Dilema, aprilie-iunie 1998 (Anul 6, nr. 270-282)
1998-04-17 / nr. 272
2 \DItEM________________ Dilematici din toată țara, vă ascultăm... Nr. 265: „Eminescu‘ Nu știm încă dacă e un succes sau un eșec, dar trebuie să subliniem că „Dilema cu Eminescu“ nu a stîrnit printre cititorii noștri scandalul din presă. Teme ca „Adolescența“ sau „C-așa-i românul“ ne-au adus o corespondență cu mult mai abundentă. Publicăm azi scrisorile primite pînă în acest moment; se observă lesne că acești corespondenți sînt mai calmi și mai echilibrați decît atîția oameni de cultură care au uitat, în indignarea lor, că o cultură serioasă nu e nevoie să fie apărată, ci făcută, zilnic, cu liniște chiar în fața unor exasperări, cu ironie chiar, în fața unor enormități, cu plăcerea discutabilului, în orice caz. „Mă deranjează furia demolatoare“ Numărul despre Eminescu al Dilemei pendulează între paginile 9 și 16, respectiv Mircea Cărtărescu și distinsul, elegantul Al. Paleologu. Sigur, dacă se dorea micșorarea înălțimii soclului statuii eminesciene, nu erau necesare selecții tendențioase, mai ales că el rămîne și este un poet genial. A citit toată lumea frumoasa carte „Amintiri din Junimea“ de I. Negruzzi? Intîlnirea de la Viena dintre I. Negruzzi și M. Eminescu rămîne emoționantă. La vremea aceea nu se construise zgomotoasa apologie și limbajul de lemn care au dăunat atît de mult poetului. Mă deranjează însă furia demolatoare. M-a încîntat însă elegantul articol al d-lui Paleologu. Nu cred că francezii s-ar porni contra lui Baudelaire care oricum s-a remarcat prin destule trăsături (cel puțin afirmații) șocante. Chiar dacă nu este un poet de referință în literatura europeană (bariera limbii) eu cred că Eminescu ar trebui să fie (...) Iar fraza sa, cred, rămîne de o mare frumuseță. Mă gîndesc exact la „Sărmanul Dionis“ și „Făt Frumos din lacrimă“. Cît despre xenofobie, ea apare sub mici forme de acuză și atît, dar împrejurări ale vieții te fac să gîndești uneori astfel. In copilărie, toate evreicile din clasă lipseau în bloc, de sărbători (ale lor). Dar noi? De Crăciun, duși cu turma la cinematograf, ca urmarea „mare dans“ organizat de UTC și veșnica problemă a educației ateiste. Deci ele apăreau privilegiate, avînd sărbători liniștite și necomentate de nimeni. Mi-ar face plăcere să le întîlnesc, am fost prietenă cu unele dintre ele, dar o discriminare a fost. In sensul de mai sus. Sînt contra extremismului și a șovinismului din orice parte ar veni. Dar și a celui venit din partea cealaltă despre care nu se vorbește. (...) înainte de a termina scrisoarea, revin de unde am plecat. Am avut șansa să vizitez (în fugă) Stratford-on- Avon. Și casa aceea trainică și veche, biserica aceea trainică și veche, unde marele Will a fost botezat și înmormîntat. Totul, pe solul acelei frumoase țări, respiră trăinicie, soliditate. Despre casa lui M. Eminescu nu am nimic de spus, decît că am vizitat acele locuri (Ipotești) care respiră armonie și un farmec aparte. Dar trăinicie și soliditate? Știți, ca și mine, ce vreau să spun. Ne guvernează superficialitatea, neseriozitatea, minciuna păgubitoare, furia demolatoare, iar nevoia de schimbare, la noi, devine nocivă și nu înnoitoare; pe de altă parte, stupefianta agățare de trecutul apropiat e un paradox otrăvit și disperat. Cred că sîntem încă sub zodia derizoriului. Aștept să fiu contrazisă. Maria NICULESCU str. Progresului, bloc 6, ap. 19, Onești O idee care ridică pînă și sprîncenele unui controlor de bilete Sînt convins că semnatarii din numărul dedicat lui Eminescu au primit o mulțime de scrisori și de reacții radio-televizate, așa că m-am gîndit că e totuna dacă trimit sau nu și eu o scrisoare, de vreme ce întreaga arie a opiniilor pe această temă a fost saturată. Cum vedeți, am hotărît să vă scriu. Să încep cu ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut enorm descrierea proiectului arhitectonic al d-lui Răzvan Rădulescu, care trădează, pe lîngă evidente calități literare, și imaginația unui regizor de geniu.De altfel, cînd am încercat să vizualizez statuia respectivă, mi-a fugit gîndul la ultimele cadre din „Shining“-ul lui Stanley Kubrick, acolo unde demența sticlește criogenizată în ochii galbeni de cirotic ai lui Nicholson. In al doilea rînd, îmi place curajul d-lor Rădulescu și Bobe, și aș vrea să mă explic. Cu toate amenințările morocănoase ale d-lor Adrian Păunescu, George Pruteanu, Ion Rotaru, colaboratorii Dilemei nu vor repeta întunecatul destin al lui Grama sau al lui Macedonski. Problema e alta: Eminescu e un animal de mari dimensiuni, un Moby Dick, a cărui vînare riscă, înainte de toate, să te tîrască și să te lege de el, și a cărui rezistență, paradoxal și nu prea, crește cu fiecare harpon înfipt în cocoașa lui. In condițiile astea există, cum ar spune C. Noica, „pericolul să fii omul unui singur gest“. La fel cum unii romancieri sau poeți de clasă sînt cunoscuți mai ales ca traducători, d-nii Rădulescu și Bobe ar putea deveni „cei care au scris un pamflet despre Eminescu“. Chiar dacă toată lumea ar fi de acord că pamfletul e reușit, nu văd cu ce l-ar încălzi asta pe scriitorul R. Rădulescu și, de aceea, cu atît mai mult merită celebrat curajul său. Să continuu cu ce m-a lăsat indiferent. Nu prea văd importanța descrierii amănunțit-somatice a lui Eminescu (la dl Cărtărescu), precum și discutarea sentimentelor omului Eminescu pentru omul Veronica Micle în cîntărirea valorii estetice a poeziei sale și nici măcar în demitologizarea lui. Să întreb cu cît a clintit opera lui P. Verlaine portretul grețos pe care ni-l lasă J. Renard în jurnalul său? Să încerc să demonstrez că și dragostea pentru bucătăreasa unei cazarme de pompieri poate fi înnobilată prin valorificarea sa artistică de către un tip genial (ca Eminescu)? Nu o voi face, tocmai pentru că am spus că-mi sînt indiferente argumentele de genul ăsta, în ceea ce privește calitatea pur literară a producțiilor eminesciene, însăși ideea de a o pune în dezbatere în numărul unei reviste de 16 pagini ar reuși să ridice pînă și sprîncenele unui controlor de bilete. Încercînd să mă feresc de ridicol, voi spune că esențialul nu mi se pare a fi faptul dacă Eminescu reușește sau nu să transgreseze limitele genului romantic (ceea ce, pesemne, ar constitui o dovadă a valorii), ci acela dacă literatura română chiar a epuizat filonul romantic. Nu mă U - Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea. Unde ai citit asta? A In toate cărțile bune... (WILLIAM FAULKNER - „LECȚIA DE CHIMIE“) refer aici la formele de expresie, ci la substanța ideatică a acestui curent stilistic, la fondul subiacent din care se alimentează scriitorii români. Nu pot decît să închei abrupt, așa cum te-ai scula din fotoliu și ai închide televizorul la care ai urmărit letargic un talkshow politic. De aceea, pe viitor, sper din tot sufletul că veți evita asemenea subiecte enervante, la care toată lumea se pricepe și se simte obligată să-și dea cu părerea, de la dl A. Păunescu pînă la subsemnatul. Cristian POPESCU Calea Victoriei 97, et. 3, București Mihai sau Mihail Eminescu? Scriu aceste rînduri mîhnit de faptul că pe prima pagină a revistei „DILEMA“ nr. 265 - număr dedicat aniversării lui Mihail Eminescu - apare copia bancnotei de 1.000 lei, la care a fost modificat intenționat prenumele lui. La ora actuală această bancnotă este singurul loc unde se mai găsește inserat adevăratul prenume - Mihail. Este știut că pînă prin anul 1975 pe toate tipăriturile, plăcile memoriale, busturi sau statui, se scria prenumele MIHAIL; vezi edițiile de poezii ale lui Maiorescu, A. C. Cuza, I. Scurtu etc. De ce nu se ia de bon actul de naștere și de botez în care se vede clar că prenumele este Mihail, chiar dacă este scris cu litere chirilice? în fața tuturor autorităților, acesta este actul de bază pentru oricine. Eminescu este moldovean și acolo copiii primesc la botez nume de sfinți din calendar; ori nu există nici un sfint Mihai ci numai Mihail. De ce să nu schimbăm atunci și prenumele lui Kogălniceanu, Sadoveanu, Sturza, Sârbu etc.?! Am auzit pe unii că schimbarea s-ar justifica prin faptul că Mihail este prea apropiat de rusescul Mihail (ex.: Mihail Gorbaciov etc.), oricum acum la modă este un fel de rusofobie, hai să schimbăm și prenumele lui Eminescu (pe Eminovici l-am schimbat mai demult, chiar cu asentimentul posesorului). Cei care i-au scris piatra funerară pe mormîntul de la Bellu au greșit intenționat de au scris Mihail? Dar Titu Maiorescu a fost atît de neștiutor de a trecut pe ediția de poezii prenumele Mihail? Poetul a cunoscut această ediție și a mai trăit încă 6 ani, avînd destule momente de luciditate și niciodată nu și-a exprimat nemulțumirea că i s-ar fi schimbat prenumele. Ea a acordat acest volum cu dedicație unor cunoscuți. Atunci de ce venim noi după aproape 100 de ani ca să-i schimbăm prenumele?! La Rotonda scriitorilor din Cișmigiu, se vede clar cum la bustul poetului a fost rîcnită litera L. Același lucru se observă și la statuia poetului din fața Ateneului Român. Cui folosește acest lucru, în parcul orașului Botoșani este amplasat primul bust al poetului, ridicat în anul 1890 și se vede clar că prenumele este Mihail. Cei din provincie nu s-au gîndit încă să-l reboteze pe Eminescu. Cînd a fost vorba să se revină la scrierea lui â din a așa cum a fost înainte de venirea comuniștilor la putere Academia Română și-a dat acordul imediat. De ce nu se repară și nedreptatea care i s-a făcut lui Eminescu? Cu toată stima, Colonel (rez.) loan BÎRZOI str. Băiculești 25, bl. E. sc. B, et. 3, ap. 56 București N. red.: Scrisoarea D-voastră ne-a trimis de la Gorbaciov la Kogălniceanu - în toate direcțiile, pînă ne-am hotărît să ne scotocim în buzunare, căutînd bancnote de o mie de lei. Surpriza emisiunii? Unele erau imprimate cu Mihail, altele cu Mihai! Ce ne facem? Anti-Eminescu sau Cum să te descotorosești Cu numărul dedicat suporterilor Poetului Național, imparțiali ca toți suporterii, Dilema reeditează, într-o formă mai puțin sistematică, dar la fel de scandaloasă, blasfemia „Nu“-ului ionescian. Ne aflăm deci, după mai bine de șase decenii, în fața unui nou gest incalificabil de impietate morală și culturală. Cîțiva derbedei cu nume sonore ca Rădulescu sau Bobe (astea ar fi pseudonime sau chiar numele lor adevărate?) au avut curajul inconștienței de a săpa, „von allen guten Geistern verlassen“, la temelia sacrosanctă a culturii, pilon indispensabil, pardon de expresie, al națiunii române. Această acțiune (sau mai bine s-o numim „conspirație“) anti-eminesciană și antinațională, purtată cu o impertinență ieșită din comun și cu o vigoare polemică demnă de cauza aflată în discuție, îndrăznește să pună sub semnul întrebării cele mai profunde și (aparent) de neclintit certitudini existențiale, căci, știm cu toții, am învățat la școală, cultura ne determină identitatea. Isprava acestor „crabs“ dilematici lovește un adevăr care corespunde acelui punct în arhitectura esoterică de care depinde stabilitatea unei clădiri. Revolta aceasta antieminesciană (și, poate mai important, antimitologică) dispune de potențialul retoric și argumentativ pentru a produce ceea ce, mai întîi în psihologia cunoașterii și apoi în epistemologie, s-a numit „Gestaltswitch“, adică o schimbare fundamentală în percepția unui obiect. Uneori e nevoie de sute de ani și de dezbateri sîngeroase pentru ca o asemenea modificare a viziunii să se producă și să fie acceptată. Alteori ritmul biologic este cel care, eliminînd bătrînii susținători ai unui punct de vedere, determină acceptarea unei noi perspective. Această transpunere a unui model de selecție a teoriilor științifice în domeniul cultural nu este cîtuși de puțin deplasată. Dacă nu există criterii obiective de evaluare a unei teorii științifice, cu atît mai puțin vor exista astfel de criterii atunci cînd e vorba de „creații culturale“ (că valoarea unui scriitor nu este, ci se face, utilizînd toate mijloacele la îndemînă, de la elogii și propagandă, la intimidări, amenințări și acuzații aduse celor care „s-au abătut de la linia partidului“, este un lucru adeseori trecut cu vederea. Z. Ornea povestește cum i s-a propus să contribuie la instalarea lui Blaga ca number one în topul poeților. Importantă este pluralitatea opiniilor, îndrăzneala de a rosti un punct de vedere, fie el cît de „nebunesc“ sau „ireverențios“, astfel încît, în buna tradiție liberală, „adevărul“ să fie rezultatul (sau, mai bine, procesul) descotorosirii de păreri prefabricate, trezirii din „somnul dogmatic“, comod și liniștitor, fără-ndoială, dar lipsit de relevanță. Wolfgang SHEIDA Germania N. red.: Text primit prin E-mail. Firește, vom publica în continuare orice scrisoare interesantă pentru acest „dosar“, pe care nu-l considerăm închis. Anul VI • Nr. 272 • 17 - 23 aprilie 1998 Propuneri de Dileme pentru viitor: Dreptul anonimilor ia opinie Jocuri Egoismul și interesul