Dilema Veche, 2014 (Anul 11, nr. 542-554)

2014-08-14 / nr. 548

* Marius CHIVU Bunicul matern înjura și nu se încurca, înjura de Cele sfinte și înjura de toate — Dumnezeu, Christos, Paști, cristelniță, ana­­fură, plus Dracu - folosindu-le separat, dar, cînd situația o cerea, cumulat. Ceva de genul: „paștele-și-christosul-și-dumnezeii-anafurei­­și-cristelniței...“ Atunci, înjurăturile lui pă­reau o cîntare bisericească pe un ton ceva mai agresiv. Bunica, în schimb, nu înjura de­loc (își punea mîinile la urechi cînd îl auzea pe bunicul), dar atunci cînd eu făceam pros­tii, îmi arunca două vorbe ale căror sens nu l-am priceput nici pînă în ziua de azi. ,,Sări-ți-ars nasul, să-ți sară!“ și „Fire-ai închinat!“ îmi place obscuritatea lor și, mai ales, îmi lipsește să le mai aud. Pentru vorbele astea, aș face orice prostie. Stela GIURGEANU Încercînd să-l învățăm și totodată să-i traducem o serie de înjurături românești, u­­nui amic străin, copios amuzat de toate ce i se spuneam, i s-au întunecat brusc privirile. Era șocat, bulversat și blocat în lipsa de lo­gică a uneia dintre ele. Ne-a spus că înțelege treaba cu băgatul, cu folosirea diferitelor or­gane genitale pentru a-ți grăi reproșurile, în­să în ruptul capului nu înțelegea cum poți „pedepsi“ pe cineva, luîndu-le la rînd și co­­pulînd, chiar și într-o manieră ireverențioa­să, cu toate rudele moarte? Nu este mai mult o pedeapsă grotescă pentru cel care o pro­ferează? „Why would, anyone wish to fuck the dead relatives’ ancestors of another?“ - ne-a în­trebat oripilat. N-am știut ce să-i răspun­dem Andrei MANOLESCU în urmă cu cîțiva ani, stăteam în curtea unui țăran bătrîn de la munte pe care-l cu­noșteam, și-i povesteam ce mai e pe la Bu­curești, îi vorbeam despre ce mai învîrt po­liticienii, despre încurcatele ițe ale politicii dîmbovițene, despre interesele necurate ale unora și ale altora... Țăranul asculta cu aten­ție și nu zicea nimic, ceea ce mă stîrnea să vorbesc în continuare. La un moment dat, o­­mul și-a scos pălăria din cap și a trîntit-o pe masa de scînduri, izbucnind: „’Le muma-n cur la toți!“ A zis-o cu atîta foc și așa de răs­picat, că formula mi-a rămas pînă astăzi în minte drept cel mai puternic slogan de opoziție. Matei MARTIN Am fost învățat, de mic, că nu-i frumos să înjuri. Mai tîrziu, de fiecare dată cînd în­cercam să reproduc, plin de admirație, vreo înjurătură creativă auzită pe stradă, mi se atrăgea atenția că n-am accentul bun, că vo­cea sună fals, că n-am față de om care înjură. Uneori n-am nici ținere de minte - așa că sînt în stare să stric frumusețe de formulare înlocuind, total aiurea, diverse cuvinte. Și în­jurătura are gramatica ei, una pe care ade­sea n-o înțeleg, încerc să nu mă cenzurez, dar, de fiecare dată cînd scap o înjurătură printre dinți, la nervi, oamenii zid. „Bă, o­­chelaristule, nici să-njuri nu știi“, mi se spu­ne cu reproș. Băga-mi-aș picioarele! Ruxandra MIHĂILĂ Cea mai des auzită ocară în Grid, rostită cu obidă și năduf, dar și urmată, uneori, de un prelungit hohot de ris­c „Călcatu-te-ai ne­voia în cap să te calce azi și mâne.“ E la li­mita dintre sudalmă și blestem, graniță a­­deseori încălcată și dintr-o parte, și din cea­laltă. De menționat că se atribuia în trecut, in aceeași măsură, și „boalelor“ (vitele de po­vară). Dar cum acestea au fost înlocuite de ferotenii, și sudalma de mai sus e concurată, acerb, de cele care trimit la organele de la polul opus. Și care sînt aceleași cu cele din tramvaiul 1, din București. De unde, feno­menul de globalizare și la nivelul impreca­țiilor. Auzite, spuse, încasate Gheorghe Dumitrașcu, senator PDSR Radu Baltazar, senator PD „Deci, futu-ți tic la răul tău!“ Radu Ceontea, senator independent senator PNȚCD „Jos Iliescu!“ Da’ ce folos? Nicolae Cerveni, PNL-CD Matei PLEȘU Eram într-o vacanță de vară, la țară, cu fratele meu. Stăteam cocoțați pe un gard de scînduri și căscam gura la uliță și la tre­cători. Zăpăciți și stîrniți de căldură, am epuizat rapid registrul cumințeniei și am născocit un concurs de înjurături. Suduiam pe rînd, copilărește, fără să ne uităm unul la altul, cu privirea în zare, hăt departe, la adăpost de rușinea celor spuse. M-am hotărit într-un tîrziu să scot asul din mînecă, un fel de înjurătură a înjurăturilor, și să închei jo­cul brutal, cu o victorie zdrobitoare. M-am strofocat, am ezitat și m-am tot legănat pe gard, luîndu-mi parcă avînt să rostesc oroa­rea și, după ce am făgăduit să nu povestim niciodată, nimănui, grozăvia celor petrecute, am șoptit emoționat­­ cu sentimentul că am dat glas celei mai cumplite, rușinoase și ob­scene plăsmuiri a minții - înjurătura supre­mă: „Femeie goală!“ N-aveam nici 7 ani. Adina POPESCU în jur sănătos în intimitate, cînd sparg o farfurie sau mă lovesc de-o clanță. în lume, îmi mai scapă cîte un „p... mă-sti!“ clasic și inofensiv. Mi se pare că societatea româneas­că, mai ales cea urbană, a involuat din punct de vedere al înjurăturilor, din moment ce „p... meu!“ a devenit un clișeu, întîlnit la tot pasul, cu diferite intonații și nuanțe, chiar și interogativ. De curind, am inventat cîteva înjurături decente pentru un zmeu, personaj în cartea fantastică la care lucrez. De precizat că zmeul Tase a fost nevoit să intre și el în rîn­­dul lumii și s-a angajat ca șofer de TIR, așa că mai toată ziua înjură „pe șoferește“. Amin­tesc aici: „Să-ți moară calul năzdrăvan în crucea cerului!“ sau „Băga-ți-aș castelul în­­tr-o nucă, ca să-i fac vînt pe apa sîmbetei!“ sau „Tăia-ți-aș capul, să-ți crească unul de căpcăun în loc!“ Iaromiza POPOVICI Cred că înjurăturile care m-au marcat cel mai tare în copilărie au fost cele ale bunicu­lui meu, care erau mai plastice, mai agresive în mesaj și mai directe. Și nu, nu mi se a­­dresau, erau cumva existențiale, izbucneau cînd nu-i funcționa ceva sau îl nemulțumea ceva. Cea mai frecventă era „Futu-te-n cur pe mă-ta!“ Azi, probabil banală. Cea mai or­dinară înjurătură - după mine - pe care am auzit-o: „Mă piș pe tine și-ți dau foc!“ Cea mai benignă, din școală, care nu e, de fapt, înjurătură: „Pisici!“ Dan STANCIU înjurăturile de azi (care îmi ajung la ureche cînd umblu prin lumea românească) mi se par teme, ofilite (spre blegi), fără zvîc. Și-au pierdut semeția și forța, anemiate prin repetiție, asfixiate în aglomerație - cîte plin și Băga-mi-aș pot încăpea într-un metru cub de aer? Poate le-ar prinde bine, ca să re­învie, un strop din vlaga vechilor descîntece, cum este acela cules în preajma anului 1907, în comuna Celei, de dr. Daniil Ionescu (medic primar al județului Romanați) și Alexandru î. Daniil (student în Farmacie): „Râia sfra­­giea / Și cu neovegia, / Toată buba, / Rana, / Mâncărimea, / Din sculament, / Din parla­ment, / Din gurguie, / Din șangăr, / Din nouă neamuri și un sfert“. Ana Maria SANDU Cînd mă enervez mai apelez la cîte un „futu-i“, cîte o origine, un mort sau un dum­nezeu. Nimic spectaculos. Mă amuză însă te­ribil doamnele care „își bagă“ și „își scot“. Prima și cea mai fascinantă întîlnire cu un tsunami verbal am avut-o în copilărie: la cîteva case de noi stătea un bărbat singur și cu mințile rătăcite. Cînd bea, se dezlănțuia. Era în stare să înjure în cascade. Sloboz, pi­pote, morți îndesați pe gît, toate ororile pă­­mîntului se revărsau din gura lui știrbă, îl ascultam fără să înțeleg nimic. Mă speria și mă fascina, în egală măsură. La un moment dat, într-un joc de-al meu s-a rătăcit și o în­jurătură auzită la el. Mama a înghețat lîngă mine, cînd m-a auzit. I-au ieșit ochii din or­bite. Trebuie să fi fost o mare blestemăție da­că a reacționat așa. Cred că acea înjurătură, pierdută pe drum, rămîne cea mai mare fap­tă de vitejie din cariera mea de injurioasă. Mircea VASILESCU Pe la începuturile Dilemei, cînd - ca și a­­cum — căutam teme pentru Dosarul din mij­locul revistei, cineva (îmi pare rău, nu mai țin minte cine) a propus să ne ocupăm de „în­jurătura la români“. Propunerea a fost accep­tată într-un vesel consens. Abundența arti­colelor primite a dus, pînă la urmă, la rea­lizarea a două numere consecutive. Era la în­ceputul anilor ’90, cînd societatea româ­nească scotea dopul de la sticla libertății de exprimare și săreau în toate direcțiile bulele spumoase ale tuturor cuvintelor și ideilor in­terzise pînă atunci. De aici (sau și de aici) ni s-a tras. Dilema a fost taxată imediat de „frivolă“, „superfi­cială“, „anticulturală“, pentru că aducea în atenția cititorilor un subiect care ataca­­ bi­ne a zis un eminent critic literar - „pudibon­­deria noastră națională“. Am stat o clipă pe gînduri — „eram mult mai prost pe-atunci“, vorba poetului - și m-am întrebat dacă n-au și „ei, ceilalți“ dreptate, dacă n-am sărit ca­lul. Am considerat că nu. Mai tîrziu — nu că m-aș fi deșteptat prea mult între timp, dar orișicît, Internetul mi-a dat acces la multe lucruri, mult mai multe decît în 1993-’94, cînd singura tehnologie evoluată din redacția noastră era o mașină de scris veche de juma’ de secol - am descoperit eseuri fascinante ale unor sociologi, psihologi, antropologi serioși, din toată lumea, pe aceeași temă: înjurătura. Ce pot să zic, după 20 de ani? Doar atît: Di­lema a fost — ceara și parastasu’ și anafura mă­șii - în avangardă, pe-aici pe la noi. Și a fost înjurată din cauza asta. Luiza VASILIU Cel mai prost m-am simțit cînd, prin cla­sa a unșpea, într-o tabără de jurnalism, o profesoară de la București care venise cu „ta­bără plătită“, pe altă filieră decît a noastră, s-a postat în fața mea pe o alee de la Ciric, m-a apucat de vîrful nasului și mi-a spus: „Fetițo, ești cam rea de muscă!“ Nu știam ce înseamnă, cred că nici ea, dar mi s-a părut oribil, mai oribil decît orice ți-ar putea spune cineva vreodată. între timp, am aflat că există și „S-o fuți pe mă-ta în pușcărie“, așa că m-am mai liniștit. ■ I DILEMA in juri înjurăturii „Ce înjurătură preferată aveți?“, consemnate de Petru Ionescu la rubrica „Ce spun parlamentarii“ (Dilema, nr. 63,1994) „Futu-ți calendarul mă-tii!“ Sabin Ivan, senator PL­­ ’93 „P... mă-tii!“, pentru prieteni. „Dumnezeii voștri“, pentru opoziție. Păi, „du-te-n p... mă-tii!“ Și, hop, și-o palmă. „Calendarul mă-sii“ mi se pare cea mai cuprinzătoare. Vasile VĂCARU, senator PDSR „Mama lor de comuniști și securiști, canalul ei de viață!“ Ticu Dumitrescu, ÎN JURUL ÎNJURĂTURII $a&t ipwt !W»m;hüf ii­fiffiitf iii hpimiii a i v/rfv ­9H la lU Anul XI • nr. 548 • 14-20 august 2014 • DILEMAi

Next