar și ordinar.“ ■ „Originea înjurăturii trebuie căutată în practica magică a primitivilor. Orice înju­rătură «modernă» este un act degradat de magie verbală, de regresiune a limbajului, spre o vîrstă primară dominată de gîndirea mitică. Pentru omul timpurilor arhaice, în­jurătura zăcea în orice transfer de forțe ma­lefice asupra unui inamic. Acest transfer se efectua fie prin pronunțarea numelui pro­priu al dușmanului, fie prin rostirea numelor celor ce-i sînt apropiați. Căci, pentru gîndi­rea mitică - scrie Ernst Cassirer -, eul omu­lui, sinele său, personalitatea sa sînt indiso­lubil amestecate cu numele său. Așa cum nu­mele nu este un simplu simbol, ci face parte din proprietatea celui ce-l poartă­­ proprie­tate pe care o păzește cu grijă și asupra fo­losirii căreia veghează cu gelozie­­ imaginea verbală care apare într-o înjurătură (de pil­dă: «mama care te-a făcut!...») face parte și ea din această proprietate și, ca atare, poate fi atinsă, rănită sau pîngărită verbal. înju­rătura de mamă este o variantă, prescurtată și potențată magic, a unei imprecații de ti­pul: «dracul să te ia pe tine și pe ai tăi!» Ma­ma, ca spirit tutelar al familiei, este cea din­­tîi vizată, fiind bunul cel mai de preț, altarul cel mai sacru al persoanei. Cunoaște cineva vreo înjurătură de tată?“ „Deși, aparent, orice înjurătură trădea­ză o neputință - aceea de a acționa direct și concret -, ea manifestă o calitate esențială a limbajului magic, aceea de a acționa la dis­tanță.“ Ștefan Aug. DOINAȘ „Cine înjură?“ „Incapabil de inițiativă, sărac, bătut de toate vînturile, peticit etnic, speriat dar mîn­­dru (om de munte, transhumant, temperat, tras în piept de venetici, păgubos și, deci... onest în versatilitate și compromisuri), omul nostru are în genere de ales între două visuri compensatorii și o concluzie logică: a­­gresivul steril (băga-mi-aș...), mazochismul expiator (mînca-mi-ai...) și concluzia atotdi­­solutivă, care îneacă gargantuesc orice rea­litate într-o mncționare la nivel planetar: «mă piș pe democrația voastră».“ ■ „Dacă iubesc și urăsc deopotrivă ceva la noi e tocmai uriașa înțelepciune sedimen­tară de secole în formula-sunt «dă-o-n mă-sa!» — de viață, de moarte, de tot. In definitiv, nu- i asta filozofia ciobanului mioritic? Și de-o fi să mă omoare, dă-i în mă-sa, că eu tot mă-nșor în ceruri. Au trecut ei p­acilea romanii, migratorii, turcii, rușii, nemții... I-am băgat noi unde trebuie? I-am băgat! «Dă-o-n mă-sa de istorie, de Europă, dă-i în mă-sa și pe ruși și pe americani și desfă și tu o bere!»­­ «Dă-i în mă-sa și pe ăștia din opoziție și du-te la bucătărie, că s-a ars dracului varza aia...!»“ Dan C. MIHĂILESCU „De mamă. Ludicul și inițierea ei de viață!“ ■ „Totuși, abia atunci cînd intrăm în Pe­ninsula Balcanică ne apropiem de polul oro­rii. Abia aici imaginația bolnavă întîlnește, lingvistic, avîntul suprarealist, într-un cu­mul ce frizează patologicul. Un balcanic per­fect normal care înjură ar putea trece, în An­glia, drept client de ospiciu, evadat; înjură­turile sîrbești imaginează acuplări monstru­oase, în care animalele și oamenii se ames­tecă triumfător; înjurăturile maghiare au ca obiect predilect de insultă părinții, figurați în cele mai stranii poziții erotice; înjurăturile românești detaliază amoruri imposibile, cu mormîntul bunicii adversarului, cu strămoșii acestuia de la a treia generație înainte, pre­cum și cu tot mobilierul și obiectele de cult ale bisericii din satul în care nefericitul s-a născut, pe scurt, o acuplare universală, ce atinge animismul absolut. Și, peste întreaga zonă, domnind cu forță tutelară­­ înjurătura noastră de bază, abisală și definitorie, «Du-te-n...», avînd corespondențe în toate limbile vecine. Cine se aseamănă se adună, într-adevăr.“ „Cîndva, Al. Paleologu voise să atribuie blestemului nostru național virtuți metafi­zice și văzuse în el un fel de anulare ontolo­gică a celui vizat, dorința de a-i oferi posibi­litatea unei renașteri mai profitabile. Tare mi-e teamă că moralistul se iluziona­­ și de această dată: înjurătura românească tradi­țională, prezentă în toată aria est-europea­­nă, nu face altceva decît să dea măsura unei vulgarități native și a unei mizerii spirituale refulate în limbaj.“ Mihai ZAMFIR „Geografia imprecației“ „Și Anton, neamț, rațional ca tot neam­țul, înțelege înjurătura noastră națională, pe care tot românul (pînă și copiii) o înțelege și folosește mai des ca bună ziua. Și atunci, cum ar putea el înțelege că românul, pentru a sancționa izmenelile genialului conducător, pentru a termina odată pentru totdeauna, i-a zis, a lehamite, dar definitiv, zeul Zdamăsii!“ N.C. MUNTEANU „Zeul Zdamășii“ „Ritualizarea insultei ne apare cu mai multă limpezime de îndată ce ne amintim că aceasta nu se exprimă doar verbal, ci și ges­­tual. Unele gesturi vexante au - și nu degea­ba — o carieră multimilenară: e suficient să pomenim aici cazul faimoasei manus obscae­­na (trecerea primei falange a degetului mare între degetul arătător și cel mijlociu)­­ evo­cată deja de Aristofan și intrată, sub masca metaforică a «smochinei», în majoritatea limbilor europene (fir. = «faire la figue»; it. = «fare la fica»; sp. = «dar una higa» etc.)“ Teodor BACONSKY Anatomia insultei B „De pildă, «dumnezeii mamei tale» - mi-e și rușine să aștern pe hîrtie această ex­presie la care, zice-se, băieții sub 16 ani n-au acces! - a semnificat inițial o lăudabilă căl­care în picioare a idolilor tribului din care face parte vrăjmașul tău, și înseamnă, de fapt, «idolii mamei tale!»“ Sorin VIERU „Nici înjurătura nu mai e ce-a fost odată“ DILEMA In­junii înjurăturii „Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău! (Guica) Fir-ar capul lui al dracului de boul ăsta e bou! Bou de mere și pere. (Paraschiv) Nia d-acolo, plesni-ți-ar ochii de potaia dracului!... Mînca și mîncarea puilor, lovi­te-ar turbarea astăzi și mîine! (Guica) ÎN JURUL ÎNJURĂTURII Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • dosm. DILEMA!

Next