Dimineaţa, ianuarie 1927 (Anul 23, nr. 7216-7245)
1927-01-01 / nr. 7216
samBwei I tomarisl nr*\ Ştiri artistice Astăseară Vineri 30 Decembrie — seara de anul nou — la teatrul Naţional se reprezintă „Patima Roşie", tragicomedia d-lul Aliba, Sorbii, a cărei serie pe stana primei noastre scene e departe de a se epuiza. In rolurile princinali aceiaşi creatori ai rolurilor ,Iin actuala stagiune, d-na Maria Zimniceanu, d-l Ion Brezeanu, Luliu Cruceanu, Pop Marţian şi Daţulescu. Spectacolul se termină înainte da ora 11 şi jumătate. în verere se repetă „Dama cu Cameli” în direcţia da scenă a d-lui Vasic Enescu, „Forte al XV-Iea” în direcţia de scenă a d-lui Soare Z. Soare şi „Georges Dandin” în direcţia de scenă a d-lui Victor Bumbeşti. Deasemeni zilele acestea se vor începe şi repetiţiile piesei originale a d-lui Caton Teodorian „Greşala lui Dumnezeu”, direcţia de scenă având-o d. Paul Gusty. * Sindicatul artiştilor dramatici şi lirici din România, atrage atenţiunea membrilor săi, că în conformitate cu dispoziţiunile legii teatrelor — art 52 şi 54 — să-şi vizeze cărţile de liberă profesie pe anul 1927, pentru a nu fi expuşi la neplăceri. * * * D-ra Stela Rădulescu, pictor, îşi va deschide expoziţia de pictură din sala No. 4 a Ateneului Român, cuprinzând: portrete, fiori şi peisaje. Expoziţia va fi deschisă de la 2 până la 25 Ianuarie 1927. * Societatea sportivă culturală „Turda“, va da Duminică 23 Ianuarie 1927, un mare bal, în grandioasele saloane GIB din str. Isvor. In folosul ridicări unei arene sportive în cartierul Dealul Spirei. Două muzici: Havana Jazz Band şi muzica reg. 1 grăniceri. Diferite surprize. Tombolă concursuri şi demostraţie sportivă. Lojile şi biletele se pot reţine din timp, la sediul societăţei, str. Fplco 116. D-şoara Lucreţia Mihail s’a reîntors de curând în ţară, după o şedere de mai bine de 3 ani în Franţa, Italia şi recent în Olanda unde a lucrat intens şi a expus cu mult succes pânzele sale. In cursul lunei ianuarie, talentata pictoriţă va deschide o expoziţie în sala Ileana (Cartea Românească) şi sperăm, că succesul pe care il prevedem o va îndemna să rămână printre noi cât mai mult. * * * SBORul SPRE INDII LONDRA, 30 (Rador). — Ministrul aeronauticei Sir Samuel Hoare, împreună cu însoţitorii săi, a părăsit azi dimineaţă Malta continuându-şi sborul spre Horns-Tripolis, acesta fiind al doilea popas în călătoria pe care o face spre India. Primul din cele trei aeroplane tip Hercules, cari deservesc linia aeriană Cairo-India a sosit în perfecte condițiuni la Basra, având pe bord pe Sir Seftop Brancker. .- ^ Nici nu se crăpase de ziuă când liniştea uliţei celei mari fu spartă de clinchetul zurgălăilor şi de plesnetul harapnicului, cu care îşi vestea intrarea, în Boruzeşti o veche trăsură nătişeancă. * ■ Ici*şi colo se căsca vre-o ferestruică ivindu-se câte un cap înfăşurat în baris, sau vre-un altul cu fes roşu, începând iscodeala. — Par'că-i năţişeanca Mălinilor.* — Cu Dulghiş, vechilul, pe capră... — Şi fără cuconu Mişu... — Se vede că iarăşi s'au încurcat iţele... — Şi Ta trimis din nou pe, Dulghiş după, grăunţe... • — Ii fitueşte stăricica moşului... — Păi, nu ştii ? Vorba cântecului Unul pune, ş’altul iar ’aşa merge dragostea. — Ei! Şi aşa clevetitorii îşi văd în tihnă de patima lor, în vreme ce vechea trăsurică de ţară trăgea în ograda largă a casei boereşti. Dealtmintrelea de multişor vuia târgul de isprăvile tânărului Mişu Mălin, singura odraslă a cuconaşului Sandu Mălin, a cărui viaţă bogată în dragoste faţă de cei obijduiţi, nu se potrivea de fel, cu traiul svăpătat, de risipitor, cu care unicu-i urmaş dădea tăgadă bătrânei zicale: „aşchia nu sare departe de pom.". Ba se poate spune că apucăturile nevolnice ale tânărului erau atât de deşănţate că dăduseră ghesturi forfele să îşi arunce balele şi asupra memoriei de veci adormitei soţii a lui Sandu Mălin, cucoana Aspasia, prea iubitoare de sindrofii şi de taitasuri prelungite des cu lumea aleasă a capitalei. Dar câte nu îndură cei ce n’au altă treabă! Boerului îi ajungeau în auz multe bârfeli; însă nu le lua în seamă şi nici nu punea nimic la inimă, încheind-o înţelepteşte cu o vorbă „moştenită din bătrâni: Ce e scris, în frunte-i pus". Şi cu Vorba asta punea capăt tuturor scornelilor, depănate de limbuţi pe seama lui şi a casei. Iul. Aşa că vechea lui pornire de a închide ochii şi de a nu dă crezare vorbelor rele, spuse în pofida răposatei lui soţii, se întinsese şi asupra celor ce îi veneau în urechi despre viaţa «vânturată a singurului lui moştenitor. Când bătrânu-i argat se ivi în pervazul uşii, cu o căutătură smerită de slugă credincioasă, Sandu- Mălin îşi strânse halatul pe el şi cu o uitătură oţelită: — Ce-i cu tine Dulghiş ? Ce vânt aşa de dimineaţă? — Sărut dreapta coane Sandule... Păi să vedeţi, a făcut conu Mişu altă botoroagă... Bătrânul boer se întunecă.. — Ei ce -a mai făcut ?* Spune mai repede!" — Nu mă lua prea repede, coane Sandule, că mă poticnesc! — Ei bine — zâmbi stăpânul — spune pe’ndelete, dar fără. înflori-, turi... — Ce înfl orituri, coane — se cruci' bătrâna slugă, e vorba de cinstea Mâinilor. '— Ce?! — se oțărî boerul, încruntându-se. — Să vedeţi,coane. Ieri noapte conu ’Mişu nu s’a întors acasă, cum nu a mai venit nici caleaşca cu cei doi telegari, întorcându-se în puterea notiţei numai Ispas, vizitiul, cu biciul în mână. Am sărit din pat şi m’ar fi repezit la el. — Unde-i, con’ Mişu? —* zic. — Un’ să fie — zice — la club, la pohăr. — Da ’un ’te trezeşti de te ’ntorci fără caleaşcă şi fără telegari? — Ehei! Dumneata să fii sănătos — zice — s’au lipit pe cleiu! — Unde-s, afurisitule, că te svântă conu ’Mişu ’n bătăi! El mă ’bate pe umeri .— Păi conu ’Mişu le-a făcut de petrecanie. I-a mătrăşit In cărţi şi te’egarii cei negri, cum s’au dus după ei şi armăsarii de călărie şi troterii. „Mie ’mi venea alte avea, mi se părea că vorbeşte într’aiursa... — Ce-ai căpiat, Ispas? — îi zic. _Ba ’s în toate minţile, că ra’a plouat leoarcă, întorcându-mă acasă, după ce am dus caleaşca şi caii acasă la conu Fănică Leurdeanu, care le-a câştigat. — Ce câştigat mă? Se joacă de-a „uite popa, mie popa” cu averea omului? — Eu nu ştiu de cât atât: conu ’Mişu mi-a dat ţidula asta.— uite-o! Şi Dulghiş scos-se din chimir o hârtie împăturită cu grije într’o basma şi o întinse stăpânului: __ Iacă țidula cu pricina... Bătrânul boer se lăsă. binişor pe un jilț și desf&când scrisoarea: — Vezi, Dulghiş, pe măsuţa tabietului, lângă chiseaua cu tutun, tava, șeaua... Mă vând ochii... Iar după ce sfârși citania: —Bine, a pierdut, a plătit, nu văd nici atâtiea în pofida cinstei... — Să vedeţi, cucoane Sandule, îşi drese glasul Duîghiş — ,aşa am spus şi eu: a pierdut, s’a dus, să fie sănătos şi să ia alţii’n loc! Da-i vorba că ,eri peşte ais tgctoai, c^id se hjtpmse conu Mişu şi-abia dase ochii -n geană, ne pomenim: cioc! cioc! la uşS,, cu doi portărei de la tribunal şi încă cu un domn, ceva mai sclivisit. Ce-au pus la cale cu conu ’Mişu jiu ştiu. Destul că, în urma urmelor Iconu ’Mişu, alb la faţă ca ţidula ceea, le-a dat cheile de hi birou, spunând: „Poftiţi, faceţi-vâ datoria!’’... Către cel mai arătos: „Domnule procuror, la dispoziţia dumitale!” . Portăreii au deschis săltarele biroului şi ale casei de bani, au ridicat hârtiile, tot aşa au făcut şi cu scrinul şi cu sipetul cel vechiu, luând şi giuvaericalele coanii mari... Şi după ce şi-au umplut genţile ne-au dat afară pe noi, slugile, cari rămăsesem gură-cască, şi ne-au spus să nu ne împingă păcatul să mai intrăm în cămările boereşti şi să stăm în cămările noastre din fund, priveghind ca nimeni să nu rupă peceţile puse de ei la toate uşile. Iar conu Mişu, când să iasă din ogradă, m’a luat deoparte şi mi-a spus între, patru ochi: — Du-te degrabă la Boruzeşti şi spune-i tătucului că ne-au scos creditorii averea la mezat ! Bâtrânul ascultase cu sufletul pe buze, iar văzând că Dulghiş conteneşte din istorisit, oftă uşurat: — Şi asta tot nimic nu- o să scoată în vânzare casele din Lipscani şi vrea de la marginea târgului și sor acoperi datoriile.. Da-i vorba el, Mutu, dece s'a dus cu procurorul ? Bătrânul argat tăcuse, cu capu în piept, învârtind pălăria nehotărît; apoi, cu ochii în ochii stăpânului, având o vorbă începută : — și a mai spus... coane Sandule... să fie pe pace tătucul, că de-acum are de grije stăpânirea de mine !... — Ce vorbă-i asta ? — se încruntă boerul. — Păi, coane Sandule, aicea-i buba, asta-i năpasta căzută pe capul nostru ! — Cum ? Ce fel ?... vorbește. Dulghiș stătu o clipă în cumpănă, apoi sub privirea neliniștită a stăpânului închee : — Conu Mișu mi-a adaos . dar am călcat cu stângul Dulghiș, că acu nu mai e nimic de făcut, deunăzi m’ai scos tu din izmă, ducându-te în pripă și închizând gura cămătarilor, da’ ecus s’a dus tot... Giaba m’ai lua tu la reflec ! S'a isprăvit... am plastografiat,!... — Ce ? Fiu-meu plastograf ? gâfâi bătrânul boer. Atât mai putu să îngăime şi apoi se lăsă în vale în jeli, sgâlţâindu-i parcă frigurile, sgârcindu-se şi întinzându-se din toate mădularele, cu ochii căscaţi peste măsură, icnind o dată, de două ori tare, şi încremenind apoi, cu ochii holbaţi, cu mâinile încleştate în brăţarele jelţului, în vreme ce Dulghiş se repezea, în pridvor, răcnind : — Săriţi că ne lasă conu’ Sandu Mălin ! NUVELELE „DIMINEŢII" URMAŞSI N. FOSSA Sf Ki I A It nf M MTiMI URA-ARTA-STI1NÎA Cronica teatrală ■« i.. r • ' ........... .... ■ . k Teatru! Nations! Falafsasii, comedie în trei acte! de A. de Herz O sală, plină până la cel din urmă loc şi cu aplauze pornite din toate locurile, ceea ce înseamnă că piesa a unanim apreciată, a întâmpinat. Miercuri seară, cu un emoţionant entuziasm, pe veşnicul proaspăt, veşnicul tânăr „Păiajen“. Comedia d-lui Herz, una din acele rare comedii care biruesc vremea şi rămân nu numai un punct luminos într’o literatură dramatică, dar însemnează, în una tânără ca a noastră, începutul unei ere nouă ce determină adoptarea unui gen fericit, a fost din nou o biruinţă a teatrului Naţional, o consacrare definitivă a scriitorului ce-şi înscrie numele în seria marilor autori dramatici. După treisprezece ani piesa n’a pierdut nimic din farmecul de odinioară. Posedă marea însuşire şi marele secret, care dau eternitate operilor de valoare, cuprinzând umanitatea ce păstrează pieselor de teatru o neclintită actualitate, întruneşte toate calităţile comediei de moravuri şi ale comediei de caracter, împletind sentimentalismul în jurul satirei bogate şi sănătoase. De-o factură impecabilă, caracteristică teatrului lui A. de Herz care jonglează numai cu două persoane la actul final, „Pătiajenul‘ rămâne un model al genului şi autorul se înscrie printre maeştrii teatrului contimporan. , , „Păiajenul” are tot ce trebue pentru ca o piesă să aibă succes: este spirituală, cu multă mişcare, dialogul viu şi acţiunea încordată. D. de Herz râde de tot şi de toate. N’o face însă cu răutate ci cu multă înguduinţă şi cu simpatie pentru victimele sale. In acelaş timp, d-sa Ştie să observe, vede tot ce este ridicol, vulnerabil, urât, meschin. Şi le desvălue toate acestea cu o uşurinţă, cu o desinvoltură, care atinge adesea virtuozitatea. B. de Herz păşeşte întotdeauna gestul, ticul, vorba ,ar, redau concis, definitiv, caracteristic o situaţie, un om şi fixează moravurile, obiceiurile. Este viaţa reală, înfăţişată prin prisma unuia care vede lucrurile în roz. rintimismul acesta face neautor să imagineze o fiinţă curată şi m'vinnova'ă, în ciuda traiului libertin re care-1 duce într'o societate plină, de intrigi şi de invidie. Iar în rdiflocul acestei societăţi, o dragoste curată şi frumoasă se înfiripează. f'df (\ pj Pe altfel tontă lumea pe care r.e-o înV-?iseor.â autorul, este bună Ticăloşire, rău'ăţile, bârfeli'e se fac din nevoia de a avea ocupării în staţiu- R’l.j balneare unde n’ouă veşnic sau în : '’-.-curie unde lumea se plictiseşti întotdecrina. Ele se mai datorase si tărâm fă roi, lăuduroşiei care nu am însă nimic din răutatea propriu zică. Nu e de mirare dlar că btinea aştri văzută şi viaţa astfel înfăţişată să învioreze, să amuze, să încânte,ă farmece. Cu atât mai mult cu cât totul este închegat cu un simţ al pairului şi cu o pricepere scenică uimitoare. La toate acestea se adaugă o limfă frumoasă, curată, care contribuie şi ea ca multe pasagii din piesă să fi© bună şi adevărată literatură. Din vechia distribuţie nu fac parte dacât d-na Gusty ce redă pe una din doamnele bârfitoare cu un umor savuros, şi d. IV. Soreanu, comediatu! ce-şi reia rolul cu aceeaş vigoare, cu acelaş haz, cu aceleaşi uriaşe posibilităţi de caracterizare care s-au făcut reputaţia de mare actor. A fost o revelaţie fericită jocul ă nci Jeana Popovici, tânăra societară de la Cluj, care a dat Mirei Dăianu nu numai o linie excesiv de bine susţinută, o tinereţe sburdalnică, o bine calculată radiere de simpatie, dar şi accente de caldă emoţie, biruind uşor şi cucerind ropote de aplauze. E un mare succes la începutul unei cariere, şi d-na Popovîci, bine venită în ansamblul de la Bucureşti, se impune ca o remarcatilă comediană. D. N. Bălţăleanu cald şi comunicativ, poetizând duios scenele de frageste, vibrând în cele de gelozie, ne-a dat un Mircea Florini, tânăr şiconvingător. Babele guralive şi bârfitoare au găsit nota justă în jocul d-nelor Justy, Zaharia, Nely Andreescu şi Maria Negrea. Seducătoare, d-na Nataşa Alexandra în cocheta d-nă Strejea, pline de viaţă d-rele Didi Teodorescu, Elena Almăjean şi Adela Obreja. In mătuşa blândă şi iubitoare, d-na Elena Pariziana are o creaţie ce merită o deosebită revelare. A plăcut mult în scena mărturisim unei dragoste pierdute. Foarte bine d-na Olga Ţăranu. In grupul băeţilor tineri — muştele ce zbor în jurul paiajenului — are regăsit un admirabil ansamblu, susţinut cu brio şi vervă de d-nii Pop- Marţian închipuit şi încântat de sine. Brancomir lăudăros şi plin de morgă, Polizu foarte reuşit în caracterizări, amândoi preţioase elemente de dramă şi comedie sf. Finteşteanu, Conăbie, Săvulescu, câteşi trei într'o vervă îndrăcită. D-nii Victor Antonescu, C. Stăncescu şi V. Romano, au ţinut să apară în ansamblu pentru ca talentul lor să dea ţinută şi relief unor roluri mici nelipsite de savoare comică. Grija d-lui Gusty pentru piesele originale a fost din nou cu prisosinţă dovedită. Cele mai mici amănunte, puse la punct cu o remarcabilă perfecţie, au dat piesei printr’o nouă punere în scenă, hazul şi duioşia necesară. O mare parte din aplauze se îndreptau către regisorul ce dirija spectacolul din culise spre satisfacţia tuturor. Decorurile d-lui Traian Comnescu — în special cel din întâiul şi al treilea act — sunt admirabile în simplicitatea liniilor, în pitorescul lor şi în culorile minunat îmbinate, lă insistenţă, acoperit cu flori şi îndelung ovaţionat de publicul ce se ridicase în picioare ca să aplaude şi să ia parte la o mare sărbătoare de adevărată artă. ..Păiajenul“ care atinge acuma a o suta una reprezentaţie porneşte pe seria unei sute nouă... ALEX. CALIN D-NA JEANA POPOVICI Cărţi-Reviste A apărut în editura „Cartea Românească”, Cunoşt inţe Folositoare, Seria B. No. 47. Cultura Tomatelor (pătlăgelelor roşii) de Ilie Isvoranu, Agronom. Preţul ld 5. Cunoştinţa Folositoare Seria A. Nr. 3?. Lămurirea Potopului dan Simionescu, pred. universitar. Preţul lei 5. Cunoştinţe folositoare Seria D. No. 15. Tiparul de Vast!« Romanescu. Preţul lei 5. Ion Săracu şi alte poveşti, ediţia II-a rară rută, ilustrată de P. Duîfu. Preţul lei 25. A apărut „Maia”, revistă pedego-gică, literară şi socială anul VI Nr. —8 Noembrie—Decembrie 1225. Director: Petre I. Gheraţă. Colaborează Ion Broşteanu, Stanciu Stoian, FI. Alexandrescu, Vasile R. Niţescu, Stan Chîrca, Natalia S.beki, Alexandru Dima şi Iorgu Stoian. Cel mai frumos dar de Anul Nou, — este un bilet de intrare la MARIELE BAL MASCAT pe care îl da Asocraţia Generală a Presei Rămâne în seara de 8 ianuarie la Eforie. Tombala cuprinde Intre altele UN FS3RO O ROCHIE LUCRATA IN FIR Oferită de casa Giselle UN GRAMOFON CU PLACI Oferit de casa Jean Feder PICTURI DE VALOARE semnate de cei mai mari pictori Ultimele bilete la Peder. Bilete de favoare nu e» &î§ 0i a *RO. 9 Pe tăpşanul dinspre „Valea Trandafirilor" licăreau încă, ici colo, smocuri de iarbă, Iarna. Ini 1916 nu voise nici de Bobotează să-şi arate colţii. De Sfântul Ion, robii, înşiraţi pe-afară, pe tăpşan, la soare desbracaţi până în brâu, culegeau de pe gulerele hainelor şi vestoanelor şi din cutele cămăşilor, puiţa de peste noapte a faunei mizeriei, nesecat isvorâtoare. — Striveşte- mă, strigă un sublocotenent rezervist, adresându-se uinui tânăr avocat moldovean. Cu monoclul înfipt în ochiul drept acesta ciugulea,, plictisit, o fânduliţă, roză odinioară, atârnată la gulerul cămăşii, apoi îşi scutura distrat degetele peste petalele galbene de ciuboţică, grăbită spre viaţă în iarna aceea cu înfiorări de primăvară. —• Striveşte- mă, că ne scot peste linia de sentinelă şi ne împuşcă „voiniţii!” Zicând acestea faţa turtită, de statue antică, uriaşe şi ciuruită de preduceaua vărsatului, a rezervistului, se contractă scârbită. Degetele lui mari strivesc, ritmic şi cu sonoritate, cămaşa învineţită de vreme şi de nerepaos. — Ha, făcu el cu parapon. Asta-i venit de la hogea, că prea-i gros de obraz. De două luni, de când stăm aici, nu l-am văzut odată pe hoge, verificându-şi muniţia. Se vede treaba că-i opreşte coranul de la astfel de crime. Inşirându-se apo lung şi greoi pe picioare, rezervi,dul acoperi orizontul cu umerii lui îşi scutură vestonul, mai recoltă în aripă şi pe nemerite câte ceva, umblând într'o doară, cu mâna pe la brâu şi apoi se îmbrăcă în tihnă- Răsuci o ţigara, trase cu limba peste foiţă, atingându-şi in neştire unghiile pistruiate de sânge, se aplecă peste un camarad de aprinse şi, trăgând plin de năduf un fum, porni spre baracă, legănându-se ca o gușe de buhai. — Se usucă bietul, mai rău decât măgărița dela sacaua mracelui, grăi unul. — De unde sft hrănești atâta munte de oase cu o lingură de cruschi ? Om să-l saturi cu ciorbă de pere pădureţe e el? Nu mă satur eu, că sunt pe sfert cât el și-am mai mâncat, până acum, o căciulă, o pereche de jambiere, un ceas, o tanachere de argint şi optzeci de lei, dar ăsta, care abia îşi face rost de o ţigrare de tutun şi aceea pe împrumut... Rând pe rând, robii se ridică istoviţi şi urmează drumul săbre baracă. Aşezat la vreo câţiva chilometri de orăşelul Haskovo, lagărul cuprinde o mică întindere de pământ acoperită de trei tufani uscaţi, vre-o zece hardughii de scânduri sau de chirpici şi un şopron, care serveşte de bucătărie şi grajd pentru măgăriţă, de a cărei bună dispoziţie depinde, aprovizionarea robilor. Şi ce măgăriţă capricioasă! N’ar fi căzut odată de acord cu sarea, cu apa şi cu lemnele. Când sunt lemne şi sare se îmbolnăveşte măgăriţa şi nu vrea s’aducă apă. Când este ea dispusă să aducă apă, nu sunt lemne sau sare la târg aşa că întotdeauna se face tovarăşe cu matele ca să mai sfeterisească câte-o zi de hrană bieţilor robi. O construcţie veche de zid, un fel de pivniţă părăsită şi umedă a fost transformată în închisoare, ca şi cum celelalte închisori nar fi destule. Robii, după naţionalitate şi sex, se tăvălesc ziua şi noaptea în mocirla bărăcilor de scânduri, al căror interior se înfrăţeşte cu vremea de afară prin toate spărturile pereţilor şi ale acoperişului. Din prisosurile micilor barăci se umple o şandrama mai răsărită,în care intră, dae peste grămadă vreo două sute de ofiţeri români, tot atâţia internaţi civili din tot Balcanul, precum şi nu mai puţini soldaţi ruşi şi sârbi. Această înfrăţire interbalcanică e din cele mai stranii. Cu etaj interior, făcut prin secţiuni de scânduri pentru a putea cuprinde o populaţie dublă, baraca îmbrăţişează în nopţile nesfârşite de iarnă o mulţime pestriţă ca vorbă şi ca port, care îndreptăţeşte pe comandantul lagărului să se laude că a avut sub ordinele lui şi ,,franţuji de-ăia sălbatici cu belciug în nas’’. „Mămăligari*’ români, „criminali” sârbi, turci suspecţi „brati” ruşi, cuţovlahi, ţinţari şi tot felul de „makedonii” cu câte şeapte paşapoarte în buzunar, ţigani turciţi, tătari, găgăuţi, chiar bulgari de alte rituri decât cel ortodox creştin, îşi plămădesc respiraţia, sudoarea şi emanaţiile trupurilor nespălate, nehrănite şi trudite pe scândura dură, cu capul pe un smoc de paie, în această uriaşă şi totuşi neîncăpătoare celulă. „Gospodării”, create de mizerie, adună ici colo pe robi, în jurul câte unui ciob, în care licăreşte un foc de paie sau de talaşi. Nori groşi de fum se înalţă din colţurile pe unde vreun potentat al lagărului, fost casier de regiment sau primar în urbea lui, frige pe tăciuni de mangal, cârmiţi uitaţi prin rafturile Haskovului şi aduşi de vreun voinic bulgar... ca trufandale, în cât mai mare taină, ca să fie vânduţi cât mai scump. Peste această atmosferă infernală, planează obraznic usturoiul, aliment.. de războiu, ajuns la mare preţ, şi devenit cea mai eftină raritate în lumea aceea a baracei, organizată după toate cerinţele unei societăţi moderne, cu nobilii si moletarii, cu neausutorii şi consumatorii ei, veşnic in conflict. Clasa de sus o formează, evident, dispărut sub stratul de rapăn, care acoperă uniform şi tunica colonelului şi ipingeaua găgăuţului. Spiritul de iniţiativă se desvoltă şi înfloreşte cu cât mizeria e mai concentrată. Un locotent, comandant de muzică, confecţionează chipie ieftine din mâniei de manta, pentru cei cari şi-au vândut căciulile şi se hotărăsc să renunţe la inutilele apendite ale vestmântului lor. Un fost funcţionar superior fabrică ţigarii din scânduri de brad, şterpelite el ştie de unde. Şi aşa ai să găseşti în baracă, detailişti ei soldaţilor bulgari angrosişti, dintre robi, vânzători da paie, de haine rămase de la morţi, de obiecte de preţ luate pe nimic de la robii flămânzi, negustori de usturoi, de ceapă, de slănină râncedă, de bulgur furat din cazanul comun şi... asesonat cu boia de ardei, după ce a fost scăzut puţin la foc, vânzători de cămăşi spălate (fenomene!), de minuscule felii de pâine. Sunt, în sfârşit, din toţi şi din toate: poeţi, pictori, pisălogi, muzicanţi, moralişti. — Hai luk! Bhialuk! — Tabak ! Fapi roşi. In amestecul de vorbe de sfadă şi damurile negustorilor de usturoi şi ceapă răsună uneori bocetul unui hoge turc sau manelele conaţionalilor lui, acompaniate de şansonete franţuzeşti sau de ţipătoare şi săltăreţe cazaciocuri de pe Don. Pâinea e rară, un fel de mâraiu amestecat cu târâţe şi pământ şi uscat pe vatra cuptorului Rar apare câte un datovoi bulgar, ascunzând misterios, sub mana, câte o pâine de grâu şi sub şapcă, strigător, gândul de-a lua pentru ea cel puţin un ceas de aur. Uneori seara, târziu, câte un tom actor stoarce lacrămi robilor, recitându-te din Coşbuc: Eşti schilav tot, un cerşetor Te ntorci acum, acasă.5" Noaptea Sfântului Ion a căzut mohorîtă, cu nori grei pe orizontari cu crivăţ dinspre Dunăre Balcanii au început să freamăte şi curând s'a răzvrătit tot lagărul sub biciuirea viforului. Afară, clănţănea baioneta la arma ceasovoiului, înfiptă îa uşa barăcii încă dela cinci seara- Mânia lui Dumnezeu se răzbună, aruncând cu furie vălmăşagul de troiene de zăpadă peste şubrezeniile şandramalei. Gerul înlemneşte mădularele secătuite de nemârcare. Strânşi unii lângă alţii, robii îşi suflă în pumni sau bat duşumeaua cu picioarele. Iarna blândă şi miloasă cu ei până atunci se deslănţuie pătimaşe şi neiertătoare, strecurându-şi cu încăpăţânare fulgii de ninsoare prin crăpăturile barăcii şi îmbrăcând totul cu haina ei de ghiaţă, învăluiţi în mantale, ofiţerii su amuţit sub linţoliul alb. Gemete surde străbat uneori din rândurile lor dese sau din acelea ale hoardei înconjurătoare. Ghemuiţi sub uriaşe calpace din câte patru piei, sârbii şi românii de pe Valea Timocului rapţăesc gândind cum s'ar face un cojoc dintr'ocăciulă. Bărbi soioase şi feţe învineţite ies din câte un ţol transformat în ipingea. Şi totuşi, înfrântă de căldura atâtor respiraţii, zăpada începe să ■se prelingă în stropi de apă, furişându-se rece pe sub trupurile amorţite de ger. Goi pe jumătate, dar vioi încă, ruşii mai stau în largul lor sub lumina palidă a unei gazomiţe fumegoasă şi joacă stos pe gologănaşi, mărunţi de aramă, în timp ce un grup dintre ei bate cu desperare cazaciocul, cântat strident, dintr'un fluer de metal. Enervat de hărmălaia moscovită, ciasovoiul lovește furios cu patul armei, în uşe : — Spokovio ! răsună glasul lui dogit și degerat, pierdut intr’un pomelnic de înjurături... Liniștea și gerul au învăluit acum cu taina lor baraca şi doar gemete se mai aud, sau halucinaţiile robilor, cari mormăesc în visul de plumb : — Hieb !... Hieb !... Pâine !... Viscolul isbeşte de pretutindeni cei cu bani; gradele şi rangurile au turile, legănându-se ca o navă în largul lacom al oceanului. Afară se aud paşii sentinelii, izbind nervos pământul sub greutatea gerului şi a celor şeapte rânduri de dimie, ce-i învăluesc pulpele, deasupra opincii încărcată cu paie. Se aud apoi zgomote, vorbe pripite, zăngănit de arme. S’a schimbat sentinela şi iar se face linişte, o linişte tainică, neagră... Deodată uşa baracii se izbeşte de perete şi în golul ei apare o momâie fioroasă: de sub o enormă foaie de cort, prinsă în vârful baionetei, iese capul speriat al ciasovoiului. — Sluţite! urlă el desperat, pornind apoi într'o bâlbâială neînţeleasă şi terminând cu eternele înjurături. Capetele robilor se ridicară brusc. — Ce vrea, întreabă câţiva mai curioşi ? — A poruncit să facem gălăgie, explică unul, care înţelesese. Spune că, de ce e linişte, vrem să fugim ? Un hohot scurt şi general asigură de prezenţa robilor pe voinicul bulgar, care eşi trântind uşa şi câteva noi fttjdnlrne in limbi Ini. I.iniştea coboară pe-o clipă încă grea, sleită. In ciuda sentinelei nu-i mai ardea nimănui de şagă.„ Deodată, însă, răsună plin di spaimă, de undeva, de pe la etaja Improvizat, un formidabil: , , — Udri /.... — Udrl 7.— răspunse automat toriţimea de orbeţi trezită, în timp ci pe scări, pe sus şi pe jos, porni un ropot nebun de paşi. Două urniri se urmăresc cu disperare, în tim ce „Udri” sună spart, din toate piepturile. Inconştienţi, chiar şi cei cari nu-i ştiu însemnătatea, ţipă „Udri!”, ridicându-se într'o rână și urmărind cele două umbre i» goană. Goana durează. Neștiind dt ce e vorba, hoarda nu participă U tărăboiu, decât cu urletele, ce ui mai contenesc : -- Vdrl'... Vdrii„ VdrP.. In urmărirea nebună, cel goni lunecă într’o băltoacă și se prăvălește, acoperindu-se cu urmărire rid, prăvălit şi el. — Vdrit... răsună atunci jos barbare piepturile robilor, cari inconştienţi doritori de spectacole năvălesc în jurul incieraţilor. Umbrele se ridică, cea de deasupra îo vind cu rilinie, cea de dedesubt gemând sub lovituri. Toată lumea, acum, loveşte şi urlă, împinsă de lovituri, umbra * scoasă spre uşe, unde gerul a făcuun gol mai mare, în timp ce flecare se simte obligat să izbească cu ceva, cu pumnul cu piciorul, turcisită O figură noua intră în arenă, sîctrşele internaţilor sârbi. Urletele lui acoperit,pe celelalte şi se face linişte. Mai voinic şi mai bine hrănit, fiindcă el e împărţitorul hranei celorlalţi, îşi înfige o mână zdravănă în pieptul turburătorului ordinei şi începe un fel de judecată, în limbă. luî. E vorba de un furt. Băiutul furase, de sub căpătâiul unui rob. 4 1 felie de pâine ! — Ai furst ? tună starsele. ~ Da... -- De ce ? — Mi-era foame!... rosteşte cu vocea stinsă hoţul. — Foame ?!... Na!.„ Udri!.. Daţi-i !... Loviţi-l Şi dând el cel dintâi. Ştersele deslănţui asupra mizerabilului flămând o nouă ploaie de lovituri, mereu proaspete, de la ceilalţi robi, un defilare pe lângă grupul forma).. — Udri.'... 'țipă fiecare să lovești de nu se mai aude viscolul. Zdrobite sub .'greutatea pumnilor, a cismelor și'a picioarelor, asediar terilor, ciolanele hoțului s'au’ năruit în mocirla’dușumelei. Un curios vred să lumineze .«^77 tacolul. Purtată din mână, în mână, gazorniţa trece până la marginea populată ca o galerie a etajului şi îşi aruncă lumina ofocoasiă peste hărmălaia din use. Un dani macabru se desvălui înaintea ochilor. Sărind ca sălbaticii în jurul unui prizonier, robii îşi făceau dor, aruncându-se unii peste, alţii, cu ţipete stridente, pentru a putea lovi în mormanul de oase şi zdrenţe de pe scânduri. Răbufnind iar uşa de perete, apăru din nou şi casavolul Mai satisfăcut că, în sfârşit primise semne de viaţă din barac-S.. ceru lămuriri asupra scandalului. .Edificat, îşi smulse arma de pe umăr cu întreg cortul construit pe ea şi începu să lovească şi el cu patul, scoţând din gât gâjieturi sălbatice, amestecate cu înjurături. Hoţul nu mai geme, nu se mai vaită, totuşi, încălzită de intervenţia autorităţii, mulţimea îl pisează înainte şi ţipă cu mai multă furie. Nimeni nu spune o vorbă bună, un sfat, o rugăminte de milă. însuşi hogea, cu turbanul lui soios, scos de sub greutatea caldă a presurilor, priveşte indiferent Acum s’a săturat şi sentinela. Amintindu-şi de datorie şi de post îşi aruncă iar foaia de cort cu arma la umăr şies, ţipând cât îl ţine gura, vorbe neînţelese. Mulţimea.însăşi oboseşte şi, odată cu eşirea sentinelei, grupul se sparge. Unul câte unul, scuipând şi înjurând, gălăgioşii se, retrag lăsând pe hoţ zdrobit de bătăi. Viscolul îşi înalţă răbufnelile lui şi liniştea de ghiaţă cuprinde iarăşi baraca, în timp ce bătutul, ca o moviliţă de zdrenţe, stă înlemnit — jxiafa mort — nu băltoaca da pe scânduri. Fulgi de zăpadă se cern fin pesta trupul lui. S'au stins ultimele vâlvătăi de paie de prin cioburi şi ligheană împinsă de furia de afară s'a împrăştiat şi pâcla de fum dinăuntru. Când taina somnului începe să amorţească trupurile schilare ale robilor, când lumea viselor năvăleşte caldă în baraca îngheţată, minţind pântecele goale şi sunetele nemângâiate, un singur om mai mişcă. Ridicând pe furiş capul de sub zdrenţe, privind pe sub pleoapele umflate şi învineţite, cu faţa bubuva şi însângerată, hoţul, neobservat de nimeni, se târăşte «soţ până la peretele de scânduri şi, spionând cu aceiaşi privire înfiorată, lagă mâna 'n sân, scoate colţul de pâine furat, îl priveşte plin de admiraţie şi de lăcomie şi îşi înfige apoi tf ei colţii flămânzi.» Poate că fălcile stâlcite de ptfroni şi de călcâie, nu,mai pot ronţăi di drul de pâine, câştigat cu sânge nici sudoare, dar pântecele lui il aşteaptă uscat, supt, lipit de şira spinării,.. * «m ntcaiVRUttJ Dună zece ani BARACA 7* Mr,, -‘ *■