Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
Radu PARASCHIVESCU m a-i frumos să vorbești unt. Așa știam fiindcă așa ni se spusese acasă, la X * școală, pe scară sau în spatele blocului, oriunde aveam parte de un pedagog cumsecade. Mai tîrziu am aflat că e firesc și chiar practic să bobinăm sudălmi și vorbe grele; oameni cu doctorat ne-au adus la cunoștință că facem un lucru util, că ne detoxificăm mintea, că măscărea spusă la vreme te ajută să reziști presiunilor din jur; în sfârșit, ultimii ani cimentează impresia că porcăreaua s-a mondenizat, că înjurătura a devenit element constitutiv în cultura relațiilor, că pomoșagul mustos nu atestă doar emanciparea rostitorului, ci însuși amplasamentul lui public. Sudaima ca agent de omologare a oamenilor dezinvolți — iată o evoluție la care puțină lume s-ar fi gîndit, pe vremea cînd, vorba lui Mark Twain - „Omul e singurul animal care roșește, sau ar trebui s-o facă“ — încă avea acoperire și ecou. Mîndria bunului român are, am aflat de la specialiști ai deliciului ultim, și o ramificație lexical-frazeologică, în insuroșenia noastră de plan secund, în neputința noastră cronică de-a trece peste ștacheta comportamentului corect, sîntem totuși mai tari ca ăia și ca ăilalți, îi surclasăm pe unguri la pornografia de alcov și pe englezi la seriile sinomice ale genitaliilor. Pe lîngă noi, italienii sînt niște garoafe de plastic, iar francezii niște catiheți îmbujorați sfielnic. Nimeni nu porcălește mai năprasnic ca românul afectuos sau furibund, ghiduș sau apoplectic. Rusul, grecul, polonezul, croatul și turcul dau din umeri și-și recunosc inferioritatea. Viforul înjurăturii românești instituie codro DILEMA! înjurii înjurăturii În general de mama în maghiară pentru adversarul venit să dispute un meci de cupe europene: „Cît timp ține o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni.“ Scabrozitatea a fost premiată de UEFA cu o Altminteri cum să elucidăm dilema sodomizatoare ,,’te-n cur pe mă-ta“? șa de dimineață pînă seara, indiferent de anotimp, guvernare sau alinierea planetelor. Ceea ce lingviștii, antropologii, experții în mentalități și cercetașii sufletelor nu ne-au spus încă e motivul pentru care injuria românească are, în general, nevoie de cuvîntul „mamă“.mbele turbine producătoare de dejec Sre ții - „băga-te-aș“ și „băga-mi-aș“ - fes funcționează greu fără acest combustibil/cuvînt delicat. Trimiterea la origini face parte din repertoriul sine qua non al emițătorului. O înjurătură care nu poartă în pîntecul ei o referire la pîntecul din care ai venit pe lume riscă neomologarea pe piață. Și e de la sine înțeles că omul care o proferează nu se gîndește la consecințe. Important e sigiliul infamant, nu riscurile pe care le comportă aplicarea lui. Așa s-a ajuns, cu vreo cinci ani în (t)urmă, ca în tribuna unui stadion din București să se legene, în bătaie de joc și de vînt xenofob, o întrebare scrisă amendă de cincizeci de mii de euro pentru clubul organizator, dar n-a mai contat. Mama dușmanului venit, ca de obicei, să ne răpească Ardealul fusese lovită în punctul intim. Și dacă tot am ajuns la galerii și la playlist-ul lor, să nu uităm că unul dintre refrenele ritualice este - ați ghicit „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor“. Măiculiță, ca să spun așa. Observația ține de bunul-simț al atenției, necum de eficiența unei cercetări aplicate: componentele majore ale înjurăturii românești de prim nivel sînt mama și biserica (y compris terminologia și instrumentarul). în privința expedierii la origini, lucrurile sînt limpezi, evocarea anatomiei reproducătoare îl atinge și pe cel jignit (direct), și pe cea care l-a livrat (indirect). Sînt foarte dese cazurile cînd ofensatul însuși pretinde tratament diferențiat: „Pe mine n-ai decît să mă-njuri, dar de mama să nu te-atingi, că-i de rău.“ Te poți lua de oricine, mai puțin de născătoare. I. CREANGĂ, Povestea poveștilor ți de izvorul firii, de fîntîna vieții, de ființa care aduce pe lume. De aceea, înjurătura vaginală e de neiertat, pe cînd derivatele în care „mamă“, trecut la genitiv, e precedat de alte determinări anatomice („gîtul mă-tii“, „gura mă-tii“, „curu’ mă-tii“) devin, prin comparație, pasabile. Mai trebuie spus, cu scuze prezentate naturilor pudibonde, că nici măcar injuria cu trimitere la mamă nu e scutită, la români, de o anume inadecvare, de stîngăcie sau fractură logică. Altminteri cum să elucidăm grafic, fotografic sau scenografic — dilema sodomizatoare ,,’te-n cur pe mă-ta“? întreb cum o făceam în copilărie, cînd dădeam peste ceva care se sustrăgea înțelegerii: cum adică sacralitatea mamei se conjugă, în mentalul celor care înjură, cu mama sacra___ lității. Biserica e, sondaj după sondaj, posesoarea celui mai mare capital de încredere publică pe care poate să-l stocheze o instituție. Prin urmare, ea devine furnizorul principal de materie primă în arhitectura injuriei românești. La fel cum, în plan familial, nu există înjurătură de tată, soacră, cuscru, naș, ginere, cumnată sau nepot, în planul instituțiilor nu există înjurătură care să vizeze armata, poliția, președinția, parlamentul, sindicatele, guvernul, pompierii sau alte centre, mai mari sau mai mici, de încredere publică. Mama și biserica (credința în Dumnezeu) sînt punctele sensibile ale românului, iar asta se vede, în primul rînd, în felul cum e structurată înjurătura, în arhitectura mai degrabă decît în metafizica ei. Desigur, ocara perfectă în sintetismul ei rotund este „biserica mă tii“, unde ofensatorul folosește ambele vocabule-nucleu, însă în prelungirea ei se așterne un ditamal covorul de injurii în care „mama“ e cuplată la o sumedenie de cuvinte din același registru: paște, dumnezei, anafură, prescură, cruce, grijanie, mormînt, morți. Pentru o nație atît de bine înfofolită în pioșenie, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaște, ușurința cu care fabrică înjurături bisericești e, să recunoaștem, suspectă. Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist și traducător. „Băga-mi-aș genunchiul în vîjdul cui știu eu.“ ummsamassssmissa ÎN JURUL ÎNJURĂTURII Idiot, cretin, imbecil Trei injurii clasice - idiot, cretin, imbecil - au ajuns astăzi să însemne, mai mult sau mai puțin, același lucru. Dicționarele le definesc interdependent: „idiot“ e „o persoană care suferă de idioție sau tîmpit, cretin, imbecil“, „cretin“, „o persoană care suferă de cretinism sau imbecil, idiot“; iar „imbecil“, „persoana care suferă de imbecilitate sau cretin, idiot“. Originile celor trei cuvinte sînt, totuși, diferite. Ele aveau o semnificație mai puțin ofensivă și sugerau, mai degrabă, un deficit natural, pasiv, involuntar, erau mai mult o constatare, un diagnostic, decît o insultă, jignire sau reproș. ■ Idiot vine de la îdios, un cuvînt grecesc pentru „propriu“, „particular“, „individual“, „caracteristic“. Iar idiotul era omul obișnuit de pe stradă, laicul, mireanul, profanul, persoana privată, opusă omului de stat. Prin extensie, cuvîntul a ajuns să însemne și „mulțime“, „prostime“ sau „ageamiu“, „nepriceput“, „ignorant“, „beoțian“. Idioțenia e, la limită, subiectivitatea acaparatoare, obnubilantă, particularul incapabil să se integreze, să funcționeze în general. Cretin, din francezul cretin, e derivat de-a dreptul din chretien (creștin). Cu alte cuvinte, despre cretini se spunea că, neavînd răspunderea, conștiința propriilor fapte, nu pot săvîrși un păcat și sînt, ca atare, absolviți din capul locului, asemenea creștinilor. Sau, într-o altă versiune, „cretin“ ar proveni din latinescul creta (cretă, calcar), după apele și solurile bogate în calcar care, se presupunea, ar favoriza apariția cretinismului. O altă variantă evocă paloarea extremă (precum creta) a cretinilor clinici. ■ Imbecillus latinesc - format din „un“ privativ și un derivat al lui baculum (baston, sprijin ferm, băț) - ar însemna „nebătos“, adică slab, precar, fragil, moale, opusul fermității. Imbecilul e, prin urmare, slăbănogul fizic sau psihic, invalidul, infirmul; în latină, femeile erau numite și imbecillior sexul, ceea ce, fără să însemne o insultă, desemna, pur și simplu, sexul mai slab, mai moale, „fără baston“, cum ar veni. (M. P.) DILEMA • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014