Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)
2014-08-14 / nr. 548
dilema;: Stela GIURGEANU „Vă belesc, să moară mama că vă belesc" Limba noastră-i fac ce arde Să scrii un articol despre limbajul injurios din mass-media românească este o provocare, în primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină de ziar. în al doilea rînd, implică și un risc personal: încercînd să te documentezi - adică să auzi și să citești o sumedenie de sudălmi, care mai de care mai dezgustătoare - este foarte ușor să te pierzi într-o spirală a abjecțiilor. De altfel, reacția mea, după cîteva ore de documentare, a fost fragmentată în trei secvențe: stupoare, vis isteric, depresie. Am început cu o simplă căutare pe Internet, am găsit zeci de mii de pagini cu referiri la înjurăturile vehiculate în mass-media. Pe YouTube există chiar o sintagmă standard a căutărilor: „înjurături tv în direct“. Găsești, așadar, fără probleme, nenumărate fragmente din emisiuni TV sau de Radio, „talk-show-uri“ de „succes“ sau emisiuni de divertisment, în care tot felul de personaje, vedete sau reprezentanți ai „cremei“ societății din România înjură și se înjură ca la ușa cortului. Dar cum s-a ajuns aici? Cum se face că limbajul din mass-media românească poate fi atît de libertin? Cine și de ce a tras perdeaua, lăsînd la vedere obscenitățile de mahala? Mulți ar da vina pe tabloidizare, o tabloidizare care a cuprins presa de la noi, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Dar tabloidul, cel puțin la început, s-a bazat mai mult pe „senzaționalul“ unor știri, de multe ori grotești și de foarte multe ori inventate. Ideea economică din spatele acestui tip de presă este foarte simplă. Pe cînd jurnalismul de calitate necesită bani și timp, presa „ușoară“ poate fi făcută de mai toată lumea, cu condiția să aibă un obraz gros și un creier plin de năzbîtii. Totuși, revin tabloidul, prin definiție, nu implică limbaj injurios. Tabloidele internaționale (precum The Sun, Daily Mirror) mizează mai mult pe informații intime, pe scandaluri amoroase sau pe dezvăluri senzaționale din viața privată a unor persoane publice, neatentînd însă atît de grobian la demnitatea umană. în schimb, în România, ideea de tabloidizare (via audiență) nu implică numai terfelirea imaginii publice, ci și împroșcarea cu noroi a onoarei persoanei vizate, folosind acuze nefondate și un limbaj degradant: am observat că cele mai la îndemnînă „injurii“ sînt elemente care alcătuiesc, de altfel, și discursul urii: ești „retard“, ești „gay“ sau ești „țigan“ - afirmațiile rasiste și discriminatorii fiind baza discursului obscen. Pornind de la principiul că știri precum „găinile violate de un sătean beat“ vor face audiență, căci se fabrică ieftin și se vînd în cantități industriale, s-a ajuns însă la o metodă mult mai perversă: nu mai e vorba de o ocheadă pe gaura cheii, ci de o năvălire cu bocancii în viața cuiva. Nici măcar nu se mai inventează știri dezgustătoare, ci se invită în platou oameni cu gura spurcată, care sînt transformați în vedete și puși să se înjure între ei, pînă cînd înjurătura devine „trendy“. Pentru asta s-a mizat puternic și pe indivizi precum Vadim Tudor sau George Becali, deschizătorii acestui drum - oameni „politici“ și cu bani - detalii care au constituit, fără îndoială, atuuri în patentarea lor. O parte a publicului a văzut în bani și poziție socială un argument de necontestat al valorii acestora. Și i-au acceptat. Alta, majoritatea, a fost însă șocată de asemenea apariții. Căci nu ne venea să credem ce auzim la televizor, pleiada de înjurături în care se lansa Vadim Tudor fiind de-a dreptul patologică - caz cu care televiziunea prilejuia o întîlnire nemijlocită (căci moderatorii nu făceau decît să-și frece bucuroși mîinile: cu cît vorba era mai groasă, cu atît creșteau cifrele audienței). Cunosc mulți oameni care se uitau, pe vremuri, la emisiunile unde erau invitați Becali sau Vadim Tudor, nu pentru că ar fi fost „fani“ — ci din contră, pentru că erau fascinați de obscenitatea absurdă vehiculată în aceste emisiuni. între timp, au renunțat, căci înjurătura la TV nu mai e ceva inedit, ci o normalitate. Asta însă a consolidat audiența. O audiență atrasă în cel mai pervers mod cu putință. Pentru că nu te poți opri să nu hohotești de vis și să nu povestești mai apoi, și altora, emisiuni aparent inocente, de amiază, în care, de pildă (exemplele următoare sînt luate absolut alandala, pescuite de pe net și YouTube), Andreea Tonciu se „ia în gură cu o doamnă de pe plajă“: „Ia uite, mînca-ți-aș talentul tău, cum arată. Dar nu vă e rușine, doamnă, să stați așa?“ La replica celei vizate „Tu ești năsoasa aia de la televizor?“, Andreea Tonciu se dezlănțuie: „Du-te dreacu, fă! Pune carnea pe tine, fă! Marș la coteț! Marș, fă, la pușcărie pă 50 de ani!“ Nu te poți abține să nu rrzi, chiar și siderat, cînd două doamne, Carmen Harra (vizionară, cîntăreață și doctor) și Mara Bănică (jurnalistă) se centrează în direct: „Eu cu oameni de o anumită speță n-am ce vorbi, eu am apărut în întreaga lume“. „Ați apărut și în underworld, doamnă, bineînțeles, că dacă ați făcut facultatea de hipnoză... înseamnă că sînteți un futurolog perfect, am înțeles că vreți să vă căsătoriți“, „Draga mea, trebuie să fii tratată mental, ești bolnavă de invidie“, „...Ce să invidiez, doamnă, la dumneavoastră (...), că i-ați spus lui Serghei Mizil că o are mică?“ Discuția între cele două doamne s-a terminat cu un „Du-te în Dumnezeii tăi!“ Continuarea schimbului de replici a avut loc mai tîrziu, între aceeași jurnalistă și fiica doamnei Carmen Harra, Alexandra, o domnișoară ființă și blondă care, cu un fin accent american, a susținut că mama ei nu mai vrea să vorbească cu un așa reg de om“ - adică cu jurnalista, înfuriată, cea vizată ripostează: „Se cacă mă-ta, nu? Băi, balenă împuțită! Jeg ești tu cu mă-ta!“ Blonda sare și ea: „Te iei tu de mama, idioata, îți arăt eu ție! Futu-ți cristașii mă-tii!“... etc. etc. în tot acest timp, invitații chiuiau, publicul era în delir, iar moderatorul se prefăcea înfiorat, jenat și pudic: adea, numai vorbiți așa, vai, nu se face, etc. etc. Ridicînd fustele presei Lăsînd însă la o parte aceste emisiuni de „divertisment“, ajungem la alt nivel și mă voi referi la două emisiuni care, prin formatul lor, se doresc a fi serioase și obiective, cele mai cunoscute emisiuni de „revista miresei“ din spațiul TV. Este vorba despre fn gura presei, moderată de Mircea Badea (Antena 1) și de Lumea lui Banciu, moderată de Radu Banciu (B1TV). Articolele din ziare și evenimentele politice sînt luate la bani mărunți, tocate și impregnate cu mult subiectivism, iar actualitatea internă și cea externă par a fi considerate, de către cei doi, mai tot timpul, un afront personal. Abuzînd de libertatea de exprimare, aceștia nu se sfiesc să folosească un limbaj injurios și, în ultimă instanță, să înjure de-a dreptul - fapt care le-a atras, ce e drept, și amenzi, din partea Consiliului Național al Audiovizualului. Pescuite tot de pe net, două exemple: vorbind despre ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, Radu Banciu a afirmat că aceasta este „ca o fară din aia care a terminat de pus murăturile și a ieșit în fața blocului să vorbească cu alte babe să vadă dacă ălora le-a ieșit. N-are nici o legătură. Cum să fii ministru, mă, cînd arăți în halul acesta și te exprimi așa?“ Nici emisiunea-soră nu se lasă mai prejos, într-o ediție din decembrie, 2013, Mircea Badea comenta un articol, vorbind despre președintele țării: „Mamă, ce absorbant e Băsescu, vedeți? E primul absorbant al țării! Deși îl cheamă Băsescu, și absorbantul nu se adresează zonei denumite de președinte, se învecinează, dar nu chiar acolo, deci cel dintîi absorbant al țării, domnul Băsescu, țineți minte cum absorbea el pe vremea lui Boc?“ Ambele afirmații au fost totuși amendate de CNA. Dacă însă vă gîndiți la CNA ca la un for pentru o presă de calitate, care sancționează imediat și eficient derapajele din mass-media, trebuie să vă mai gîndiți... căci nici instituția în cauză nu este ferită de scandaluriel mai recent incident, care a implicat însăși conducerea instituției, a avut loc la începutul acestui an, cînd au fost făcute publice cîteva stenograme ale ședințelor Consiliului, în care președinta înjura de mama focului. Una dintre înjurăturile făcute publice, care a devenit „virală“, era adresată, pare-se, angajaților: „Vă belesc, să moară mama, vă belesc pe toți!“ Revenind la amenzile CNA pentru limbaj injurios, acestea nu au prea mult efect. Din contră, par a face și mai multă reclamă. Deși există o lege a audiovizualului, la umbra ei cresc, cu un soi de voluptate, linșaje mediatice, denigrări ale demnității umane și comportamente din ce în ce mai bizare. Un exemplu mi se pare de altfel edificator: într-o emisiune, George Becali, vorbind despre un antrenor: „Ăsta nu are coase“, este corectat imediat de către moderator: „vă rog, nu folosiți asemenea cuvinte“. Becali își cere imediat scuze... CNA-ului. Nu publicului. După acest articol, vă recomand un pahar de limonadă și mult Mozart. Ja lături, javrelor! (...) înapoi, fariseilor! La harta voastră, dulăilor! Naiba să vă ia, păduchi de icoană! (...) Să dea Dumnezeu să vi se astupe malul, să nu vă încălziți decît cu bețe la șezut și să vă scăpați pe voi în spînzurătoare!“ F. Rabelais, Gargantua și Pantagruel ÎN JURUL ÎNJURĂTURII Glosa folclorică „(...) Demnă de elogiu e însă înjurătura noastră principală sau, dacă pot zice, de bază, cea mai simplă și absolută, respingerea preopinentului la starea prenatală, poate chiar prederminativă. E o reducție la neant, o recuzare ontologică. I se retrage adversarului omologarea existențială: e neavenit. E exclus din univers ca progenitura lui Lilith sau ca monștrii preadarnici de care e vorba în Cabală. Această negare a entelehiei antagonistului și respingerea sa la matca originară nu e o sfidare; ea curmă orice dezbatere și contestație; e de primă și ultimă instanță. E deci de un dispreț radical și transcendent, dar e poate totuși o «casare cu trimitere», notificînd eventual intimatului șansa unei a doua nașteri într-o formă mai convenabilă; în sensul acesta înjurătura noastră e, strict etimologic vorbind, un ditiramb. Putem oare s-o raportăm cumva și la sensul goetheean de regresiune la mume, fie și așa, cu anasîna? Nu știu, cred că da, în tot cazul, ce instinct metafizic superior, ce simț al absolutului denotă această superbă, augustă declarație de «sine de neprimire»!“ Alexandru PALEOLOGU Bunul-simț ca paradox dosar DILEMAI • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014