Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
Florin BICAN Să-mi bag sau să nu-mi bag.. În romanul său Slaughterhouse-Five, Kurt Vonnegut, Jr. relatează cum, în război, un personaj îi salvează viața unui camarad, mobilizîndu-l cu o cumplită înjurătură oedipiană pentru a-l face să se adăpostească de focul inamicului. înjurătura are efect deoarece operează pe baza unei combinații lexicale inedite, guvernate, la Șklovski, de principiul insolitării. Personajul vizat reacționează la ea tocmai pentru că este șocantă și nemaiauzită (fresh and astonishing). Din același fragment aflăm că, alături de lovituri, înjurăturile fuseseră mecanismul care, sistematic, declanșase instinctul de conservare al inertului personal. Nu mă pot abține să nu redau fragmentul original. Roland Weary and the scouts were safe in a ditch, and Weary growled at Billy, ‘Get out of the road, you dumb motherfucker.’ The last word was still a novelty in the speech of white people in 1944. It was fresh and astonishing to Billy, who had never fucked anybody - and it did its job. It woke him up and got him off the road. ‘Saved your life again, you dumb bastard,’ Weary said to Billy in the ditch. He had been saving Billy’s life for days, cursing him, kicking him, slapping him, making him move. It was absolutely necessary that cruelty be used, because Billy wouldn’t do anything to save himself. (Kurt Vonnegut, Jr. Slaughterhouse- Five) înjurătura este, indiscutabil, o zicere poetică. La nivelul ei, sensul literal și cel figurativ coabitează în armonii insolite, care stimulează atît imaginația emițătorului cît sului său literal. Pe de o parte, mă întrebam în ce măsură imprecația mi se poate aplica mie, care nu aveam o soră, iar pe de alta, încercam să-mi configurez grafic baroca succesiune de suprapuneri propusă de preopinentul meu. De prisos să adaug că, absorbit de filmul improbabilei piramide, pe care mă chinuiam să mi-l developez în cap, am uitat să-l mai lovesc (pe atunci nu exista noțiunea de multitasking), permițîndu-i astfel să repurteze o victorie fără echivoc. (Peste ani, aveam să regăsesc cu nostalgică bucurie această înjurătură în clasificarea întocmită de un coleg de liceu, unde figura la categoria înjurături acrobatice...) O înjurătură bine țintită poate acționa ca un spray paralizant. M-a încîntat totdeauna povestea unei tinere din Sighișoara anilor ’70. Întorcîndu-se acasă pe străzile pustii ale pașnicei urbe după căderea întunericului, a fost atacată de un descreierat care i-a sărit în spate și a încercat să-i sfîșie hainele. Atît de șocată a fost biata fată, încît a izbucnit spontan într-o înjurătură care nu era nici în limba ei maternă (germana), nici nu figura în vreun arsenal de ocări de care să fi fost conștientă. Surprinzîndu-se chiar și pe sine, i-a urlat apăsat agresorului: „Futu-ți dinții mă-tii!“ Acesta i-a dat imediat drumul și a rămas țintuit locului de nedumerire, în timp ce prada s-a retras în siguranță. Nici astăzi nu-mi pot stăpîni un zîmbet (admirativ!) cînd încerc să mi-o imaginez pe suava Ingrid aplicîndu-i famenului înjurătura stomatologică și lăsîndu-l astfel cu buza umflată, însetat de cunoaștere și dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicționarele, și pe cea a receptorului. Numai că înjurătura, ca orice metaforă, este perisabilă. Ea funcționează poetic doar atîta vreme cît este proaspătă. Repetiția excesivă o tocește, banalizînd-o și reducîndu-i conținutul la un reziduu inert, golit de poezie, într-un cuvînt, vulgarizînd-o. Această repetiție este însă inevitabilă, regimul de folosire a înjurăturilor fiind, prin natura sa, ciclic, asemenea incantațiilor. O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît și-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a spus „Bună ziua“. Formula i se părea atît de gingaș-poetică, iar perenitatea ei atît de grăitoare, încît îi atribuia anonimului autor calități dintre cele mai alese. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleași motive, el și-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“. Astăzi, ambele enunțuri trec aproape neobservate în registrele lor corespunzătoare, deși, evident, între ele persistă diferența de semn. Dar la apogeul perioadei care le va fi generat (vîrsta poetică despre care vorbește Vico?) ambele trebuie să fi vibrat cu aceeași intensitate stilistică. în cele din urmă, intrarea în reflex, și conjunctura de cele mai multe ori sordidă în care operează, suprimă dimensiunea poetică a înjurăturii. Atîta vreme însă cît prospețimea ei rămîne nealterată, poezia și eficiența înjurăturii merg mînă în mînă, ca în episodul din romanul lui Vonnegut. Dar așa cum ineditul înjurăturii poate face, ca acolo, un soldat reticent să percuteze, el poate și paraliza un adversar altminteri alert. Preșcolar fiind, mă băteam în spatele blocului cu un băiat din vecini. Partida era destul de echilibrată, pînă cînd potrivnicul meu a lansat către mine ceea ce pentru el era o înjurătură de rutină: „fu’te-n cur pe mă-ta, călare pe sor’ta!“ Atît de uimit am fost de noutatea (pentru mine) și de ingeniozitatea acestui cocktail verbal, încît am glisat spontan într-o stare de intensă meditație pe marginea senlor eu, unul, înțeleg starea de paralizie indusă lingvistic, care l-a scos din circulație pe agresor. Cred că, în esență, nu se deosebește de abuzia în care m-a propulsat „înjurătura acrobatică“ încasată în spatele blocului. Am fost eu însumi expus la așa ceva, și nu o dată. Din fericire, în majoritatea cazurilor, am fost doar spectator - involuntar - căci, dacă aș fi fost implicat direct, iar integritatea mea ar fi depins de promptitudinea reacției mele... această integritate ar fi fost serios terfelită, în situațiile respective eram în mijloace de transport în comun. Prima dată în autobuzul I.R.T.A. cu care făceam naveta „la post“, într-o localitate suburbană. Suburban era și discursul călătorilor, în cea mai mare parte localnici, la care cu mîndrie mă consideram imun. Dar cînd, în mijlocul prietenescului schimb de replici al unor navetiști din apropiere, am auzit înjurătura „tutu-ți ma’marea-n bot“, mi s-au blocat circuitele ca robotului dintr-un serial SF al copilăriei și, asemenea aceluiași robot, am început să-mi repet în minte mesajul de avarie: does not compute! Does not compute! Does not compute!“ în paralel, bineînțeles, cu înjurătura căreia nu reușeam să-i găsesc vreo noimă și care și astăzi îmi mai dă fiori, deși am încercat să mă exorcizez de ea prin intermediul a două personaje pe care le-am pus s-o folosească, în contexte ridicole, în două poezii de-ale mele.a fel de perplex am rămas cîțiva ani mai tîrziu, în metrou, unde am asistat __A la o dispută cu-ajurături între doi călători. Cei doi foloseau un repertoriu banal în hidoșenia sa, tocmai din cauza epuizării substratului metaforic prin rulare excesivă. Dar cînd unul dintre ei a lansat, aparent în premieră, înjurătura „tutu-ți bascheții mătii cu iepurele-n gură“, tăcerea publicului călător, pînă atunci vag iritată, a devenit brusc admirativă, adjudecîndu-i implicit partida, pe cînd adversarul său a tăcut molcom, retrăgîndu-se de pe teren cu capul între urechi. E de presupus că, auzind în mod repetat în „Frunză verde trei ardei Lelea, tutu-ți dracii tăi, Aseară ți-am dat citiriler Să-nchizi ușa la bordei.“ M. Eminescu, în vol. Literatură populară „Bahtsîr bedeviyi gölde kutup ayîsî si kermiș. / Pe beduinul ghinionist îl f*** ursul polar și în deșert.“ (proverb turcesc despre ineluctabilitatea destinului) Cezar Petrescu, Calea Victoriei în vol. Materialuri folkloristice, ediția Tocilescu în vol. Balade populare românești „Hai, pașul cu capra, du-te, strigă ea și-l sictirește.“ Contemporanul (de Iași), anul III Vremea lui sictir = împrejurare nefavorabilă Sictir-pașa = epitet dat unei persoane care se crede importantă A da mina cu sicur-pașa = a sărăci (DLR) jurătura cu iepurele, același public ar fi rămas inert, în absența elementului surpriză. Și tocmai acest element este sacrificat primul, prin repetiție. De aceea, înjurăturile au fost, în cele mai multe cazuri, reduse la un balast grosier, care provoacă obiecții întemeiate. Dar că înjurătura funcționează metaforic este un fapt indiscutabil. Observ, de ceva vreme, că și înjurăturile feminine și-au apropriat organul masculin ca termen central, subliniind o dată în plus dimensiunea metaforică a înjurăturii. Prima dată cînd am auzit, tot în metrou, o liceancă interpelîndu-și ghiduș un coleg cu formula optativ-emfatică „băga-mi-aș puta-n mă-ta să-mi bag“, mi s-au blocat din nou circuitele. Numai analiza stilistică a înjurăturii m-a scos din starea de șoc. Căci organul exersat verbal de școlărița dezinvoltă nu putea fi decît metaforic. Ulterior aveam să mă obișnuiesc cu proferarea înjurăturilor falocentrice de către fete... Și, în general, cu proferarea înjurăturilor de orice fel, de către oricine (subsemnatul inclusiv)p entru a ne putea însă bucura de virtuozitatea ei stilistică, înjurătura trebuie dezamorsată — ca și cum ai smulge dinții prin care se eliberează veninul unui șarpe, ca să-l poți studia în (relativă) liniște. O tehnică de dezamorsare foarte eficientă este introducerea în doze mici a înjurăturilor, sau mai degrabă a elementelor lor componente, în texte scrise. Este uluitor cum se schimbă percepția asupra acestora, cînd le vedem puse pe hîrtie. Cînd eram în primii ani de studiu al limbii engleze, însetat de cunoaștere și dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicționarele care-mi picau în mînă. Multă vreme nu l-am găsit. Dar o, sublima clipă cînd, după ani de căutări, mi s-a oferit într-o ediție nouă din Oxford advanced learner’s dictionary of current English, urmat, ce-i drept, de un triunghi cu semnul exclamării, care-l semnala ca tabu, în edițiile ulterioare, semnul avea să dispară, înlocuit de indicații de registru care s-au îndulcit succesiv, de la vulgar la colocvial. Remarc cu această ocazie că au trecut zeci de ani de cînd curiozitatea academică nu mi-a mai dat ghes să răsfoiesc dicționarele după acest cuvînt, care de ceva vreme a început să fie folosit nonșalant și în paginile conservatoarei publicații The Spectator. Să-l fi întîlnit inițial într-un dicționar sau într-o publicație serioasă, Holden Caulfield veghind în lanul de secară nu ar mai fost atît de descumpănit cînd l-a descoperit scrijelit neoficial pe pereții Muzeului de Artă. Nu știu cum ar funcționa o lume fără înjurături... Găsesc oricum înjurătura preferabilă violenței fizice. Dar îmi pot imagina o lume în care înjurăturile dezamorsate să funcționeze exclusiv la nivel stilistic. Cu acest gînd am scris pentru volumul meu Rnciclopedia de povești cu rimă și țară tîlc (Editura Arthur, 2013), povestea băiețelului ostracizat pentru că nu știa să înjure, pînă cînd, școlit la un maestru gunoier, a ajuns campion la înjurături pe cartier. Gloria i-a fost însă de scurtă durată, pentru că a provocat-o pe profesoara de română, care, cu avantajul erudiției, l-a surclasat la înjurături într-o competiție spontană. Reproduc în final concluzia poemului: De-atunci s-a băgat în școală proba scrisă și orală de înjurături impuse. Iar drept consecință nu se mai înjură toți pe stradă — numai la olimpiadă... Florin Bican este scriitor și traducător. DILEMA injure înjurăturii „Futu-ți morții țară străină Cum mi-ai făcut barba tină, Obrazul scoarță bătrînă.“ (ediția D. Murărașu) Sictir (din tc. siktir, de la sik penis, urină, sikmek = a f***) „Se întoarse și-și înjură tovarășii: — Ai sictir!“ „Măi, țărane, tu ești beat! Sictir, ciocoi gulerat.“ „Lele verde, viorea, Sictir, pe ușă că-l da.“ ÎN JURUL ÎNJURĂTURII dosar DILEMA • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014