Dimineaţa, noiembrie 1933 (Anul 29, nr. 9643-9672)

1933-11-13 / nr. 9655

Pagina 4-a Cel mai strălucit veac din istorie — Veacul libertăţii de gândire — Un reacţionar francez, d. Léon Daudet, a publicat acum câţiva ani o carte intitulată: „LE STUPIDE 19­ e Sl£CLE‘‘. Cartea n’a avut suc­ces. Cei din extrema dreaptă au neglijat-o. Au făcut rău, de­oarece din punctul lor de vedere opera le­­ar fi putut servi. Generoşi cum sun­tem, n­e semnalăm naţionaliştilor noştri integrali, cum şi nouilor no­ştri mistici clericali. D. Léon Daudet a îngrămădit a­­colo toate argumentele ce s’au adus până la dânsul în contra democra­­ţiei şi a­ principiilor de toleranţă religioasă şi politică. El polemizea­ză cu enciclopediştii, se ridică con­tra sistemelor filozofice materiali­ste şi a concepţiilor marii revoluţii franceze şi, pe cât ne aducem a­­minte, se arată aspru şi faţă de ştiinţă. Condamnă cu violenţă şi în bloc secolul al 19-lea, ale că­rui idei , şi ai cărui oameni îi apar, înainte de toate, ca fiind de o stupiditate fără de margini. A­­proape­ aproape să spue că secolul acesta n’a fost decât o vastă bu­fonerie, o sinistră greşală a isto­riei. Azi, fasciştii mussolinieni, ras­­siştii hitlerişti şi imitatorii lor din altă ţărie o spun fără încetare şi fără jenă. Reacţiunea politică, anti­­raţionalismul şi intoleranţa, serbează, — cum sună expresia cunoscută — adevărate orgii. Zilnic citim că de­mocraţia este o crimă şi că dicta­tura însemnează salvarea. „Anti-democratismul — scrie d. Francesco Nitti în „Democraţia“ (pag. 14, vol. 2-lea) — este un feno­men reacţionar şi un fapt literar, ...Oamenii de litere, pentru a se arăta interesanţi, fac mereu proce­sul democraţiei“.­­ D. Nitti vorbeşte de criticii reac­ţionari ai democraţiei. Dar mai sunt şi alţii; mai sunt şi criticii de stânga ai democraţiei. Aceştia din urmă nu trebue confundaţi cu cei dintâi. _ Criticii reacţionari ai democra­ţiei vor ca, prin reîntoarcerea la re­gimurile absolutiste, să se continue a se .ITţ­en^ne­­intinsa majoritate a omenirii în robia ignoranţei şi a mizeriei. Scopul lor este ca, prin suprimarea libertăţii de discuţiune şi de control, populaţia, devenită servilă, pasivă şi resemnată, să în­­gădue stăpânirea netulburată a câ­torva categorii­ sociale şi politice de privilegiaţi şi profitori, în dau­na tuturor. Criticii de stânga ai democra­ţiei pleacă de la cu totul alte puncte de vedere decât cei ai reacţiunii şi vor cu totul altceva decât ace­ştia. Ei nu combat principiul demo­cratic în sine, ci numai conserva­tismul democraţiei. Criticii de stân­ga nu se mulţumesc cu democraţia politică. Ei vor egalitatea socială, adică emanciparea omenirii din condiţiile economice şi morale în­spăimântătoare în cari trăeşte. Critica fascisto-hitleristă a de­mocraţiei nu este deci tot una cu critica de stânga a democraţiei. Ele se aseamănă numai în aparen­ţă. Cea dintâi urmăreşte PERPE­TUAREA aservirii masselor, pe când cea de a doua are ca ţintă li­berarea acestora. Aceasta ne îndreptăţeşte să spu­nem că singura critică dezintere­sată — dezinteresată socialmente, fiindcă printr’însa nu se urmăreşte favorizarea şi conservarea bunu­rilor celor puţini — este critica ce vine de la partidele şi de la oa­menii cari luptă ca democraţia politică liberală şi individualistă să se transforme în democraţie so­cială, în regim egal, economiceşte, pentru toţi. Critica aceasta lucrea­ză pentru viitor, cea reacţionară pentru trecut. Spre deosebire de aceasta din urmă, critica de stânga înţelege ro­stul epocei democratice a istoriei şi recunoaşte meritele excepţiona­le ale acesteia. In vreme ce d. Léon Daudet susţine că secolul al 19-lea a fost stupid, partidele şi oamenii cari luptă pentru transformarea de­mocraţiei politice în democraţie bazată pe egalitate socială, admit că secolul al 19-lea, în raport cu cele cari l-au precedat, a fost cel mai strălucit şi mai plin de înfăp­tuiri. Nu este nevoe de o cunoaştere amănunţită a istoriei acestui veac, care a fost veacul gândirii libere şi al criticei libere, pentru a fi de acord cu aceasta. Ajunge să se ştie, în linii generale, care a fost starea omenirii înainte de marea revoluţie franceză şi ce a urmat acesteia. In miile de ani de când există, omenirea n‘a trecut printr’o perioadă de progres şi de prospe­ritate ca cea de după revoluţia de la 1789. Odată cu Declaraţia Drep­turilor Omului s-au eliberat nenu­mărate energii. Veacul democraţiei a fost unul de creaţiuni grandioase în toate domeniile activităţii omeneşti: în ştiinţele pure şi aplicate, în industrie, în economie politică, în literatură, în artă, peste tot. Niciodată în tre­cut nu s’au înregistrat atâtea de­scoperiri, nu s’a asistat la atâtea schimbări. A fost un secol revolu­ţionar. A împins omenirea înainte. Popoare şi ţări înapoiate au fost aduse la viaţă. Continente întregi au fost desţelinate. O civilizaţie nouă s’a statornicit, de o splendoa­re încă neatinsă până atunci. Civilizaţia aceasta, care este ope­ra burgheziei liberale, are, ce-i dreptul, nenumărate neajunsuri, slă­biciuni şi scăderi, întemeiată, ca şi cele din trecut, pe exploatare, pe profit personal şi pe egoism, pur­tând într’însa contradicţiuni ucigă­toare, ea n’a putut rezolvi proble­Mi se cer câteva rânduri ca să fim azi la un loc în coloanele a­­cestor ziare toţi acei cari le-am slujit. Amintiri? Ar fi să-mi răscolesc toată ti­nereţea, cu bucuriile şi durerile ei — şi sunt încredinţat că n’ar găsi ecoul pe care l-a avut zi de­­zi, vreme de treizeci de ani, în sufletul unei generaţii care cau­tă să înţeleagă pe cea mai nouă, fără a mai fi înţeleasă de ea. Colecţiile cotidianelor închid între foile îngălbenite, mult din atmosfera aleelor din cimitire. Dorm într’însele, tăcute, atâtea vieţi zbuciumate — încât te în­trebi dacă nu te turburi somnul, încercând a reaminti cu o vorbă inutilă sau puţin fericită o exis­tenţă care a vibrat aşa de intens. I.a „Adeverul”, când am venit eu, odată cu Const. Mille, m’am întâlnit cu Tony Bacalbaşa, Ion Teodorescu, C. D. Anghel, cu Traian Demetrescu şi Ion Păun- Pincio, după ce am trăit epoca „Evenimentului Literar” şi a „Lumii Noui”, cu Ion Nădejde, Dobrogeanu-Gherea, V. G. Mor­­ţun, fraţii Radovici, Raicu Io­­nescu-Rion, C. Vraja, Nicolae Quinez, Spiridon Popescu, Mihai Pastia, Gorovei, Dionisie Manu, Grigore Panaitescu şi atâţia alţii. Când am întemeiat, acum trei decenii, cu Miile, „Dimineaţa”, în câţiva ani s’a ridicat în Româ­nia mică de atunci, o forţă ne­­bănuită, o lume cititoare care în preajma lui 1913 ajunsese la 150.000 de cumpărători ai gaze­tei pe zi — ceea ce însemna peste 3—400 de mii de cititori coti­dieni. Nu erau aceştia premergătorii sufragiului universal ? Mai amintesc doar două date — acestea din vremea trezirei conştiinţei naţionale , una fundamentală a omenirii care este cea economico-socială. N’a putut stabili un regim de Pace. A dus nesfârşite războaie pentru cuceriri de debuşeuri. Prin însăşi dezvoltarea ei, a ajuns la războiul mondial şi, prin acesta, la criza în care ne zbatem azi şi care ne trage tot mai jos, spre tot mai mare mizerie şi tot mai groza­vă desnădejde. Se ştiu toate acestea, dar toate acestea îndreptăţesc, cum am mai zis, numai observaţiile criticilor de stânga ai democraţiei, iar nu cele ale criticilor de dreapta, fiindcă a­­ceştia vor tocmai menţinerea regi­murilor cari însemnează veşnicia sărăciei pentru masse şi veşnicia războaelor. Fasciştii şi hitleriştii falsifică is­toria, atunci când înfăţişează se­colul democraţiei ca unul de decă­­dere şi dictatura ca un mijloc de ridicare. Veacul democraţiei a fost, dimpotrivă, unul de realizări ex­traordinare, de progres imens, de înălţare neajunsă până atunci. Intr’însul s’au creat condiţiile vii­toarei liberări a omenirii, a liberării adevărate, a celei sociale. S. Labin Campania din 1913, cu confe­rinţa şi pacea dela Bucureşti şi apoi 1914—1916 cu Acţiunea Na­ţională. Atunci s’a instalat în coloanele Adeverului şi Dimineţii spiritul acela care a făcut ca Take Iones­­cu, Nicolae Filipescu, Barbu De­­lavrancea, Emil Costinescu, să vadă în cele două ziare, citadele neînfrânte ale conştiinţei româ­neşti. Când după doi ani de suspen­dare, sub ocupaţia străină, au reapărut „Dimineaţa” şi „Adeve­rul”, Ardealul, Bucovina şi Ba­sarabia, au găsit într’însele” ecoul tuturor nevoilor lor politice, eco­nomice şi sufleteşti. Am reîntemeiat în 1919 „Ade­verul Literar” şi-mi amintesc bu­curia de a fi relevat pe noul Coş­­buc al Ardealului, pe Cotruş şi pe nefericitul Donici al Basara­biei. De atunci ritmul năvalnic al nouei Românii bate zi de zi mai tare în coloanele deschise atâtor nevoi, atâtor aspiraţii, atâtor lupte... Mă uit îndărăt din vârful dea­lului urcat şi văd, mulţumit, o dâră lungă de lumină ce se aş­terne pe urma unei generaţii care n’a fost poate cea mai stear­pă în presa românească. Emil D. Fagure Ziua bună din Dimineaţa se cunoaşte. AL. O. TEODOREANU la slujba „Adevărului şi a „Dimineţii“ 1t D. EMIL D. FAGURE dimineața Cu prilejul unei sărbători a democraţiei Colaboratorii intimi şi amicii ere­­i temerari, revoluţionari în sensul dincioşi ai ziarelor Adeverul şi Di­­mi­nea­ţa — vorbesc de cei mai vrîst­­nici — cunosc mai bine şi nu numai din lectură, cum se întâmplă mul­tora din cărturarii tineri de azi, ro­lul precumpănitor al acestor publi­­caţiuni cotidiane în viaţa socială, e­­conomică şi politică a ţării. Ei vor aduce omagiul lor sincer şi, fără în­doială, binemeritat, acestor două a­­şezăminte de cultură, progres şi ci­vilizaţie, care au luptat şi luptă pen­tru promovarea gândului generos, a elanurilor constructive şi a ideilor de egalitate şi fraternizare. Acestui omagiu, trebue să ne aso­ciem şi noi, cei tineri. Activând pentru luminarea mare­lui public, pentru apărarea muncito­rilor din uzine sau de la coarnele plugului, de pe şantiere ori din ma­gazine şi birouri, apărând liberta­tea de acţiune şi de exprimare ci­vică, ziarele Adeverul şi Dimineaţa nu au renunţat, cum era şi firesc, la opera de difuzare a culturii în toate straturile sociale. Mai ales, n’au renunţat la înnalta lor misiu­ne de protectoare ale scriitorilor şi artiştilor, novatori, ale gânditorilor .*■ IU«.«. Iaşi, 1933, creator al cuvântului, acei scriitori şi artişti care au fost până mai ieri oprimaţi de reacţionarismul politi­cianist. Pentru toţi aceşti eroi ai spiritu­lui românesc, care au suferit pentru triumful luminii şi al dreptăţii, şi au murit pentru o umanitate mai bu­nă, mai înţelegătoare, poate mai fe­ricită, dar în orice caz mai aproape de adevăr — redacţiile din strada lui Const. Mille au fost — şi au ră­mas până azi — un ultim şi singur refugiu, o citadelă a prieteniei şi mângâierii colegiale, un îndemn la muncă, o chemare la luptă. Cine a întârziat nopţi­learînsul citind colecţiile „Dimineţii“ şi ale „Adevărului“, a înţeles de ce opera de consolidare socială şi de apărare morală, de educaţie civică şi de di­fuzare a culturii, realizată de aceste două ziare, se valorifică în cadrul celui mai zbuciumat şi mai frumos capitol din istoria modernă a ţării româneşti. , Constantin Miile, un luptător Opera cotidiană a ziaristului nu durează, de cele mai multe ori, de­cât o zi. Aceasta dă profesiunei sale, ceva din tragismul celei acto­riceşti. Şi lui, se aplică vorba pe care Schiller a spus-o despre arti­stul dramatic, anume, că posim­ita­­tea nu-i împleteşte cununi. Tre­buind să fie, ca şi artistul drama­tic, mereu pe scenă, în faţa unui public anonim, gloria ziaristului nu este decât de o zi. Opera lui influen­ţează desigur şi posteritatea. Dar cine ar putea, şi cine, mai ales, ar vroi, să urmărească în noianul de cauze şi efecte, care constituie as­pectul general al evoluţiei sociale, linia contribuţiei pe care a adus-o acestei evoluţii, gazetarul cu scri­sul său, uitat adesea a doua zi după ce a făcut impresie mare, sau cum spune limbajul profesional : sensa­­ţie. Acest dezavantagiu al meseriei, acest tragism, căci ascunde cele mai adesea ori o muncă şi frămân­tări, pe cari cetitorul grăbit nici nu le bănuieşte, are însă şi avanta­­gii. Cât trăieşte, ziaristul e lăudat sau hulit, iubit sau duşmănit, iar personalitatea lui rămâne confuză, din cauză că judecata asupra lui e tulburată de favoarea sau duş­mănia partidelor. După ce a dispă­rut, uitarea pasiunilor se produce mai repede și judecata dreaptă a­­supra lui se poate institui mai cu­rând. * Dacă cuprind în amintirea și în gândul meu, personalitatea lui Constantin Miile, cred că nu o pot caracteriza mai bine, decât spu­nând că el a fost un luptător. A adus pentru aceasta, toate calită­ţile: voinţă, curaj, perseverenţă. A mai adus o calitate rară, aceia de a accepta atacurile şi loviturile fă­ră să clintească şi fără să şi le ia la inimă. Ştia că dacă atacă, tre­buie la rândul lui să fie atacat. Şi ştia, mai ales, că, cu moravurile de la noi, lupta politică fiind conside­rată ca scuzând toate mijloacele şi toate armele, el nu are de ce să se supere, că cei care îl atacă şi le­­vese, nu o fac nici cu vreo grijă de adevăr, nici ca cavalerism. El nu cruţa, când credea că trebuie să atace. Dar nici nu cerea şi nici nu se aştepta, să fie cruţat. In afară de aceasta, gata să răspundă, cu persoana sa, de tot ce scria şi, a­­semenea marilor ziarişti francezi, unui Rochefort, unui Clemenceau, unui Jaurés, era gata să răspundă şi cu arma în mână, dacă aceasta i se cerea, deşi în principiu era adversar al duelului. Pentru ce însă, a luptat Con­stantin Miile? A luptat pentru de­mocraţie, pentru libertate, pentru dreptul şi dreptatea celor mulţi şi slabi. Când aştern aceste cuvinte, îmi amintesc în momentul acesta, că idealurile, scopurile pentru care Miile a luptat, sunt tratate ca nai­­vităţi şi copilării. E interesant că pot nota, că şi în vremea lui, Miile a fost tratat de naiv şi copil. „Milu copilu“ îi ziceau adversarii şi de­tractorii lui, fără să-şi dea seama, că îi confereau cu acest chip, un mare titlu de laudă. Nici pe atunci politica nu era o îndeletnicire edi­ficatoare, şi a activa în ea, nu era o plăcere. Adesea Miile spunea, vorbind de aceasta, că nu e posibil să umbli cu murdărie fără să te murdăreşti şi fără să miroase. Dar pentru ca în mijlocul tuturor scoborîrilor şi scăderilor cari pătau viaţa politică, în mijlocul cinismului şi al ipocriziei, să ţii curat, în su­fletul tău, idealuri şi scopuri cari apăreau unora o utopie, altora o subversivitate, — aceasta presupu­nea o elevaţiune morală interioară, pe care toate concesiunile impuse de nevoile vieţii, nu o puteau opri. Nu am de gând şi nici spaţiul nu îngăduie, ca să fac aici biografia lui Const. Mille. Pentru o parte a vieţei şi-a făcut-o el însuşi, în ro­manul tinereţii: Dinu Milian. Pen­tru temperamentul său, amestec de sentimentalism, duioşie, aspră ener­gie şi nevoie de acţiune, sunt ca­racteristice versurile sale, care au făcut pe Eminescu să vadă în el, poetul viitorului. Pentru toată via­ţa lui Constantin Miile însă, pen­­tru înţelegerea întregei sale perso­nalităţi, el a lăsat un monument e­­loquent, nu atât în nenumăratele articole ce a scris prin „Adeverul“, cât prin însăşi instituţiunea „Ade­vărului“, care este în cea mai ma­­re parte a ei, opera lui personală, a dragostei, a pasiunei, a curajului, a perseverenţei, a încrederii sale în virtutea ideilor, pe cari le-a sus­ţinut toată viaţa şi le-a transmis moştenire, nouă colaboratorilor săi din primul ceas şi întregului cor­tegiu de colaboratori, chemaţi să continue opera lui. * Când am venit la „Adeverul“, a­­dus anume de dânsul, din străină­tate, el preluase tocmai ziarul, din mâinile lui Alexandru V. Beldiman. In două odăi sălăşluia redacţia. In­­tr’o a treia, administraţia. Tipogra­fie nu era. Abia cumpărase Miile una mică şi veche, care servise la imprimarea ziarului cunoscut sub numele: „Războiul-Weiss“. Priviţi acum proporţiile casei „Adevăru­lui“, priviţi instalaţiile tehnice ale întreprinderii, uzina formidabilă ce se ridică în inima Capitalei, simbol masiv al capacităţii de viaţă şi de evoluţie, a ideei democratice, că­reia nici o clipă nu s’a încetat să i se slujească la ziarele noastre, căreia, sub pedeapsa de a pieri, ele nu vor putea înceta să-i servească, priviţi acel punct de pornire, de care am pomenit şi înălţimea la care ne găsim astăzi, cu toate sem­nele prevestitoare ale unor noui şi mari progrese, şi vă veţi da seamă de mărimea operei lui Constantin Miile. Ceia ce se ştie prea puţin la noi, este că Miile nu a fost numai marele patron al presei democraţi­­ce, ci a fost părintele presei mo­derne în România. El a introdus primele rotative, el a introdus în­­tâi linotypul, el ilustraţia colo­rată, el serviciul telegrafic particu­lar. Şi toate acestea, fără ca vreo­dată să-i fi stat la dispoziţie, capi­taluri mai mari, fără ca să fi fost vreodată un om bogat Atunci, veţi întreba, cum a desăvârşit această adevărată minune? Prin credinţă­. Nu cu capital, ci cu credinţa într’o idee, Constantin Miile a creat, s‘ar putea spune, din nimic, instituţiu­nea noastră, care serbează azi un punct culminant, un moment impor­tant în viaţa ei, nu pentru a prea­mări un trecut onorabil şi, dacă nu ne-am teme de cuvintele prea mari, am zice: glorios, ci pentru a se găti de noui lupte şi de noui progrese. Numai cu credinţa şi cu ceva foarte important, cu con­cursul cetitorilor, cari împărtăşeau credinţa lui şi îi păstrau acelaş de­votament. Aşa că la inaugurarea primei case a „Adevărului“, Miile a putut spune cu drept cuvânt că ea este casa cetitorilor acestuia. Spunând toate acestea, nu înţele­gem să ne facem apologeţii, nici ai lui Constantin Miile, n­ic­i ai gaze­telor noastre. Am fost colaboratori­ lui, am apreciat caracterul şi acti­vitatea lui. Dar nu am fost orbi, faţă de lipsurile lui şi nu suntem orbi, faţă de lipsurile noastre. Miile ducea lupta împotriva unor forţe organizate, cari aveau îndă­rătul lor toată puterea statului, nu numai în formele ei legale, ci şi în formele ei abuzive. In asemenea condiţii, era nu numai scuzabil, dar era şi natural, că Miile a trebuit să atace tare­ de front, fără a me­naja oamenii, mai puţin încă susceptibilităţile, şi fără a respecta codul bunelor maniere, faţă de cei cărora orice manieră rea le apărea admisibilă. Şi astfel, Const. Miile, care în genere era un om foarte li­niştit, chiar cu aparenţe de moli­ciune, creştea cu nevoile luptei. Iar articolele lui căpătau o strălu­cire şi o vigoare impresionante, când le lansa în vălmăşagul ei. Bun camarad, patron înţelegător şi drept, ştiind să-şi aleagă şi să-şi ţie colaboratorii, dar totdeauna preocupat de instituţie, pe care o punea deasupra tuturor simpatiilor şi slăbiciunilor personale, deasupra tuturor amiciţiilor, Constantin Miile a rămas în amintirea noastră o figură părintească şi frăţească, un prieten la orice încercare, un modest în sensul bun al cuvântului, un om care cu toate încercările şi ispitele vieţii, a rămas, în fundul sufletului său, credincios idealuri­lor şi ideilor tinereţei sale, ale ti­­nereţei noastre. Amintirea lui ne copleşeşte în aceste­ momente de sărbătoare, asupra cărora planează spiritul lui de devotament şi jertfă, pentru modesta, dar nobila meserie a gazetăriei, căreia i-a ridicat tem­plul, pe care, pe temeliile puse de ei, noi urmaşii lui, îl inaugurăm as­tăzi în nouă şi mai mare splen­doare. B. Brănişteanu CONST. MILLE Editura „Adevĕrul“ După ce a oferit ţării cel mai mare ziar de informaţii — („Dimineaţa“) şi cel mai puternic ziar de opinie — („Adevărul“), după ce a închegat cea mai complectă serie de publica­ţii periodice — („Adevărul Literar“,­­,Lectura“, „Radio”, „Rebus“, „Ma­gazinul”, „Realitatea Ilustrată", „Ci­nema“), după ce a întemeiat o bibli­otecă populară menită să pună la îndemâna tuturor, pe un preţ ieftin, literatură bine selecţionată („Bi­blioteca Dimineaţa“), — instituţia noastră, urmând metodic un program bine precizat, a pus temeliile unei solide edituri literare — Editura „A­­devărul“. Două au fost scopurile acestei e­­dituri: 1) Să ofere lectorilor cât mai mul­tă şi cât mai bună literatură romî­­nească. Putem spune cu mulţumire că a­­cest scop a fost realizat. După trei ani de activitate rodni­că, editura „Adevărul“ a izbutit să cuprindă opere de cei mai valoroşi scriitori români. 2) Editura „Adevărul“ a năzuit să dea, din literatura străină, numai o­­perele capitale şi acelea­­ în tradu­ceri semnate de scriitori cu reputa­ţie deplin statornicită. Dar mai elocvent decât orice co­mentariu, este însuşi catalogul edi­turii noastre. Dintre scriitorii noştri, am publi­cat volume semnate de: Regina Maria, C. Ardeleanu, T. Arghezi, I. C. Atanasiu, Jean Bart, Martha Bibescu, A. Bădăuţă, Demo­­stene Botez, G. Călinescu, P. Comar­­nescu, Ludovic Dauş, Victor Eftimiu, Gala Galaction, G. Ibrăileanu, I. St. Ioachimescu, C. Manolache, Ion Mi­­nulescu, T. Muşatescu, L. Rebreanu, H. Sanielevici, M. Sadoveanu, M. Se­­vastos, Damian Stănoiu, C. Stere, A. O. Teodoreanu, T. Teodorescu-Bra­­nişte, Dem. Teodorescu, Dr. Ygree. După cum se vede, editând scrii­torii consacraţi nu am neglijat nici scriitorii tineri, cărora ne-am silit să le dăm cea mai largă posibilitate de manifestare, indiferent de şcoală literară sau de crez estetic. Iar dintre scriitorii străini am pu­blicat tălmăciri din: Andre Maurois, Erik Maria Re­marque, George Fink, F. Gladkow şi Honoré de Balzac. Urmând mai departe planul fixat, vom întregi editura noastră cu o secție didactică, pentru a cuprinde astfel toate ramurile de activitate intelectuală. n ' * 1­3 Teodorescu-Sion I­­I­I Arc­sitectul fi. Vermont Autorul planurilor și sub conducerea căruia s’au executat lucrările de ......*' unificare ale clădirii

Next