Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

dilema;: Stela GIURGEANU „Vă belesc, să moară mama că vă belesc" Limba noastră-i fac ce arde S­ă scrii un articol despre limbajul inju­rios din mass-media românească este o provocare, în primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină de ziar. în al doilea rînd, implică și un risc per­sonal: încercînd să te documentezi - adică să auzi și să citești o sumedenie de sudălmi, ca­re mai de care mai dezgustătoare - este foar­te ușor să te pierzi într-o spirală a abjecțiilor. De altfel, reacția mea, după cîteva ore de do­cumentare, a fost fragmentată în trei sec­vențe: stupoare, vis isteric, depresie. Am început cu o simplă căutare pe In­ternet, am găsit zeci de mii de pagini cu re­feriri la înjurăturile vehiculate în mass-me­dia. Pe YouTube există chiar o sintagmă standard a căutărilor: „înjurături tv în direct“. Găsești, așadar, fără probleme, ne­numărate fragmente din emisiuni TV sau de Radio, „talk-show-uri“ de „succes“ sau emi­siuni de divertisment, în care tot felul de per­sonaje, vedete sau reprezentanți ai „cremei“ societății din România înjură și se înjură ca la ușa cortului. Dar cum s-a ajuns aici? Cum se face că limbajul din mass-media românească poate fi atît de libertin? Cine și de ce a tras per­deaua, lăsînd la vedere obscenitățile de ma­hala? Mulți ar da vina pe tabloidizare, o tabloi­­dizare care a cuprins presa de la noi, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Dar tabloidul, cel puțin la început, s-a bazat mai mult pe „sen­zaționalul“ unor știri, de multe ori grotești și de foarte multe ori inventate. Ideea eco­nomică din spatele acestui tip de presă este foarte simplă. Pe cînd jurnalismul de calitate necesită bani și timp, presa „ușoară“ poate fi făcută de mai toată lumea, cu condiția să aibă un obraz gros și un creier plin de năz­­bîtii. T­­otuși, revin­ tabloidul, prin definiție, nu implică limbaj injurios. Tabloidele­­ internaționale (precum The Sun, Daily Mirror) mizează mai mult pe informații intime, pe scandaluri amoroase sau pe dez­­văluri senzaționale din viața privată a unor persoane publice, neatentînd însă atît de gro­bian la demnitatea umană. în schimb, în România, ideea de tabloi­dizare (via audiență) nu implică numai ter­felirea imaginii publice, ci și împroșcarea cu noroi a onoarei persoanei vizate, folosind acuze nefondate și un limbaj degradant: am observat că cele mai la îndemnînă „injurii“ sînt elemente care alcătuiesc, de altfel, și dis­cursul urii: ești „retard“, ești „gay“ sau ești „țigan“ - afirmațiile rasiste și discriminatorii fiind baza discursului obscen. Pornind de la principiul că știri precum „găinile violate de un sătean beat“ vor face audiență, căci se fabrică ieftin și se vînd în cantități industriale, s-a ajuns însă la o me­todă mult mai perversă: nu mai e vorba de o ocheadă pe gaura cheii, ci de o năvălire cu bocancii în viața cuiva. Nici măcar nu se mai inventează știri dezgustătoare, ci se invită în platou oameni cu gura spurcată, care sînt transformați în vedete și puși să se înjure în­tre ei, pînă cînd înjurătura devine „trendy“. Pentru asta s-a mizat puternic și pe indivizi precum Vadim Tudor sau George Becali, des­chizătorii acestui drum - oameni „politici“ și cu bani - detalii care au constituit, fără în­doială, atuuri în patentarea lor. O parte a publicului a văzut în bani și po­ziție socială un argument de necontestat al valorii acestora. Și i-au acceptat. Alta, ma­joritatea, a fost însă șocată de asemenea a­­pariții. Căci nu ne venea să credem ce auzim la televizor, pleiada de înjurături în care se lansa Vadim Tudor fiind de-a dreptul pato­logică - caz cu care televiziunea prilejuia o întîlnire nemijlocită (căci moderatorii nu fă­ceau decît să-și frece bucuroși mîinile: cu cît vorba era mai groasă, cu atît creșteau cifrele audienței). Cunosc mulți oameni care se ui­tau, pe vremuri, la emisiunile unde erau in­vitați Becali sau Vadim Tudor, nu pentru că ar fi fost „fani“ — ci din contră, pentru că erau fascinați de obscenitatea absurdă vehiculată în aceste emisiuni. între timp, au renunțat, căci înjurătura la TV nu mai e ceva inedit, ci o normalitate. Asta însă a consolidat au­diența. O audiență atrasă în cel mai pervers mod cu putință. Pentru că nu te poți opri să nu hohotești de vis și să nu povestești mai apoi, și altora, emisiuni aparent inocente, de amiază, în care, de pildă (exemplele urmă­toare sînt luate absolut alandala, pescuite de pe net și YouTube),­­ Andreea Tonciu se „ia în gură cu o doamnă de pe plajă“: „Ia uite, mînca-ți-aș talentul tău, cum arată. Dar nu vă e rușine, doamnă, să stați așa?“ La replica celei vizate­­ „Tu ești năsoasa aia de la te­levizor?“, Andreea Tonciu se dezlănțuie: „Du-te dreacu, fă! Pune carnea pe tine, fă! Marș la coteț! Marș, fă, la pușcărie pă 50 de ani!“ Nu te poți abține să nu rrzi, chiar și si­­derat, cînd două doamne, Carmen Harra (vi­zionară, cîntăreață și doctor) și Mara Bănică (jurnalistă) se centrează în direct: „Eu cu oa­meni de o anumită speță n-am ce vorbi, eu am apărut în întreaga lume“. „Ați apărut și în underworld, doamnă, bineînțeles, că dacă ați făcut facultatea de hipnoză... înseamnă că sînteți un futurolog perfect, am înțeles că vreți să vă căsătoriți“, „Draga mea, trebuie să fii tratată mental, ești bolnavă de invidie“, „...Ce să invidiez, doamnă, la dumneavoastră (...), că i-ați spus lui Serghei Mizil că o are mică?“ Discuția între cele două doamne s-a terminat cu un „Du-te în Dumnezeii tăi!“ Continuarea schimbului de replici a avut loc mai tîrziu, între aceeași jurnalistă și fiica doamnei Carmen Harra, Alexandra, o dom­nișoară ființă și blondă care, cu un fin ac­cent american, a susținut că mama ei nu mai vrea să vorbească cu un așa reg de om“ - adică cu jurnalista, înfuriată, cea vizată ri­postează: „Se cacă mă-ta, nu? Băi, balenă îm­puțită! Jeg ești tu cu mă-ta!“ Blonda sare și ea: „Te iei tu de mama, idioata, îți arăt eu ție! Futu-ți cristașii mă-tii!“... etc. etc. în tot acest timp, invitații chiuiau, publicul era în delir, iar moderatorul se prefăcea înfiorat, je­nat și pudic: ad­ea, nu­mai vorbiți așa, vai, nu se face, etc. etc. Ridicînd fustele presei Lăsînd însă la o parte aceste emisiuni de „divertisment“, ajungem la alt nivel­­ și mă voi referi la două emisiuni care, prin forma­tul lor, se doresc a fi serioase și obiective, cele mai cunoscute emisiuni de „revista miresei“ din spațiul TV. Este vorba despre fn gura presei, moderată de Mircea Badea (Antena 1) și de Lumea lui Banciu, moderată de Radu Banciu (B1TV). Articolele din ziare și evenimentele po­litice sînt luate la bani mărunți, tocate și im­pregnate cu mult subiectivism, iar actuali­tatea internă și cea externă par a fi consi­derate, de către cei doi, mai tot timpul, un afront personal. Abuzînd de libertatea de exprimare, a­­ceștia nu se sfiesc să folosească un limbaj in­jurios și, în ultimă instanță, să înjure de-a dreptul - fapt care le-a atras, ce e drept, și amenzi, din partea Consiliului Național al Audiovizualului. Pescuite tot de pe net, două exemple: vor­bind despre ministrul Muncii, Mariana Câm­­peanu, Radu Banciu a afirmat că aceasta es­te „ca o fară din aia care a terminat de pus murăturile și a ieșit în fața blocului să vor­bească cu alte babe să vadă dacă ălora le-a ieșit. N-are nici o legătură. Cum să fii mi­nistru, mă, cînd arăți în halul acesta și te ex­primi așa?“ Nici emisiunea-soră nu se lasă mai pre­jos, într-o ediție din decembrie, 2013, Mircea Badea comenta un articol, vorbind despre președintele țării: „Mamă, ce absorbant e Bă­­sescu, vedeți? E primul absorbant al țării! Deși îl cheamă Băsescu, și absorbantul nu se adresează zonei denumite de președinte, se învecinează, dar nu chiar acolo, deci cel dintîi absorbant al țării, domnul Băsescu, ți­neți minte cum absorbea el pe vremea lui Boc?“ Ambele afirmații au fost totuși amendate de CNA. Dacă însă vă gîndiți la CNA ca la un for pentru o presă de calitate, care sanc­ționează imediat și eficient derapajele din mass-media, trebuie să vă mai gîndiți... căci nici instituția în cauză nu este ferită de scan­daluri­­­­el mai recent incident, care a implicat­­ însăși conducerea instituției, a avut­­ loc la începutul acestui an, cînd au fost făcute publice cîteva stenograme ale șe­dințelor Consiliului, în care președinta înju­ra de mama focului. Una dintre înjurăturile făcute publice, care a devenit „virală“, era a­­dresată, pare-se, angajaților: „Vă belesc, să moară mama, vă belesc pe toți!“ Revenind la amenzile CNA pentru limbaj injurios, acestea nu au prea mult efect. Din contră, par a face și mai multă reclamă. Deși există o lege a audiovizualului, la umbra ei cresc, cu un soi de voluptate, linșaje media­­tice, denigrări ale demnității umane și com­portamente din ce în ce mai bizare. Un exem­plu mi se pare de altfel edificator: într-o e­­misiune, George Becali, vorbind despre un antrenor: „Ăsta nu are coase“, este corectat imediat de către moderator: „vă rog, nu fo­losiți asemenea cuvinte“. Becali își cere ime­diat scuze... CNA-ului. Nu publicului. După acest articol, vă recomand un pa­har de limonadă și mult Mozart. Ja lături, javrelor! (...) înapoi, fariseilor! La harta voastră, dulăilor! Naiba să vă ia, păduchi de icoană! (...) Să dea Dumnezeu să vi se astupe malul, să nu vă încălziți decît cu bețe la șezut și să vă scăpați pe voi în spînzurătoare!“ F. Rabelais, Gargantua și Pantagruel ÎN JURUL ÎNJURĂTURII Glosa folclorică „(...) Demnă de elogiu e însă înju­rătura noastră principală sau, dacă pot zice, de bază, cea mai simplă și ab­solută, respingerea preopinentului la starea prenatală, poate chiar preder­­minativă. E o reducție la neant, o re­cuzare ontologică. I se retrage adver­sarului omologarea existențială: e neavenit. E exclus din univers ca pro­genitura lui Lilith sau ca monștrii preadarnici de care e vorba în Cabală. Această negare a entelehiei antago­nistului și respingerea sa la matca ori­ginară nu e o sfidare; ea curmă orice dezbatere și contestație; e de primă și ultimă instanță. E deci de un dispreț radical și transcendent, dar e poate to­tuși o «casare cu trimitere», notificînd eventual intimatului șansa unei a do­ua nașteri într-o formă mai convena­bilă; în sensul acesta înjurătura noas­tră e, strict etimologic vorbind, un ditiramb. Putem oare s-o raportăm cumva și la sensul goetheean de regresiune la mume, fie și așa, cu anasîna? Nu știu, cred că da, în tot cazul, ce instinct metafizic superior, ce simț al absolutului denotă această superbă, augustă declarație de «sine de neprimire»!“ Alexandru PALEOLOGU Bunul-simț ca paradox d­o­s­a­r DILEMAI • Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014

Next