Dimineaţa Copiilor, 1924 (Anul 1, nr. 1-46)

1924-03-02 / nr. 1

PAG. „DIMINEAŢA COPIILOR" BOALA LUI COREL !­— Unchiule, ia mai spune-ne o poveste! — O poveste cu zmei şi cu ba­lauri, îndreaptă vorba Nicuşor, care stă călare pe genunchiul meu cel drept. — Ba una cu zâne şi cu Ileana Cosinzeana,­­stărue Silvia care mă tot trage de un nasture dela haină. Şi nu e chip ca neastâmpăraţii copii să se potolească şi să-mi dea pace. Eu însă încrunt sprâncenele, fac pe supăratul şi le zic: ia mai slăbiţi-mă cu poveştile şi cu ba­laurii şi Cosinzenile voastre? Ce poveşti îmi arde mie acuma? Nu vedeţi cum geme şi se sbate bie­tul Dorel despre care nu ştim în­că dacă scapă cu viaţă?“ La aceste vorbe copiii mă lasă pe mine şi se duc câteşi trei în jurul lui Dorel care stă culcat în col­ţul odăiei într’un aşternut ce i-am pregătit din ziua în care a căzut bolnav. Căci Dorel e bolnav, este aşa de greu bolnav, încât câteodată, văzând cum sgăieşte ochii şi cum geme, credem că s’a şi dus, l’am pierdut pentru totdeauna. „Şi care e boala lui Dorel?“ O să vorbim şi de aceasta, dar mai întâiu n’aţi vrea să ştiţi cine este Dorel? — II cunoaştem, se grăbeşte să-mi spună Nicu­­lina, Dorel e un căţel. — Niculino, zic eu, aşa se vorbeşte de iubitul şi drăguţul nostru Dorel? Dorel e un căţel. — Mititel. — Frumuşel. — Subţirel. — Să-l treci printr’un inel. — E, e, mai domol cu versurile, copiilor! Bine că ştiţi cine este Dorel. Ceiace văd însă că nu ştiui încă deajuns, este că u —: J--' 1 şi mai frumos ca Dorel nu . — Ce frumos, se amestec cioasa de Niculina, jerpelit că-i numeri unul câte unul­­ sul. — E slab și arată jerpel pentru că a dat boala într’ai­zut mai înainte de a se îmbe Deocamdată însă nu e vorba de frumusețe ci de sănătate și chiar de viața lui Dorel. „Scapă ori nu scapă ?“ Iată întrebarea ce ne-o punem în toa­te zilele şi care ne face să fim supăraţi şi necă­jiţi. Pentru că Dorel e al nostru şi îl iubim aşa de mult, aşa de mult... — Mai mult decât pe mine? mă întreabă Silvia care stătea lângă Dorel şi mă priveşte cu ochii săi mari şi zâmbitori. — Nu mai mult decât pe tine, copilă dragă, pen­tru că tu eşti fetiţa noastră cea bună şi iubită, dar vorba mea e că şi pe Dorel îl iubim şi că trebue să-i ducem de grije. Nu-i aşa că şi tu, Silvio, îl iu­beşti mult pe Dorel? — Muult, foaarte mult, răspunse fetiţa întiir­zând cât mai largi braţele ei mici şi rotunde. Şi ca să ne arate cât de mult ţine la căţeluş, se duse de scoase o bonboană din sertarul măsu­ţei unde îşi păstra ascunse bunătăţile şi i-o dete lui Dorel, ca să o mănânce. r‘*i c­hip să des­âncare. De­­u lapte şi im să-i fa­­c un oscior vâra capul şi nu mai

Next