Dimineaţa, iulie 1914 (Anul 11, nr. 3708-3738)
1914-07-05 / nr. 3712
űnm £ 1.—NO. 3712. —C CONCEDATÄ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ® Comp. Str. Karageorgevici 9, Etaj I.—Telefon 3/1 6-8-10-12 PAGINI Cu cele din urmă știri din lumea întreagă Director: CONST. MILLE Biurourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. — București ABONAMENTE CU PREMII: Un an Lei ÎS.— 6 luni Lei 9.50 3 luni Lei 5. — Pentru străinătate prețul este Îndoit TELEFON 4 LINII No. : 14/10; 34/73; 14/99; 12/40 PUBLICITATEA Raporturile In raporturile austro-sîrbe a intervenit o încordare ce poate duce la orice; încordarea aceasta poate provoca tranșarea pe calea armelor a neînțelegerilor dintre Austro- Ungaria și Serbia, tot așa cum poate duce la desfășurarea violentă a procesului mare dintre împărăția dunăreană și împărăția țaristă. In ambele cazuri Europa va fi în fata unui moment istoric de o gravitate mult mai mare ca acela care a însemnat aproape sfîrșitul dominațiunei turcești în Europa. Numai un an a trecut de cînd întinsul teatrului de războiu din peninsula balcanică a fost redat muncei și vieței într’o orânduire nouă. Anul ce s’a scurs n’a fost un an de viață liniștită. Căci după opera de pace s’a continuat opera de tulburare a raporturilor dintre neamurile balcanice. Dar nimeni n’ar fi crezut că după un atît de scurt timp se va redeschide un proces care părea amînat pentru cel puțin un deceniu. Cine ar fi crezut că Austria și Serbia vor ajunge atît de curînd în pragul războiului, cînd și în criza anexiunei Bosniei și Herzegovinei și în timpul războaelor din Balcani, Europa s-a arătat atît de puțin dispusă să permită vreunei puteri provocarea unui conflict ce-ar putea duce la o conflagrație generală ? Cînd s’a produs anexarea Bosniei și Herzegovinei, Austria a retras trupele din Sandgeac și a renunțat definitiv la acest ținut numai pentru a liniști spiritele agitate din lumea slavă. In timpul celor două războae pe cari le-a purtat Serbia, Austria a trebuit să facă și a făcut concesiuni de natură să înlăture un conflict care ar fi zădărnicit toate străduințele pentru localizarea războiului în Balcani. Și a trecut numai un an de la războiul pentru care Austria a plătit destul ca s’o fi obosit,— deși armata ei n’a intrat în foc — și situațiunea este mult mai amenințătoare și decît în criza anexiunei Bosniei și Herzegovinei și decît în timpul celor două războae din Balcani. Pare că diplomația din zilele noastre și-a pierdut abilitatea care îi crease faima. Pare că neînțelegerile fără sfîrșit au epuizat această abilitate care reușise să tot amîne o izbucnire violentă a intereselor contrarii ce sunt la baza antagonismului dintre Austria și Serbia. Căci așa cum se prezintă azi raporturile dintre monarhia habsburgică și regatul sîrb, nu mai poate fi vorba de abilități care ar putea înlătura războiul. De ambele părți lipsește calmul necesar pentru potolirea furtunei dezlănțuite. Cu toate primejdiile ce sălășluesc în situația de acum nu este nimeni în Viena sau Belgrad care să aibă puterea de-a se opune curentului războinic. IM. SARATEANU anstro shtie CM Msaoraraam Etsisiescu Mormintul părinților lui Eminescu, la Ipătești (jud. Botoșani), lingă biserica satului. i Sîmbătă 5 iulie 1914 Cei doi visat — Eminescu și Veronica Micle — E vreme de cînd tot ascult o pleiadă de scriitori făcînd fel de fel de comentarii asupra legăturei de simpatie ce a existat între Veronica Micle și Mihail Eminescu. Am observat însă că nici odată, nici unul dintre dinșii nu s’a întrebat pentru ce nici membrii societăței Junimea, nici scriitorii de seamă, cari au cunoscut bine această taină, n’au spus’o lămurit. Ei amîndoi chiar, cari erau maeștrii condeiului, n’au lăsat vre-o operă postumă, în care să se citească de ce s’au despărțit aceste ființe alese, în sufletele cărora trăiau atîtea doruri vagi și neînțelese ? In Ateneul Român eu am făcut un bust poetei Veronica Micle, care s’a inaugurat în seara de 13 Decembrie 1891 în fața unui public ales și am ținut cu acea ocazie, o conferință tăinuind totuși multe lucruri cari ș’acuma încă nu le-a sosit rindul să le destăinuesc. Știui că nimeni nu pomenit despre aceasta, iar eu care sunt o admiratoare a frumosului și a pateticului, de ce am tăcut, de ce n’am înfățișat, în nici un cadru sentimental pe cei doi amanți ? Au scris despre aceasta numai scriitori cari se îmbat de visuri, plutesc în norii idealurilor azurii și efemere. Au scris însă fără convingere și după dispoziții. Au înălțat sau au coborît, au învinuit sau au desvinovățit, au lăudat sau au condamnat, pentru această legătură, cînd pe Eminescu, cînd pe Veronica Micle, dar adevărul nu l’au spus cei autorizați, cei cari îl știu, și l’ar fi putut spune, cu gîndul stabilirea adevărului din care să iasă o lumină oferitoare de suflete și de idealuri sincere și sănătoase, dacă așa o fi fost între acești doi visători, dar!... * Pentru acum, eu pot spune un singur lucru: Am cunoscut pe Veronica Micle în 1887 aici, mai nainte de a-și publica versurile pe cari le-a dedicat varei mele Aurica Punza-Micșunești și tot prin intervenirea mea i le-a editat Haiman. Ea nu numai că mi-a destăinuit tot amarul sufletului ei, dar mi-a citit și doi saci cu scrisori, unul al ei și altul cu răspunsurile lui Eminescu. Nu mai vreau să asurzesc pe nimeni cu recapitulări din presă și nici cu adevăruri amare pe cari le știa bine, ci spun numai că Eminescu a fost pornit de la Iași și făcut redactor la Timpul, că scria zilnic poetei că, la un moment dat, nu i-a mai scris un rînd, că Veronica Micle săruta benzile de la ziar, scrise de mîna lui Eminescu. Au intervenit prietenii să le strice fericirea ? sau... nu maî spun Disperată, într’o zi, ii cere înapoi scrisorile, el care n’avea vreme de nimic, găsește răgaz să i le trimeată toate pachet înapoi. Așa eu avut ocazie să le ascult păsul amîndorura. Plingeau copilele poetei, plîngeam și eu, ascultînd pe această femee, care a știut să inspire dar nu și să ademenească, să fixeze pe fantasticul visător și nici conștiință că-1 pierde și că se pierde și pe ea, n’a avut. Cînd a venit Veronica Micle la București după poet, el a fost trimis la Viena bolnav; cînd s’a întors vindecat oarecum, junimiștii, cari odinioară se opuseseră la căsătoria lor, acum o chemară și voiră să i-l dea de bărbat. Atunei ca nu mai voi să-și piardă pensia, căsătorindu-se cu un nebun ! Vorbele eî!... Blestemă pe cei cari i-au zdrobit fericirea. Eu, oropsita soarteî, m’am făcut institutoare la Sinaia. Acolo rătăcitoare cu un copil de gît și sihastru, toată fericirea și mîngîerea mea erau ziarele și scrisorile ce primeam de la neamuri și de la prieteni. Mă interesaț ale lui Traian Dimitrescu, Carol Scrob, A. C. Cuza și ale Veronicki Micle, căreia îi răspundeam mereu certînd-o. Totuși el Îi datorez îndemnul de a publica primele mele poezii Ghiocelul și Ceasornicului meu în Convorbiri literare, numărul din Februarie 1887, primul volum de versuri Din pana suferinței, cum și primul articol din Adevărul 5 Noembrie 1887. Și emanciparea mea de sub jugul unei căsnicii nenorocite, sub care jug, dacă ași fi stat, aș fi ajuns de mult la ocnă sau la Pătrunjel !... De ea pot spune că era un suflet foarte entusiast. Odată venind în București pe o iarnă grea, mi-a adus pe Joițica, azi d-na Fanfilini, în brațe de la gară negăsind birje. Altă dată, pe o seară splendidă cu lună, la șosea, în Mai, fiind însoțite de fratele meu, doctorul Andronescu, ea plîngea și zicea că vrea să moară. Ce n'ar da un mort din groapă pentru un răsărit de lună, zise doctorul, iar noi făgăduirăm să facem cîte o poezie pe această temă. Eu la Sinaia scrisei ma î nainte și o publicat în Familia, care apărea pe atunci în Oradea Mare. Veronica la București avea altă treabă; îmi povestea mereu mizeria vietelor și toate nebuniile cari ii scurtau zilele. De Eminescu n’a mai voit să știe și, deși i-am zis de mai multe ori să meargă să-l vadă la Șuțu, ea n’a voit. Pe poet eu l’am cunoscut în redacția Romîniei Libere, cînd am dus lui Laurian prima nuvelă , Mireasa de la Poduri, spre publicare. Atunci poetul mi-a cerut o poezie, pentru Fîntina Blanduziei, pe care a publicat-o în primul număr. Cind i-a spus Laurian că mă chiamă Smaranda !) el s’a oprit la jumătatea cuvîntului. Nașul meu dar fu dînsul, care nu gîndea p’atunci cine are să mai îndure acest pseudonim !... Intr’o zi, pe cînd la Sinaia se simțea ceva mișcare, căci pe lingă că sosise familia regală, era și o nuntă la mănăstire, eu stăm tristă pe pălimarul vechilor chilii mînnăstirești, căci acolo se afla școala și mă slădisem cu primarul, care vrea să pună să spoiască odăile în cari Carmen Sylva, desemnase cu creionul pe toți sfetnicii curtei (panouri cu cari azi se fălește muzeul din Sinaia), cînd veni factorul și-mi dete următoarea carte poștală: Măndică dragă, • Trebue să-i anunț cu toată pure [UNK]rea de rău moartea și chiar îngropăm crnica lui Eminescu. Prin o fatală coincidență, tocmai r) întors de la Viena de curînd, Eminescu care fusese paralizat, nu vorbea încă bine. * FOITA ZIARULUI DIMINEAȚA 20) DOMNITA DIN CALACUTA Tainele și ororile Indiei - Mare roman dramatic de actualitate — CAP. VN FATA IN FATA*a ^ Dar vărul Thorold ? El desigur că nu va ști niciodată care a fost cauza certei mele cu Watty. Acesta chiar în interesul lui, va trebui să tacă. Erau orele 5 d. a., cald și moloșeală în cameră, miros pătrunzător de trandafiri, fără să știu cînd și cum am adormit , eram obosită ! Visam că Titia și Maxwell Thorold ședeau pe verandă vorbind de Watty, de mine și de cele petrecute. — Da, e o năzbîtie, așa cum numai Watty știe să le facă, zicea Titia. — Nu pot înțelege nimic in toată afacerea asta, răspunse „luceafărul familiei“. Watty dohnind a rachiu a dat buzna în camera mea țipînd ca un turbat că frumoasa lui Pamela nu îl mai vrea. Părea cu adevărat nebun. Am ordonat servitorilor să-l culce și să îi pună o pungă cu ghiață la cap. Așa Tam lăsat. — Așadar nu știi că frumoasa lui nu vrea să’l mai ia ? Un țipăt de uimire răsună. — E chiar adevărat ? Mi-am închipuit eu că s’a întîmplat ceva extraordinar. — Extraordinar ?— Spune sincer Maxwell: are ea aerul unei fete care se poate mărita cu Watty ? — Gustul femeilor nu poate fi discutat, răspunse Maxwell cu răceală. Mă rog, ce a făcut-o să vie, dacă nu’l vrea ? — Tușa Gussa și scrisorile lui frumoase... Un hohot de cis mă făcu să mă deștept. Vai, nu era vis, ci realitate crudă! Auzisem tot ce vorbeau cei de pe verandă, foarte aproape de geam. Printre zăbrelele de lemn putui vedea pe Titia șezînd într’un fotoliu în fața ei, ședeam,,u admiratul Adonis-Rîsul lui, mă trezise din somn. Inima îmi bătea în piept ca un ciocan. — Se poate una ca asta ? zise dînsul. — Da, scrisorile și o fotografie , adaugă amintiri din copilărie și sentimentul a fost trezit. Abia aci a aflat că Watty a atras-o în cursă cu scrisorile și fotografia altora. — An, da ! El și-a închipuit să, odată ce ea va fi aci, nu va mai avea încotro , sărăcia, frica de scandal au s’o lege de dînsul ? esclamă Maxwell cu indignare. Ce ticălos ! — Da, nerușinatul m’a înșelat și pe mine! zise Titia cu glas tînguitor. — Bine, dragă, dar asta nu este nimic pe lingă cele ce a făcut bietei fete, răspunse el cu asprime. Ce vrea să facă dînsa acum ? — Are o prietenă în provinciile centrale, pleacă mîine la ea. — Foarte bine face. O să-mi fie rușine să mai dau ochii cu Miss Ferrars, după purtarea nedemnă ce a avut vărul meu, față de ea. — Și unde mai pui că Watty e mai nebun de supărare fiindcă fata e mult mai frumoasă decît și-a închipuit. — Și el mult mai rău decît și-ar fi putut ea închipui. Ascultam înmărmurită lingă fereastră. N’aveam pe unde fugiamambele uși erau spre verandă, a treia da în salon. Ce ași fi folosit dacă mă repezeam între ei, în halat și de-a fetită cum eram ?. Fără voe trebuia să ascult tot ce spuneau despre mine. Ușa de sticlă era deschisă, în pereți erau ventilatoarele deschise, așa că auzeam fiece cuvînt rostit în liniștea ce domnea în casa mare, unde servitorii umblau desculți pe rogojinele moi. Stăteam cu fata ascunsă în palme, tremurând, bolnavă! — Nu înțeleg cum o fată ca dînsa a putut gîndi să-î devină soție. — Ei, nu ți-am spus ? Gura tușei Gussa, o situație tristă în patrie, speranța independenței și o fotografie plăcută. — Ah, da, însă nu mi-ai spus a cui fotografie, a fost magnetul ce a atras-o peste Ocean... Avea să-i spună ? Să fie atît de crudă și meschină ? Credeam că voi înebuni de voi ă mai auzi ce spune. Am fugit și m’am ghemuit în colțul cel mai depărtat al camerei, astupîndu-mi urechile să nu mai aud. A fost clipa cea mai dureroasă de umilință și durere ! Puteam spera ca Titia va fi atît de bună și delicată ca să nu-i spună ? Cu urechile astupate, ghemuită lingă zid, nu mai auzeam nimic. Eram uluită, pierdută, zăpăcită. Nu știu cu timp voiu fi stat astfel acolo. Cineva mă atinse cam tare pe umăr, trezindu-ană. Am tresărit recunoscînd pe Aja care desigur că mă crezu nebuna. Dar cînd m’a văzut privind spre geam cu spaimă și grijă, a înțeles totul și mi-a șoptit: — Aț plecat toți. Sahib Torold furios, teribil de furios, a plecat. Mein Sahib trimite asta, îmi dădu o scrisoare încă umedă. Repede am rupt plicul și am citit : „Dragă Miss Ferrars! Deoarece schimbând planurile ai avut mari neplăceri și cum călătoria prin India e costisitoare, îmi permit a vă trimite două sute de rupiî. Al d-tale devotat, E. Hassal“. „P. S. — Trenul pleacă mîine la 7 dimineața”. (Va urma)