Dimineaţa, februarie 1921 (Anul 18, nr. 5199-5223)

1921-02-02 / nr. 5199

ANUL XVIII-lea.— No. 5199 P S pagini aäial* fondat io 1604 de CONST* MILLE SO 5&aml exemplari» lt» tstrm pasi Miercuri 2 Februarie 1921 lasata si România* de André Tardieu Un zvon ce mi-a fost greu să-l cred adevărat, mi-a venit din București. O parte a opiniei române reproșează, mi se spune, Franței, de a fi susținut rău, la Conferința din Paris, drepturile și interesele României. Știu din experiență că publicul, în toate țările, nu cunoaște bine istoria păcei și, prin faptul acesta, legendele au toată latitudinea. Aceasta însă, dacă a găsit într’adevăr crezare, depășește totuși măsura. Franța a dat României, în în timpul războiului, dovezi de afecțiune, asupra cărora nu voi reveni. In ofițeri și în material, țara noastră, încercată de atâția ani de luptă, cu cei 1.400.000 de uciși, cu cei 800.000 de mutilați, cu cei 3.000.000 de răniți ai ei, cu provinciile sale cele mai industriale în mâinile inamicului, a trimis în România 300.000 de puști, 10.000 de mitraliere și de puști mitraliere, 250 milioane de cartușe, 50.000 de obuze de gaz, tunuri și automobile în valoare de peste o jumătate de miliard. Din Franța au pornit, în octombrie 1918, ordinele către generalul Franchet d’Esperey și generalul Berthelot cari, grație remarcabilei repeziciuni a executării, au pus România în măsură de a reintra în războiu. Această politică, de , război și de deplina solidaritate să fi fost urmată de o politică,de pace inversă ! La această întrebare voi răspunde, nu prin fraze, ci prin fapte. Prima problemă: a păstra României beneficiul tratatului din 1916. Toți legiștii aliați erau de părere că, în drept, tratatul din București desființase obligațiunile tratatului din 1916, împotriva acestei teze de drept strict— care se întâlnea cu refuzul Statelor Unite de a recunoaște orice tratate încheiate înainte de intrarea lor în războiul Franța era aceea care a susținut, prin glasul meu, teza dreptăței. Nimeni n’a mai remis în chestiune tratatul din 1916. In fapt, de dânsul s’a inspirat Conferința, fără a se referi în mod explicit la el, în toate soluțiunile particulare. Chestia Transilvaniei s’a pus înaintea tuturor celorlalte. Ea a dat foc la o lungă și anevoioasă desbatere. Din motive etnografice, două din puterile aliate voiau sa retragă spre Est frontiera occidentală a Transilvaniei, ceea ce ar fi privat-o pe aceasta de calea ferată nordsud, indispensabilă pentru existența ei economică ea și pentru siguranța ei. Franța e aceea care, ajutată de Italia, a izbutit să facă să se includă această linie în teritoriul român și să se adopteze frontiera din tratat. Altă chestie: Bucovina. Unele din marile puteri contestau dreptul României. Franța a realizat unanimitatea în comisiunea specială și, la 23 Mai 1919, Consiliul miniștrilor de externe a adoptat traseul propus de această comisiune. In șase rânduri, în cursul Conferinței, atribuirea Basarabiei către România a fost energic contestată, în special de Statele Unite. Franța a apărat în mod ireductibil revendicarea română. In iulie 1919, prezidând în lipsa d-lor Clemenceau și Pichon, Consiliul suprem al aliaților, am combătut obiecțiunile viguroase ale unuia din reprezentanții americani la teza română, și am menținut, de acord cu d. Brătianu, că plebiscitul era inutil. Franța a sfârșit prin a face să prevaleze punctul ei de vedere. Delegații români i-au mulțumit în patru rânduri, într’o altă problemă, aceea a Dobrogei, Franța aproape singură de părerea ei, a luptat contra propunere de a cere României retrocedarea Dobrogei către Bulgaria. Cum se invoca interesul echilibrului balcanic, am răspuns : „Când belgienii au cerut rectificări de frontiere din partea Olandei, propunând să accord Olandei o compensație pe contul Germaniei, consiliul celor zece a găsit că ajunge ca o putere neutră să fie parte la chestia în discuție ca Conferința să nu mai aibă dreptul de a interveni. Ne vom aroga acum un atare drept, când e vorba de un aliat, de România.44 Acest argument a pus capăt discuției și nimeni n’a mai vorbit de a sfătui România să retrocedeze Dobrogea. Rămâne o chestie îndelung și penibil discutată, chestia Banatului , căci în această afacere se aflau în litigiu două țări aliate. Dacă se ține seamă că Conferința pusese principiul general al atribuirilor etnografice , dacă se studiază traseurile prezintate în ianuarie de delegațiunile americană și britanică pentru frontiera Banatului , dacă se compară aceste traseuri pe de o parte cu traseul propus de Franța și pe de altă parte cu acela care a prevalat în cele din urmă ; dacă, în sfârșit, se recitesc procesele-Verbale, ale celor douăsprezece sau cincisprezece ședințe consacrate acestei chestiuni, se va constata că Franța a cerut și a obținut, în favoarea României, maximum din ceea ce principiile generale adoptate de Conferință permiteau de a spera. Adaug că, în iunie și iulie 1919, eu am fost acela care, ca președinte al comisiunei centrale teritoriale, am făcut să se respingă două amendamente ce ar fi redus simțitor partea română. Doresc, terminând acest expozeu, să amintesc că, la aceeaș epocă, când unii din aliații noștri preconizau o acțiune energică contra evacuărilor de material operate din Ungaria în România de către autoritățile militare române, colegul meu d. Pichon a fost acela care a făcut să se atenueze aceste propuneri, amintind tot ce suferise România din partea Ungariei. Aceste fapte se cunosc la București ! Probabil că nu, căci dacă s’ar cunoaște, zvonul absurd la care am făcut aluzie la începutul acestui articol, n’ar fi găsit crezare. E nevoie să amintesc, pentru a da toată forța lor constatărilor ce preced, că, fiind plenipotențiar al Franței la Conferință, am prezidat și comisiunea afacerilor române și comisiunea centrală teritorială ? Am trăit aceste lungi discuții, ale căror procese-verbale au rămas. Am apărat, cu asistența d-lui Jules Laroche, ministru plenipotențiar, pas cu pas, tezele române. N’am obținut ce ceream, dar esențialul. Pentru a judeca rezultatul, trebuește comparat. In materie teritorială România, o știu, a trebuit să consimtă la renunțări parțiale în Transilvania și în Banat. Dar Italia n’a trebuit oare să renunțe la Dalmația, Belgia la Flandra zelandeză și la Limburg, Franța la frontiera ei din 1814 și la crearea imei Renanii independente" Noua frontieră face din România o mare putere. Fără plebiscit, suveranitatea româna e întinsă asupra unor imense teritorii, — pe câtă vreme Polonia a fost supusă consultărei locuitorilor la Alîenstein, Marienwerder, Silezia de sus, și Jugoslavia la Klagenfurt. România poate fi mândră de câștigurile ce, prin curajul soldaților săi și prin înțelepciunea politicei sale a știut să le realizeze. Dar îi cerem să nu uite că, spre a le realiza, a găsit sprijinul constant, activ și frățesc al Franței. In România e ca și în Franța . Traiul e scump, toate sunt anevoioase. Cum ar putea să fie altfel după o zguduire fără precedent în istoria lumei, după un războiu, care a mobilizat în cele două tabere 70 de milioane de oameni și a culcat la pământ 30 de milioane de răniți și 9 milioane de morți ? Dar dificultățile prezentului, consecințe inevitabile ale luptei titanice, nu trebue să ascundă privirilor marile foloasele izbândei. Dacă voim, voi și cu noi, ca aceste foloase să se desvolte, să păstrăm sensul acestei victorii și să nu ne lăsăm să ne îndoape craniul 44 defetiștii păcei Două dăți: 1914, 1919. Să ne uităm la hartă și să alegem. Th«Sté fardieu Reproducția interzisă. Plenipotențiarul Franței la Conferința papei Cota de 40 la sută Convenția dintre Ministerul de Finanțe si Banca Naționala, privivitoare la achitarea cotei de 40 la sută reținută din schimbul coroanelor, a fost în sfârșit semnată. Plata va începe după toate probabilitățile la 10 Februarie. Este, fără îndoială, un termen despre care, nu se poate spune că e prematur. După legea din vară, trecută cota aceasta trebuia achitată cel mai târziu la 3 luni după sfârșitul schimbului, adică la 10 Decembrie 1920. Toți comercianții și toate instituțiile industriale și financiare își orientaseră creditul și plățile după această scadență, încrezători în cuvântul statului ei așteptau achitarea cotei ca o tcertitudine. Amânarea plății a produs cele mai grozave perturbări în viața economică din Ardeal. O serie de întreprinderi s-au văzut silite să înceteze plățile, altele au concediat personalul pentru a-și restrânge cheltuelile și în fine altele au trebuit să-și procure numerarul necesar plătind dobânzi cămătărești, care pe alocuri s-au ridicat până la 40 la sută. Lipsa de bani paralizase complact activitatea productivă dein țară și din orașe. In al doilea rând ea a arucat in provinciile alipite un discredit foarte regretabil asupra soldității finanțelor noastre. Dar ce e mai curios, este faptul că deflațiunea monetară produsă prin reținerea cotei, nu a oftinat cu nimic costul de existență. In aceste condiții reținerea a avut toate desavantagiile și nici un folos. Este bine că guvernul s’a gândit la deplina achitare a restului. Numai de nu ne-am afla in fața unei noui și tragice manevre electoralei IMS$și IMS Un subofițer de la un regiment de obuziere din Capitală și-a mărit familia cu un copil „de sex masculin”, cum scrie buletinul stărei civile. Regmentul din care face parte fericitul tată și-a luat sarcina de naș, potrivit datinei și, cum se și cuvine de altfel, toate cheltuelile botezului au fost suportate de naș. Casa regimentului a avansat cheltuelile și cumpășa, în ziua de astăzi, costă mulți bani, iar regimentul nu dispune de fonduri destinate unui astfel de scop și a „ordonat” să se rette suma cheltuită, proporțional tuturor ofțerilor din solda lor. Casierul regimentului avut insă la achitarea lofurilor ofițerești o surpriză: a dat peste paas mulți ofițeri de rezervă, cari n'aveau nimic de primit și cari habar n’aveau că au fost participanți la mășia regimentului din care fac parte. Comandantul regmentului a invitat în scris pe acești ofițeri să trimită partea lor, explicându-le scopul cererea. Unii au plătit, fără a mai discuta; alții însă au trimis... felicitări nașuscuzându-se că având destule lui sugreutăți familiare nu pot plăti una cerută. Oamenii nu puteau fi siliți să plătească și nici un mijloc de a-l urmări nu era. , Comandantul regimentului rămase totuși răspunzător de sumele ce nu acopereau cheltuelile avansate de regiment. Și spre a nu le pune din punga sa a găsit un mijloc destul de original: a concentrat, „in interesul serviciului“ pe ofițerii ce n’au dat partea lor de cheltuială și i-a eliberat in ziua când solda lor făcea atât cu cât figurau in tabloul casierului. Mijlocul e ingenios să nu știm însă dacă e și... drept. Drept mângâiere, casierul regimentului totuși, un mucalit și „camarad excelent” a urat ofițerilor ce iscăleau de primirea soldei __ fără a o primi — ca să ajungă și... cununia finului lor. v. s ®: Controlul Din plăcerile Capitalei, în timpul noptei. Patru soldați cu baioneta la armă. Pe capetele lor Inițialele B. J., adică București Jandarmerie. Sunt însoțiți de patru civili, probabil patru agenți polițienești Pe trotoar un domn civil care se Întoarce acasă. Mai avea de făcut o sută de pași. Zie$i înainte unul din soldați, care era beat, începe următorul dialog: — Und te duci? — Acasă. — Ai legitimație? Nu. — Să dai o sută de lei! De ce să-ți dau? răspunde civului, care e luat în primire de al doilea soldat. Acesta-i spune: — Să dai 5« Ici. Nu dau nimic. Hai cu mine acasă să-ți dau legitimație. — Nu dai? — Nu! In timpul acesta, pe stradă, vin doi civili. Al treilea soldat îi spune omului nostru: Dai 25 lei? Nu dau, să mergem la poliție Cei doi domni se apropiau. Al patrulea soldat își ia în privire victima, o duce ceva mai departe și încep: — Nu dai 25 lei? _Nu! — Ce meserie ai? —! Sunt lucrător la Adevărul! Da! Ei bine, atunci îți dau drumul acasă. Lucrătorul din atelierele noastre a putut ajunge acasă mejefuit., Comandantul Companiei Jandarmi București să dea astfel de ordine subalternilor săi, nu ne vine a crede! Dar fiindcă se poate afla cine erau acei soldați cari compromit haina ostășească, Comandantul ar putea face cercetări, al căror rezultat e așteptat de către toți aceea care au avut a face noaptea, cu cei de la B. J. SfîntA 5<Srtîi> UmKMSziU. u litaia Un deputat a ridicat din rion la Camera chestia bătăiei în armată. Nu suntem dintre acei ipocriți sau candizi, cari să nu revoltăm da bătaia în cazarmă. In țara românească se bate, slavă Domnului, pretutindeni, începând din școală — din școala primară, și trecând pe la poliție, pe la parcheta, pe la cabinetele de Instrucție, pe la jandarmerie — pretutindeni se împarte la noi cu dărnicie, cea din roi ruptă. Disciplina ourbă din cazarmă și faptul că soldatul e ia absoluta discreție a superiorului său, deci frica de ripostă nu poate să existe, bătaia e dată ceva mai frecvent — și cama cazărmile sunt și ele situate pe acelaș teritoriu ca și școlile, ca și secțiile polițienești și de jandarmi, înțelege oricine că surpriză nu poate fi. Decât, între bătaia cu cam ne-am obicinuit cu toții, și intre cele denunțate de deputatul bucovinean, e cale cam lungă. In Bucovina soldatul rutean, care n’a putut răspunde românește superiorilor săi, n’a fost băiat. El a fost pur și simplu schingiuit. S’au comis asupra lui adevărate acte da sadism, cari nu trebuiesc tolerate și cari nu pot fi trecute cu vederea. Ba ceva mai mult, în Bucovina avem suflete de câștigat și îndeosebi ale acelora cari nu pot răspunde românește superiorilor. Cu aceștia autoritatea românească are datoria să se poarte cu mai multă blândețe, căci blândețea aceasta e cimentul care va desăvârși Închegarea României Mari. Iată dar încă un cuvânt ca să ne alarmăm de cele destăinuite fie deputatul bucovinean; iată încă un îndemn ca guvernul să procedeze acolo altfel de cum a procedat in cazul Aronsaan... T. P. Legea... bacșișului Primim o scrisoare de un interes viu din partea mai multor locuitori și văduve de război din diferite comune ari Civăuțu la Mehedinți. Se denunță în această scrisoare pe funcționarii judecătoriei ocolului T. Severin cari, cu prilejul proceselor de despăgubiri de război, au pus pe săteni și văduve de război să plătească „tot felul de taxe". De pildă, între alte „taxe", zice plângerea locuitorilor mehedințeni, este și suma variind intre 20—40 lei pentru scoaterea hotărâiei. Și cum sunt câteva mii de „despăgubiți pe hârtie deocamdată oamenii au făcut socoteală că „taxele“ au produs destul de mult funcționarilor. Acum sătenii și văduvele de război se întreabă „ce fel de taxe au"și ce fel de taxe n’au de plătiV". Spre a le putea răspunde sătenii ne dau denumirea acestor taxe. Astfel, „taxa scrisului petițiunii“, ,,taxa de înscriere în registrul*, „taxa de urgentare a procesului“ și „taxa pentru scoaterea hotărârei“. Cele dintâi trei taxe sunt „benevole numai cea din urmă e ,fixă“. Răspundem locuitorilor și văduvelor de război că aceste taxe, deși neprevăzute in decretul pentru constatarea pagubelor de război sunt totuși consfințite de cea mai puternică lege a țarei românești, pe cari nici oamenii, nici moravurile și obiceiurile și nici chiar războiul nu le-a putut desființa. Aceste taxe sunt trecute in legea... bacșișului. Cum însă tot omul e supus greșelei și autorul acestor rânduri necunoscător adânc in ale legilor, ca laic ce e in chestiuni de taxe, roagă pe noul ministru de justiție să lămurească pe sătenii și văduvele din Mehedinți dacă taxele pe cari le încasează funcționarii judecătoriei din partea locului, sunt sau nu îndreptățite. DACIAN Persini larea Cum se Călătorea laseapci Oglinda Zile 1860. ^cflallORUî. 10^0.Drumul de fier, 1820.—filei In carnici Alegeri cu sânge ne întoarcem către trecut, dar, ori cât de tradiționaliști am fi, o facem fără duioșie și fără plăcere. Evocarea vremurilor și procedeelor apuse o datorim cum era firesc partidului liberal. In alegerile de ori și de alaltăera, liberalii înțelegând importanța decisivă a votului acestuia, au dat o luptă pe viață și pe moarte. Ca și cum ar fi fost in joc viața însăși a partidului și toate binefacerile ei, electorii liberali au concentrat din fondul mahalalelor și din cele mai uitate colțuri ale provinciei toate cadrele batalioanelor de bătăuși de altă dată. A fost o mobilizare în toată forma. După amănuntele date chiar de presa guvernamentală sângele cetățenilor și sătenilor, ce veniseră să-și manifeste preferințele politice, apuze cu destulă profuzime. Lupta a fost mai crâncenă ca odinioară, pentru că și interesele erau mai mari Era vorba să se asigure succesul celor mai puternici membri ai partidului. Veteranii bătăuși, în haine de sărbătoare și bine pregătiți... „moralmente” s’au înarmat haiducește. In echipamentul lor de circumstanță nu lipsea nici pumnalul, nici boxul și nici bâta țintuită. Loviturile au curs fără milă și fără deosebire pe capetele și spinările alegătorilor care-și mărturiseau credința sau care pledau cauza adversarilor. După datele cunoscute până acum, au fost răniți serios deputații Georoceanu și Capelineanu, iar o sumă de țărani mai umili au fost stâlciți în bătăi. Nu știm care va fi influența acestor ingerințe sălbatece asupra rezultatului final. Ele trebuesc insă consemnate ca o dovadă pentru concepția și moralitatea acelora care se laudă cu introducerea votului universal. Dacă, în opoziție fiind, liberalii procedează astfel: ne putem cu ușurință închipui care va fi urgia pe care o vor deslănțui asupra capetelor noastre, dacă fatalitatea va face ca să mai ajungă vreodată la putere, Acfir fiijd Paris” Consiliul suprem interaliat și-a încheiat Sâmbătă lucrările. După cum se poate vedea din comunicatele pe care le publicăm în corpul ziarului, un acord desăvârșit s-a stabilit asupra tuturor chestiunilor. Este drept că aceste chestiuni nu au fost soluționate în mod definitiv, dar scopul conferinței nici nu era de a le rezolva. După cum arătase d. Briand lai Cameră, delegații marilor puteri aveau misiunea de a stabili modalitățile unitare pentru executarea tratatului. Cu alte cuvinte ele erau chemate să stabilească coeziunea politicei interaliate și să grăbească aplicarea condițiunilor de pace. Atât și nmic mai mult. Din acest punct de vedere, fără îndoială că se poate vorbi de un mare succes. Este poate cel mai concret acord de la indicerea păcei și până azi. Din moment ce toate divergințele de opinii și orice fel de piedice au fost înlăturate, va fi foarte ușor pentru comisiunile speciale ca să pună în practică principiile stabilite. In privința dezarmare!, Consiliul a admis propunerile mareșalului Foch, acordând Germaniei o serie de nouă termene pentru distrugerea și predarea armamentului ca și pentru dizolvarea gărzilor civice din Bavaria și Prusia orientală. Ultimul din aceste termene este fixat pentru 1 Iunie. In caz de neexecutare se vor aplica sancțiuni foarte grave.. Aliații vor putea să prelungească ocupația provinciilor renane, să lărgească zona de ocupație, să introducă taxe vamale în acele zone și să se opună la admiterea Germaniei în Liga Națiunilor. In chestia reparațiunilor a prevalat punctul de vedere francez susținut de d. Loucheur. Germania va trebui să plătească 42 anuități sporite din an în an după o scară graduală și însumând în total 226 miliarde mărci aur. Pe lângă aceasta aliați vor mai încasa o cotă de 12 la sută „ad valoarem“ din totalul anual al exportului german. Se vede deci că aliații au preitirii să nu fixeze o sumă precisa, ci numai anuhăți, care, după tratat, „sunt reductibile“. Pentru a putea fi încasate de pe adun, gc" .unții vor emite bonuri negociabil în comptul anuităților viitoare. Detaiile privitoare la plata despăgubirilor se vor stabili la Bruxelles de către experții aliați și ger f Cînd continuarea la pag, H-a)