Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

Florin BICAN Să-mi bag sau să nu-mi bag.. έn romanul său Slaughterhouse-Five, Kurt Vonnegut, Jr. relatează cum, în­­ război, un personaj îi salvează viața u­­nui camarad, mobilizîndu-l cu o cumplită în­jurătură oedipiană pentru a-l face să se adă­postească de focul inamicului. înjurătura are efect deoarece operează pe baza unei combi­nații lexicale inedite, guvernate,­­ la Șklov­­ski, de principiul insolitării. Personajul vizat reacționează la ea tocmai pentru că este șo­cantă și nemaiauzită (fresh and astonishing). Din același fragment aflăm că, alături de lo­vituri, înjurăturile fuseseră mecanismul ca­re, sistematic, declanșase instinctul de con­servare al inertului personal. Nu mă pot ab­ține să nu redau fragmentul original. Roland Weary and the scouts were safe in a ditch, and Weary growled at Billy, ‘Get out of the road, you dumb motherfucker.’ The last word was still a novelty in the speech of white people in 1944. It was fresh and astonishing to Billy, who had never fucked anybody - and it did its job. It woke him up and got him off the road. ‘Saved your life again, you dumb bas­tard,’ Weary said to Billy in the ditch. He had been saving Billy’s life for days, cursing him, kicking him, slapping him, making him move. It was absolutely necessary that cruelty be us­ed, because Billy wouldn’t do anything to save himself. (Kurt Vonnegut, Jr. Slaughterhouse- Five) înjurătura este, indiscutabil, o zicere poetică. La nivelul ei, sensul literal și cel fi­gurativ coabitează în armonii insolite, care stimulează atît imaginația emițătorului cît sului său literal. Pe de o parte, mă întrebam în ce măsură imprecația mi se poate aplica mie, care nu aveam o soră, iar pe de alta, încercam să-mi configurez grafic baroca su­ccesiune de suprapuneri propusă de preopi­nentul meu. De prisos să adaug că, absorbit de filmul improbabilei piramide, pe care mă chinuiam să mi-l developez în cap, am uitat să-l mai lovesc (pe atunci nu exista noțiunea de multitasking), permițîndu-i astfel să repurteze o victorie fără echivoc. (Peste ani, aveam să regăsesc cu nostalgică bucurie a­­ceastă înjurătură în clasificarea întocmită de un coleg de liceu, unde figura la categoria în­jurături acrobatice...) O înjurătură bine țintită poate acționa ca un spray paralizant. M-a încîntat totdeauna povestea unei tinere din Sighișoara anilor ’70. Întorcîndu-se acasă pe străzile pustii ale pașnicei urbe după căderea întunericului, a fost atacată de un descreierat care i-a sărit în spate și a încercat să-i sfîșie hainele. Atît de șocată a fost biata fată, încît a izbucnit spontan într-o înjurătură care nu era nici în limba ei maternă (germana), nici nu figura în vreun arsenal de ocări de care să fi fost conștientă. Surprinzîndu-se chiar și pe sine, i-a urlat apăsat agresorului: „Futu-ți dinții mă-tii!“ Acesta i-a dat imediat drumul și a rămas țintuit locului de nedumerire, în timp ce prada s-a retras în siguranță. Nici astăzi nu-mi pot stăpîni un zîmbet (admirativ!) cînd încerc să mi-o imaginez pe suava Ingrid aplicîndu-i famenului înjurătura stomatolo­gică și lăsîndu-l astfel cu buza umflată, însetat de cunoaștere și dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicționarele, și pe cea a receptorului. Numai că înjurătu­ra, ca orice metaforă, este perisabilă. Ea funcționează poetic doar atîta vreme cît este proaspătă. Repetiția excesivă o tocește, ba­­nalizînd-o și reducîndu-i conținutul la un re­ziduu inert, golit de poezie, într-un cuvînt, vulgarizînd-o. Această repetiție este însă inevitabilă, regimul de folosire a înjurături­lor fiind, prin natura sa, ciclic, asemenea in­cantațiilor. O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît și-ar fi dorit să-l cunoască pe pri­mul om care a spus „Bună ziua“. Formula i se părea atît de gingaș-poetică, iar perenita­tea ei atît de grăitoare, încît îi atribuia ano­nimului autor calități dintre cele mai alese. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleași motive, el și-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“. Astăzi, ambele enunțuri trec aproape neobservate în registrele lor corespunzătoare, deși, evident, între ele persistă diferența de semn. Dar la apogeul perioadei care le va fi generat (vîrsta poetică despre care vorbește Vico?) ambele trebuie să fi vibrat cu aceeași intensitate sti­listică. în cele din urmă, intrarea în reflex, și conjunctura de cele mai multe ori sordidă în care operează, suprimă dimensiunea poetică a înjurăturii. Atîta vreme însă cît prospeți­mea ei rămîne nealterată, poezia și eficiența înjurăturii merg mînă în mînă, ca în episodul din romanul lui Vonnegut. Dar așa cum ineditul înjurăturii poate face, ca acolo, un soldat reticent să percuteze, el poate și pa­raliza un adversar altminteri alert. Preșcolar fiind, mă băteam în spatele blocului cu un băiat din vecini. Partida era destul de e­­chilibrată, pînă cînd potrivnicul meu a lansat către mine ceea ce pentru el era o înjurătură de rutină: „fu’te-n cur pe mă-ta, călare pe sor’ta!“ Atît de uimit am fost de noutatea (pentru mine) și de ingeniozitatea acestui cocktail verbal, încît am glisat spontan într-o stare de intensă meditație pe marginea sen­lor eu, unul, înțeleg starea de paralizie indusă lingvistic, care l-a scos din circulație pe agresor. Cred că, în esență, nu se deose­bește de abuzia în care m-a propulsat „înju­rătura acrobatică“ încasată în spatele blocu­lui. Am fost eu însumi expus la așa ceva, și nu o dată. Din fericire, în majoritatea cazu­rilor, am fost doar spectator - involuntar - căci, dacă aș fi fost implicat direct, iar inte­gritatea mea ar fi depins de promptitudinea reacției mele... această integritate ar fi fost serios terfelită, în situațiile respective eram în mijloace de transport în comun. Prima da­tă­­ în autobuzul I.R.T.A. cu care făceam na­veta „la post“, într-o localitate suburbană. Suburban era și discursul călătorilor, în cea mai mare parte localnici, la care cu mîndrie mă consideram imun. Dar cînd, în mijlocul prietenescului schimb de replici al unor na­vetiști din apropiere, am auzit înjurătura „tutu-ți ma’marea-n bot“, mi s-au blocat cir­cuitele ca robotului dintr-un serial SF al co­pilăriei și, asemenea aceluiași robot, am în­ceput să-mi repet în minte mesajul de avarie: d­oes not compute! Does not compute! Does not compute!“ în paralel, bine­înțeles, cu înjură­tura căreia nu reușeam să-i găsesc vreo noi­mă și care și astăzi îmi mai dă fiori, deși am încercat să mă exorcizez de ea prin interme­diul a două personaje pe care le-am pus s-o folosească, în contexte ridicole, în două poezii de-ale mele.­a fel de perplex am rămas cîțiva ani mai tîrziu, în metrou, unde am asistat __A la o dispută cu-ajurături între doi că­lători. Cei doi foloseau un repertoriu banal în hidoșenia sa, tocmai din cauza epuizării substratului metaforic prin rulare excesivă. Dar cînd unul dintre ei a lansat, aparent în premieră, înjurătura „tutu-ți bascheții mă­­tii cu iepurele-n gură“, tăcerea publicului că­lător, pînă atunci vag iritată, a devenit brusc admirativă, adjudecîndu-i implicit partida, pe cînd adversarul său a tăcut molcom, re­­trăgîndu-se de pe teren cu capul între urechi. E de presupus că, auzind în mod repetat în­ „Frunză verde trei ardei Lelea, tutu-ți dracii tăi, Aseară ți-am dat citiri­ler Să-nchizi ușa la bordei.“ M. Eminescu, în vol. Literatură populară „Bahtsîr bedeviyi gölde kutup ayîsî si kermiș. / Pe beduinul ghinionist îl f*** ursul polar și în deșert.“ (proverb turcesc despre ineluctabilitatea destinului) Cezar Petrescu, Calea Victoriei în vol. Materialuri folkloristice, ediția Tocilescu în vol. Balade populare românești „Hai, pașul cu capra, du-te, strigă ea și-l sictirește.“ Contemporanul (de Iași), anul III Vremea lui sictir = împrejurare nefavorabilă Sictir-pașa = epitet dat unei persoane care se crede importantă A da mina cu sicu­r-pașa = a sărăci (DLR) jurătura cu iepurele, același public ar fi ră­mas inert, în absența elementului surpriză. Și tocmai acest element este sacrificat pri­mul, prin repetiție. De aceea, înjurăturile au fost, în cele mai multe cazuri, reduse la un balast grosier, care provoacă obiecții înteme­iate. Dar că înjurătura funcționează meta­foric este un fapt indiscutabil. Observ, de ce­va vreme, că și înjurăturile feminine și-au a­­propriat organul masculin ca termen central, subliniind o dată în plus dimensiunea meta­forică a înjurăturii. Prima dată cînd am au­zit, tot în metrou, o liceancă interpelîndu-și ghiduș un coleg cu formula optativ-emfatică „băga-mi-aș puta-n mă-ta să-mi bag“, mi s-au blocat din nou circuitele. Numai analiza stilistică a înjurăturii m-a scos din starea de șoc. Căci organul exersat verbal de școlărița dezinvoltă nu putea fi decît metaforic. Ul­terior aveam să mă obișnuiesc cu proferarea înjurăturilor falocentrice de către fete... Și, în general, cu proferarea înjurăturilor de ori­ce fel, de către oricine (subsemnatul inclu­siv)p entru a ne putea însă bucura de vir­tuozitatea ei stilistică, înjurătura trebuie dezamorsată — ca și cum ai smulge dinții prin care se eliberează veninul unui șarpe, ca să-l poți studia în (relativă) liniște. O tehnică de dezamorsare foarte efi­cientă este introducerea în doze mici a în­jurăturilor, sau mai degrabă a elementelor lor componente, în texte scrise. Este uluitor cum se schimbă percepția asupra acestora, cînd le vedem puse pe hîrtie. Cînd eram în primii ani de studiu al limbii engleze, însetat de cunoaștere și dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicționarele care-mi picau în mînă. Multă vreme nu l-am găsit. Dar o, sublima clipă cînd, după ani de cău­tări, mi s-a oferit într-o ediție nouă din Oxford advanced learner’s dictionary of cur­rent English, urmat, ce-i drept, de un triunghi cu semnul exclamării, care-l semna­la ca tabu, în edițiile ulterioare, semnul a­­vea să dispară, înlocuit de indicații de re­gistru care s-au îndulcit succesiv, de la vul­gar la colocvial. Remarc cu această ocazie că au trecut zeci de ani de cînd curiozitatea aca­demică nu mi-a mai dat ghes să răsfoiesc dicționarele după acest cuvînt, care de ceva vreme a început să fie folosit nonșalant și în paginile conservatoarei publicații The Spec­tator. Să-l fi întîlnit inițial într-un dicționar sau într-o publicație serioasă, Holden Caul­field veghind în lanul de secară nu ar mai fost atît de descumpănit cînd l-a descoperit scrijelit neoficial pe pereții Muzeului de Artă. Nu știu cum ar funcționa o lume fără în­jurături... Găsesc oricum înjurătura prefera­bilă violenței fizice. Dar îmi pot imagina o lume în care înjurăturile dezamorsate să funcționeze exclusiv la nivel stilistic. Cu acest gînd am scris pentru volumul meu Rn­­ciclopedia de povești cu rimă și țară tîlc (Edi­tura Arthur, 2013), povestea băiețelului os­tracizat pentru că nu știa să înjure, pînă cînd, școlit la un maestru gunoier, a ajuns campion la înjurături pe cartier. Gloria i-a fost însă de scurtă durată, pentru că a pro­­vocat-o pe profesoara de română, care, cu a­­vantajul erudiției, l-a surclasat la înjurături într-o competiție spontană. Reproduc în final concluzia poemului: De-atunci s-a băgat în școală proba­­ scrisă și orală­­ de înjurături impuse. Iar drept consecință nu se mai înjură toți pe stradă — numai la olimpiadă... Florin Bican este scriitor și traducător. DILEMA injure înjurăturii „Futu-ți morții țară străină Cum mi-ai făcut barba tină, Obrazul scoarță bătrînă.“ (ediția D. Murărașu) Sictir (din tc. siktir, de la sik penis, urină, sikmek = a f***) „Se întoarse și-și înjură tovarășii: — Ai sictir!“ „Măi, țărane, tu ești beat! Sictir, ciocoi gulerat.“ „Lele verde, viorea, Sictir, pe ușă că-l da.“ ÎN JURUL ÎNJURĂTURII d­o­s­a­r DILEMA • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014

Next