Dimineaţa, iulie 1914 (Anul 11, nr. 3708-3738)

1914-07-05 / nr. 3712

űnm £ 1.—NO. 3712. —C CONCEDATÄ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ® Comp. Str. Karageorgevici 9, Etaj I.—Telefon 3/1 6-8-10-12 PAGINI Cu cele din urmă știri din lumea întreagă Director: CONST. MILLE Biurourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. — București ABONAMENTE CU PREMII: Un an Lei ÎS.—­­ 6 luni Lei 9.50 3 luni Lei 5. — Pentru străinătate prețul este Îndoit TELEFON 4 LINII No. : 14/10; 34/73; 14/99; 12/40 PUBLICITATEA Raporturile In raporturile austro-sîrbe a in­tervenit o încordare ce poate duce la orice; încordarea aceasta poate provoca tranșarea pe calea arme­lor a neînțelegerilor dintre Austro- Ungaria și Serbia, tot așa cum poa­te duce la desfășurarea violentă a procesului mare dintre împărăția dunăreană și împărăția țaristă. In ambele cazuri Europa va fi în fata unui moment istoric de o gravitate mult mai mare ca acela care a în­semnat aproape sfîrșitul dominațiu­­nei turcești în Europa. Numai un an a trecut de cînd în­tinsul teatrului de războiu­ din pe­ninsula balcanică a fost redat mun­­cei și vieței într’o orânduire nouă. Anul ce s’a scurs n’a fost un an de viață liniștită. Căci după opera de pace s’a continuat opera de tulbu­rare a raporturilor dintre neamuri­le balcanice. Dar nimeni n’ar fi cre­zut că după un atît de scurt timp se va redeschide un proces care părea amînat pentru cel puțin un deceniu. Cine ar fi crezut că Aus­tria și Serbia vor ajunge atît de curînd în pragul războiului, cînd și în criza anexiunei Bosniei și Her­­zegovinei și în timpul războaelor din Balcani, Europa s-a arătat atît de puțin dispusă să permită vre­unei puteri provocarea unui con­flict ce-ar putea duce la o confla­grație generală ? Cînd s’a produs anexarea Bos­niei și Herzegovinei, Austria a re­tras trupele din Sandgeac și a re­nunțat definitiv la acest ținut numai pentru a liniști spiritele agitate din lumea slavă. In timpul celor două războae pe cari le-a purtat Serbia, Austria a trebuit să facă și a făcut concesiuni de natură să înlăture un conflict care ar fi zădărnicit toate străduințele pentru localizarea răz­boiului în Balcani. Și a trecut numai un an de la răz­boiul pentru care Austria a plătit destul ca s’o fi obosit,­— deși ar­mata ei n’a intrat în foc — și situa­­țiunea este mult mai amenințătoare și decît în criza anexiunei Bosniei și Herzegovinei și decît în timpul celor două războae din Balcani. Pare că diplomația din zilele noastre și-a pierdut abilitatea care îi crease faima. Pare că neînțele­gerile fără sfîrșit au­ epuizat aceas­tă abilitate care reușise să tot a­­mîne o izbucnire violentă a intere­selor contrarii ce sunt la baza anta­gonismului dintre Austria și Serbia. Căci așa cum se prezintă azi ra­porturile dintre monarhia habsbur­­gică și regatul sîrb, nu mai poate fi vorba de abilități care ar putea în­lătura războiul. De ambele părți lip­sește calmul necesar pentru potoli­rea furtunei dezlănțuite. Cu toate primejdiile ce sălășluesc în situația de acum nu este nimeni în Viena sau Belgrad care să aibă puterea de-a se opune curentului războinic. IM. SARATEANU anstro sh­tie CM Msaoraraa­m Etsisiescu Mormintul părinților lui Eminescu, la Ipătești (jud. Bo­toșani), lingă biserica satului. i Sîmbătă 5 iulie 1914 Cei doi visat — Eminescu și Veronica Micle — E vreme de cînd tot ascult o ple­­­iadă de scriitori făcînd fel de fel de comentarii asupra legăturei de sim­patie ce a existat între Veronica Micle și Mihail Eminescu. Am ob­servat însă că nici odată, nici unul dintre dinșii nu s’a întrebat pentru ce nici membrii societăței Junimea, nici scriitorii de seamă, cari au cu­noscut bine această taină, n’au spu­­s’o lămurit. Ei amîndoi chiar, cari erau maeștrii condeiului, n’au lăsat vre-o operă postumă, în care să se citească de ce s’au despărțit aceste ființe alese, în sufletele cărora tră­iau atîtea doruri vagi și neînțelese ? In Ateneul Român eu am făcut un bust poetei Veronica Micle, care s’a inaugurat în seara de 13 Decembrie 1891 în fața unui public ales și am ținut cu acea ocazie, o conferință tăinuind totuși multe lucruri cari ș’acuma încă nu le-a sosit rindul să le destăinuesc. Știui că nimeni nu pomenit despre aceasta, iar eu care sunt o admiratoare a frumosului și a pateticului, de ce am tăcut, de ce n’am înfățișat, în nici un cadru sen­­timental pe cei doi amanți ? Au scris despre aceasta numai scriitori cari se îmbat de visuri, plu­tesc în norii idealurilor azurii și e­­femere. Au scris însă fără convinge­re și după dispoziții. Au înălțat sau au coborît, au învinuit sau au des­­vinovățit, au lăudat sau au condam­nat, pentru această legătură, cînd pe Eminescu, cînd pe Veronica Mi­cle, dar adevărul nu l’au spus cei autorizați, cei cari îl știu, și l’ar fi putut spune, cu gîndul stabilirea a­­devărului din care să iasă o lumină oferitoare de suflete și de idealuri sincere și sănătoase, dacă așa o fi fost între acești doi visători, dar!... * Pentru acum, eu pot spune un sin­gur lucru: Am cunoscut pe Veroni­ca Micle în 1887 aici, mai nainte de a-și publica versurile pe cari le-a de­dicat varei mele Aurica Pun­za-Mic­­șunești și tot prin intervenirea mea i le-a editat Haiman. Ea nu numai că mi-a destăinuit tot amarul sufle­tului ei, dar mi-a citit și doi saci cu scrisori, unul al ei și altul cu răs­punsurile lui Eminescu. Nu mai vreau să asurzesc pe ni­meni cu recapitulări din presă și nici cu adevăruri amare pe cari le știa bine, ci spun numai că Emines­cu a fost pornit de la Iași și făcut redactor la Timpul, că scria zilnic poetei că, la un moment dat, nu i-a mai scris un rînd, că Veronica Mi­cle săruta benzile de la ziar, scrise de mîna lui Eminescu. Au intervenit prietenii să le strice fericirea ? sau... nu maî spun Dis­perată, într’o zi, ii cere înapoi scri­sorile, el care n’avea vreme de ni­mic, găsește răgaz să i­ le trimeată toate pachet înapoi. Așa eu avut o­­cazie să le ascult păsul amîndorura. Plingeau copilele poetei, plîngeam și eu, ascultînd pe această femee, care a știut să inspire dar nu și să ade­menească, să fixeze pe fantasticul visător și nici conștiință că-1 pierde și că se pierde și pe ea, n’a avut. Cînd a venit Veronica Micle la București după poet, el a fost trimis la Viena bolnav; cînd s’a întors vin­decat oarecum, junimiștii, cari odi­nioară se opuseseră la căsătoria lor, acum o chemară și voiră să i-l dea de bărbat. Atunei ca nu mai voi să-și piardă pensia, căsătorindu-se cu un nebun ! Vorbele eî!... Blestemă pe cei cari i-au zdrobit fericirea. Eu, oropsita soarteî, m’am făcut institutoare la Sinaia. Acolo rătăci­toare cu un copil de gît și sihastru­, toată fericirea și mîngîerea mea e­­rau ziarele și scrisorile ce primeam de la neamuri și de la prieteni. Mă interesaț ale lui Traian Dimitrescu, Carol Scrob, A. C. Cuza și ale Vero­­nick­i Micle, căreia îi răspundeam mereu certînd-o. Totuși el Îi datorez îndemnul de a publica primele mele poezii Ghiocelul și Ceasornicului meu în Convorbiri literare, numărul din Februarie 1887, primul volum de versuri Din pana suferinței, cum și primul articol din Adevărul 5 No­­embrie 1887. Și emanciparea mea de sub jugul unei căsnicii nenoro­cite, sub care jug, dacă ași fi stat, aș fi ajuns de mult la ocnă sau la Pă­trunjel !... De ea pot spune că era un suflet foarte entusiast. Odată venind în București pe o iarnă grea, mi-a adus pe Joițica, azi d-na Fanf­ilini, în brațe de la gară negăsind birje. Altă dată, pe o seară splendidă cu lună, la șo­sea, în Mai, fiind însoțite de fratele meu, doctorul Andronescu, ea plîn­­gea și zicea că vrea să moară. Ce n'ar da un mort din groapă pentru un răsărit de lună, zise doctorul, iar noi făgăduirăm să facem cîte o poezie pe această temă. Eu la Sinaia scri­sei ma î nainte și o publicat în Fa­milia, care apărea pe atunci în Ora­dea Mare. Veronica la București a­­vea altă treabă; îmi povestea mereu mizeria vietel­or și toate nebuniile cari ii scurtau zilele. De Eminescu n’a mai voit să știe și, deși i-am zis de mai multe ori să meargă să-l va­dă la Șuțu, ea n’a voit. Pe poet eu l’am cunoscut în redac­ția Romîniei Libere, cînd am dus lui Laurian prima nuvelă , Mireasa de la Poduri, spre publicare. Atunci poetul mi-a cerut o poezie, pentru Fîntina Blanduziei, pe care a publi­cat-o în primul număr. Cind i-a spus Laurian că mă ch­iamă Sma­­randa !) el s’a oprit la jumătatea cuvîntului. Nașul meu dar fu dînsul, care nu gîndea p’atunci cine are să mai îndure acest pseudonim !... Intr’o zi, pe cînd la Sinaia se sim­țea ceva mișcare, căci pe lingă că sosise familia regală, era și­ o nuntă la mănăstire, eu stăm tristă pe păli­­marul vechilor chilii mînnăstirești, căci acolo se afla școala și mă slădi­sem cu primarul, care vrea să pună să spoiască odăile în cari Carmen Sylva, desemnase cu creionul pe toți sfetnicii curtei (panouri cu cari azi se fălește muzeul din Sinaia), cînd veni factorul și-mi dete urmă­toarea carte poștală: Măndică dragă, • Trebue să-­i anunț cu toată pure [UNK]­rea de rău moartea și chiar îngropăm crnica lui Eminescu. Prin o fatală coincidență, tocmai r) întors de la Viena de curînd, E­­minescu care fusese paralizat, nu vorbea încă bine. * FOITA ZIARULUI DIMINEAȚA 20) DOMNITA DIN CALACUTA Tainele și ororile Indiei - Mare roman dramatic de actualitate — CAP. VN FATA IN FATA*a ^ Dar vărul Thorold ? El desigur că nu va ști niciodată care a fost cauza certei mele cu Watty. Ace­sta chiar în interesul lui, va trebui să tacă. Erau orele 5 d. a., cald și m­olo­­șeală în cameră, miros pătrunzător de trandafiri, fără să știu cînd și cum am adormit , eram obosită ! Visam că Titia și Maxwell Tho­­­­rold ședeau pe verandă vorbind de Watty, de mine și de cele petre­cute. — Da, e o năzbîtie, așa cum nu­mai Watty știe să le facă, zicea Ti­tia. — Nu pot înțelege nimic in toa­tă afacerea asta, răspunse „lucea­fărul familiei“. Watty dohnind a rachiu a dat buzna în camera mea țipînd ca un turbat că frumoasa lui Pamela­ nu îl mai vrea. Părea cu adevărat nebun. Am ordonat servitorilor să-l culce și să îi pună o pungă cu ghiață la cap. Așa Tam­ lăsat. — Așa­dar nu știi că frumoasa lui nu vrea să’l mai ia ? Un țipăt de uimire răsună. — E chiar adevărat ? Mi-am în­chipuit eu că s’a întîmplat ceva ex­traordinar. — Extraordinar ?— Spune sincer Maxwell: are ea aerul unei fete ca­re se poate mărita cu Watty ? — Gustul femeilor nu poate fi discutat, răspunse Maxwell cu ră­ceală. Mă rog, ce a făcut-o să vie, dacă nu’l vrea ? — Tușa Gussa și scrisorile lui frumoase... Un hohot de cis mă făcu să mă deștept. Vai, nu era vis, ci realitate crudă! Auzisem tot ce vorbeau cei de pe verandă, foarte aproape de geam. Printre zăbrelele de lemn putui vedea pe Titia șezînd într’un fo­toliu în fața ei, ședea­m,,u admira­tul Adonis-Rîsul lui, mă trezise din somn. Inima îmi bătea în piept ca un ciocan. — Se poate una ca asta ? zise dînsul. — Da, scrisorile și o fotografie , adaugă amintiri din copilărie și sentimentul a fost trezit. Abia aci a aflat că Watty a a­­tras-o în cursă cu scrisorile și foto­grafia altora. — An­, da ! El și-a închipuit să, o­dată ce ea va­ fi aci, nu va mai avea încotro , sărăcia, frica de scandal au s’o lege de dînsul ? esclamă Maxwell cu indignare. Ce ticălos ! — Da, nerușinatul m’a înșelat și pe mine! zise Titia cu glas tînguitor. — Bine, dragă, dar asta nu este nimic pe lingă cele ce a făcut bietei fete, răspunse el cu asprime. Ce vrea să facă dînsa acum ? — Are o prietenă în provinciile centrale, pleacă mîine la ea. — Foarte bine face. O să-mi fie rușine să mai dau ochii cu Miss Ferrars, după purtarea nedemnă ce a avut vărul meu, față de ea. — Și unde mai pui că Watty e mai nebun de supărare fiindcă fata e mult mai frumoasă decît și-a în­chipuit. — Și el mult mai rău decît și-ar fi putut ea închipui. Ascultam înmărmurită lingă fe­reastră. N’aveam pe unde fugi­­am­­ambele uși erau spre verandă, a treia da în salon. Ce ași fi folosit dacă mă repe­­zeam între ei, în halat și de­-a fetită cum eram ?. Fără voe trebuia să ascult tot ce spuneau despre mine. Ușa de sticlă era deschisă, în pe­reți erau ventilatoarele deschise, așa că auzeam fiece cuvînt rostit în liniștea ce domnea în casa mare, unde servitorii umblau desculți pe rogojinele moi. Stăteam cu fata ascunsă în pal­me, tremurând, bolnavă! — Nu înțeleg cum o fată ca dîn­sa a putut gîndi să-î devină soție. — Ei, nu ți-am spus ? Gura tușei Gussa, o situație tristă în patrie, speranța independenței și o foto­grafie plăcută. — Ah, da, însă nu mi-ai spus a cui fotografie, a fost magnetul ce a atras-o peste Ocean... Avea să-i spună ? Să fie atît de crudă și meschină ? Credeam că voi­ înebuni de voi ă mai auzi ce spune. Am fugit ș­i m’am ghemuit în col­țul cel mai depărtat al camerei, a­­stupîndu-mi urechile să nu mai aud. A fost clipa cea mai dureroasă de umilință și durere ! Puteam spera ca Titia va fi atît de bună și delicată ca să nu-i spu­nă ? Cu urechile astupate, ghemui­tă lingă zid, nu mai auzeam nimic. Eram uluită, pierdută, zăpăcită. Nu știu cu­ timp voiu fi stat ast­fel acolo. Cineva mă atinse cam tare pe umăr, trezindu-ană. Am tresărit recun­oscînd pe Aja care de­sigur că mă crezu nebuna. Dar cînd m’a văzut privind spre geam cu spaimă și grijă, a înțeles totul și mi-a șoptit: — Aț plecat toți. Sahib Torold furios, teribil de furios, a plecat. Mein Sahib trimite asta, îmi dădu o scrisoare încă­­ ume­dă. Repede am rupt plicul și am ci­tit : „Dragă Miss Ferrars! Deoarece schimbând planurile ai avut mari neplăceri și cum călăto­ria prin India e costisitoare, îmi permit a vă trimite două sute de rupiî. Al d-tale devotat, E. Hassal“. „P. S. — Trenul pleacă mîine la 7 dimineața”. (Va urma)

Next