Dimineaţa, noiembrie 1933 (Anul 29, nr. 9643-9672)
1933-11-13 / nr. 9655
Pagina 4-a Cel mai strălucit veac din istorie — Veacul libertăţii de gândire — Un reacţionar francez, d. Léon Daudet, a publicat acum câţiva ani o carte intitulată: „LE STUPIDE 19 e Sl£CLE‘‘. Cartea n’a avut succes. Cei din extrema dreaptă au neglijat-o. Au făcut rău, deoarece din punctul lor de vedere opera lear fi putut servi. Generoşi cum suntem, ne semnalăm naţionaliştilor noştri integrali, cum şi nouilor noştri mistici clericali. D. Léon Daudet a îngrămădit acolo toate argumentele ce s’au adus până la dânsul în contra democraţiei şi a principiilor de toleranţă religioasă şi politică. El polemizează cu enciclopediştii, se ridică contra sistemelor filozofice materialiste şi a concepţiilor marii revoluţii franceze şi, pe cât ne aducem aminte, se arată aspru şi faţă de ştiinţă. Condamnă cu violenţă şi în bloc secolul al 19-lea, ale cărui idei , şi ai cărui oameni îi apar, înainte de toate, ca fiind de o stupiditate fără de margini. Aproape aproape să spue că secolul acesta n’a fost decât o vastă bufonerie, o sinistră greşală a istoriei. Azi, fasciştii mussolinieni, rassiştii hitlerişti şi imitatorii lor din altă ţărie o spun fără încetare şi fără jenă. Reacţiunea politică, antiraţionalismul şi intoleranţa, serbează, — cum sună expresia cunoscută — adevărate orgii. Zilnic citim că democraţia este o crimă şi că dictatura însemnează salvarea. „Anti-democratismul — scrie d. Francesco Nitti în „Democraţia“ (pag. 14, vol. 2-lea) — este un fenomen reacţionar şi un fapt literar, ...Oamenii de litere, pentru a se arăta interesanţi, fac mereu procesul democraţiei“. D. Nitti vorbeşte de criticii reacţionari ai democraţiei. Dar mai sunt şi alţii; mai sunt şi criticii de stânga ai democraţiei. Aceştia din urmă nu trebue confundaţi cu cei dintâi. _ Criticii reacţionari ai democraţiei vor ca, prin reîntoarcerea la regimurile absolutiste, să se continue a se .ITţen^neintinsa majoritate a omenirii în robia ignoranţei şi a mizeriei. Scopul lor este ca, prin suprimarea libertăţii de discuţiune şi de control, populaţia, devenită servilă, pasivă şi resemnată, să îngădue stăpânirea netulburată a câtorva categorii sociale şi politice de privilegiaţi şi profitori, în dauna tuturor. Criticii de stânga ai democraţiei pleacă de la cu totul alte puncte de vedere decât cei ai reacţiunii şi vor cu totul altceva decât aceştia. Ei nu combat principiul democratic în sine, ci numai conservatismul democraţiei. Criticii de stânga nu se mulţumesc cu democraţia politică. Ei vor egalitatea socială, adică emanciparea omenirii din condiţiile economice şi morale înspăimântătoare în cari trăeşte. Critica fascisto-hitleristă a democraţiei nu este deci tot una cu critica de stânga a democraţiei. Ele se aseamănă numai în aparenţă. Cea dintâi urmăreşte PERPETUAREA aservirii masselor, pe când cea de a doua are ca ţintă liberarea acestora. Aceasta ne îndreptăţeşte să spunem că singura critică dezinteresată — dezinteresată socialmente, fiindcă printr’însa nu se urmăreşte favorizarea şi conservarea bunurilor celor puţini — este critica ce vine de la partidele şi de la oamenii cari luptă ca democraţia politică liberală şi individualistă să se transforme în democraţie socială, în regim egal, economiceşte, pentru toţi. Critica aceasta lucrează pentru viitor, cea reacţionară pentru trecut. Spre deosebire de aceasta din urmă, critica de stânga înţelege rostul epocei democratice a istoriei şi recunoaşte meritele excepţionale ale acesteia. In vreme ce d. Léon Daudet susţine că secolul al 19-lea a fost stupid, partidele şi oamenii cari luptă pentru transformarea democraţiei politice în democraţie bazată pe egalitate socială, admit că secolul al 19-lea, în raport cu cele cari l-au precedat, a fost cel mai strălucit şi mai plin de înfăptuiri. Nu este nevoe de o cunoaştere amănunţită a istoriei acestui veac, care a fost veacul gândirii libere şi al criticei libere, pentru a fi de acord cu aceasta. Ajunge să se ştie, în linii generale, care a fost starea omenirii înainte de marea revoluţie franceză şi ce a urmat acesteia. In miile de ani de când există, omenirea n‘a trecut printr’o perioadă de progres şi de prosperitate ca cea de după revoluţia de la 1789. Odată cu Declaraţia Drepturilor Omului s-au eliberat nenumărate energii. Veacul democraţiei a fost unul de creaţiuni grandioase în toate domeniile activităţii omeneşti: în ştiinţele pure şi aplicate, în industrie, în economie politică, în literatură, în artă, peste tot. Niciodată în trecut nu s’au înregistrat atâtea descoperiri, nu s’a asistat la atâtea schimbări. A fost un secol revoluţionar. A împins omenirea înainte. Popoare şi ţări înapoiate au fost aduse la viaţă. Continente întregi au fost desţelinate. O civilizaţie nouă s’a statornicit, de o splendoare încă neatinsă până atunci. Civilizaţia aceasta, care este opera burgheziei liberale, are, ce-i dreptul, nenumărate neajunsuri, slăbiciuni şi scăderi, întemeiată, ca şi cele din trecut, pe exploatare, pe profit personal şi pe egoism, purtând într’însa contradicţiuni ucigătoare, ea n’a putut rezolvi probleMi se cer câteva rânduri ca să fim azi la un loc în coloanele acestor ziare toţi acei cari le-am slujit. Amintiri? Ar fi să-mi răscolesc toată tinereţea, cu bucuriile şi durerile ei — şi sunt încredinţat că n’ar găsi ecoul pe care l-a avut zi dezi, vreme de treizeci de ani, în sufletul unei generaţii care caută să înţeleagă pe cea mai nouă, fără a mai fi înţeleasă de ea. Colecţiile cotidianelor închid între foile îngălbenite, mult din atmosfera aleelor din cimitire. Dorm într’însele, tăcute, atâtea vieţi zbuciumate — încât te întrebi dacă nu te turburi somnul, încercând a reaminti cu o vorbă inutilă sau puţin fericită o existenţă care a vibrat aşa de intens. I.a „Adeverul”, când am venit eu, odată cu Const. Mille, m’am întâlnit cu Tony Bacalbaşa, Ion Teodorescu, C. D. Anghel, cu Traian Demetrescu şi Ion Păun- Pincio, după ce am trăit epoca „Evenimentului Literar” şi a „Lumii Noui”, cu Ion Nădejde, Dobrogeanu-Gherea, V. G. Morţun, fraţii Radovici, Raicu Ionescu-Rion, C. Vraja, Nicolae Quinez, Spiridon Popescu, Mihai Pastia, Gorovei, Dionisie Manu, Grigore Panaitescu şi atâţia alţii. Când am întemeiat, acum trei decenii, cu Miile, „Dimineaţa”, în câţiva ani s’a ridicat în România mică de atunci, o forţă nebănuită, o lume cititoare care în preajma lui 1913 ajunsese la 150.000 de cumpărători ai gazetei pe zi — ceea ce însemna peste 3—400 de mii de cititori cotidieni. Nu erau aceştia premergătorii sufragiului universal ? Mai amintesc doar două date — acestea din vremea trezirei conştiinţei naţionale , una fundamentală a omenirii care este cea economico-socială. N’a putut stabili un regim de Pace. A dus nesfârşite războaie pentru cuceriri de debuşeuri. Prin însăşi dezvoltarea ei, a ajuns la războiul mondial şi, prin acesta, la criza în care ne zbatem azi şi care ne trage tot mai jos, spre tot mai mare mizerie şi tot mai grozavă desnădejde. Se ştiu toate acestea, dar toate acestea îndreptăţesc, cum am mai zis, numai observaţiile criticilor de stânga ai democraţiei, iar nu cele ale criticilor de dreapta, fiindcă aceştia vor tocmai menţinerea regimurilor cari însemnează veşnicia sărăciei pentru masse şi veşnicia războaelor. Fasciştii şi hitleriştii falsifică istoria, atunci când înfăţişează secolul democraţiei ca unul de decădere şi dictatura ca un mijloc de ridicare. Veacul democraţiei a fost, dimpotrivă, unul de realizări extraordinare, de progres imens, de înălţare neajunsă până atunci. Intr’însul s’au creat condiţiile viitoarei liberări a omenirii, a liberării adevărate, a celei sociale. S. Labin Campania din 1913, cu conferinţa şi pacea dela Bucureşti şi apoi 1914—1916 cu Acţiunea Naţională. Atunci s’a instalat în coloanele Adeverului şi Dimineţii spiritul acela care a făcut ca Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea, Emil Costinescu, să vadă în cele două ziare, citadele neînfrânte ale conştiinţei româneşti. Când după doi ani de suspendare, sub ocupaţia străină, au reapărut „Dimineaţa” şi „Adeverul”, Ardealul, Bucovina şi Basarabia, au găsit într’însele” ecoul tuturor nevoilor lor politice, economice şi sufleteşti. Am reîntemeiat în 1919 „Adeverul Literar” şi-mi amintesc bucuria de a fi relevat pe noul Coşbuc al Ardealului, pe Cotruş şi pe nefericitul Donici al Basarabiei. De atunci ritmul năvalnic al nouei Românii bate zi de zi mai tare în coloanele deschise atâtor nevoi, atâtor aspiraţii, atâtor lupte... Mă uit îndărăt din vârful dealului urcat şi văd, mulţumit, o dâră lungă de lumină ce se aşterne pe urma unei generaţii care n’a fost poate cea mai stearpă în presa românească. Emil D. Fagure Ziua bună din Dimineaţa se cunoaşte. AL. O. TEODOREANU la slujba „Adevărului şi a „Dimineţii“ 1t D. EMIL D. FAGURE dimineața Cu prilejul unei sărbători a democraţiei Colaboratorii intimi şi amicii erei temerari, revoluţionari în sensul dincioşi ai ziarelor Adeverul şi Dimineaţa — vorbesc de cei mai vrîstnici — cunosc mai bine şi nu numai din lectură, cum se întâmplă multora din cărturarii tineri de azi, rolul precumpănitor al acestor publicaţiuni cotidiane în viaţa socială, economică şi politică a ţării. Ei vor aduce omagiul lor sincer şi, fără îndoială, binemeritat, acestor două aşezăminte de cultură, progres şi civilizaţie, care au luptat şi luptă pentru promovarea gândului generos, a elanurilor constructive şi a ideilor de egalitate şi fraternizare. Acestui omagiu, trebue să ne asociem şi noi, cei tineri. Activând pentru luminarea marelui public, pentru apărarea muncitorilor din uzine sau de la coarnele plugului, de pe şantiere ori din magazine şi birouri, apărând libertatea de acţiune şi de exprimare civică, ziarele Adeverul şi Dimineaţa nu au renunţat, cum era şi firesc, la opera de difuzare a culturii în toate straturile sociale. Mai ales, n’au renunţat la înnalta lor misiune de protectoare ale scriitorilor şi artiştilor, novatori, ale gânditorilor .*■ IU«.«. Iaşi, 1933, creator al cuvântului, acei scriitori şi artişti care au fost până mai ieri oprimaţi de reacţionarismul politicianist. Pentru toţi aceşti eroi ai spiritului românesc, care au suferit pentru triumful luminii şi al dreptăţii, şi au murit pentru o umanitate mai bună, mai înţelegătoare, poate mai fericită, dar în orice caz mai aproape de adevăr — redacţiile din strada lui Const. Mille au fost — şi au rămas până azi — un ultim şi singur refugiu, o citadelă a prieteniei şi mângâierii colegiale, un îndemn la muncă, o chemare la luptă. Cine a întârziat nopţilearînsul citind colecţiile „Dimineţii“ şi ale „Adevărului“, a înţeles de ce opera de consolidare socială şi de apărare morală, de educaţie civică şi de difuzare a culturii, realizată de aceste două ziare, se valorifică în cadrul celui mai zbuciumat şi mai frumos capitol din istoria modernă a ţării româneşti. , Constantin Miile, un luptător Opera cotidiană a ziaristului nu durează, de cele mai multe ori, decât o zi. Aceasta dă profesiunei sale, ceva din tragismul celei actoriceşti. Şi lui, se aplică vorba pe care Schiller a spus-o despre artistul dramatic, anume, că posimitatea nu-i împleteşte cununi. Trebuind să fie, ca şi artistul dramatic, mereu pe scenă, în faţa unui public anonim, gloria ziaristului nu este decât de o zi. Opera lui influenţează desigur şi posteritatea. Dar cine ar putea, şi cine, mai ales, ar vroi, să urmărească în noianul de cauze şi efecte, care constituie aspectul general al evoluţiei sociale, linia contribuţiei pe care a adus-o acestei evoluţii, gazetarul cu scrisul său, uitat adesea a doua zi după ce a făcut impresie mare, sau cum spune limbajul profesional : sensaţie. Acest dezavantagiu al meseriei, acest tragism, căci ascunde cele mai adesea ori o muncă şi frământări, pe cari cetitorul grăbit nici nu le bănuieşte, are însă şi avantagii. Cât trăieşte, ziaristul e lăudat sau hulit, iubit sau duşmănit, iar personalitatea lui rămâne confuză, din cauză că judecata asupra lui e tulburată de favoarea sau duşmănia partidelor. După ce a dispărut, uitarea pasiunilor se produce mai repede și judecata dreaptă asupra lui se poate institui mai curând. * Dacă cuprind în amintirea și în gândul meu, personalitatea lui Constantin Miile, cred că nu o pot caracteriza mai bine, decât spunând că el a fost un luptător. A adus pentru aceasta, toate calităţile: voinţă, curaj, perseverenţă. A mai adus o calitate rară, aceia de a accepta atacurile şi loviturile fără să clintească şi fără să şi le ia la inimă. Ştia că dacă atacă, trebuie la rândul lui să fie atacat. Şi ştia, mai ales, că, cu moravurile de la noi, lupta politică fiind considerată ca scuzând toate mijloacele şi toate armele, el nu are de ce să se supere, că cei care îl atacă şi levese, nu o fac nici cu vreo grijă de adevăr, nici ca cavalerism. El nu cruţa, când credea că trebuie să atace. Dar nici nu cerea şi nici nu se aştepta, să fie cruţat. In afară de aceasta, gata să răspundă, cu persoana sa, de tot ce scria şi, asemenea marilor ziarişti francezi, unui Rochefort, unui Clemenceau, unui Jaurés, era gata să răspundă şi cu arma în mână, dacă aceasta i se cerea, deşi în principiu era adversar al duelului. Pentru ce însă, a luptat Constantin Miile? A luptat pentru democraţie, pentru libertate, pentru dreptul şi dreptatea celor mulţi şi slabi. Când aştern aceste cuvinte, îmi amintesc în momentul acesta, că idealurile, scopurile pentru care Miile a luptat, sunt tratate ca naivităţi şi copilării. E interesant că pot nota, că şi în vremea lui, Miile a fost tratat de naiv şi copil. „Milu copilu“ îi ziceau adversarii şi detractorii lui, fără să-şi dea seama, că îi confereau cu acest chip, un mare titlu de laudă. Nici pe atunci politica nu era o îndeletnicire edificatoare, şi a activa în ea, nu era o plăcere. Adesea Miile spunea, vorbind de aceasta, că nu e posibil să umbli cu murdărie fără să te murdăreşti şi fără să miroase. Dar pentru ca în mijlocul tuturor scoborîrilor şi scăderilor cari pătau viaţa politică, în mijlocul cinismului şi al ipocriziei, să ţii curat, în sufletul tău, idealuri şi scopuri cari apăreau unora o utopie, altora o subversivitate, — aceasta presupunea o elevaţiune morală interioară, pe care toate concesiunile impuse de nevoile vieţii, nu o puteau opri. Nu am de gând şi nici spaţiul nu îngăduie, ca să fac aici biografia lui Const. Mille. Pentru o parte a vieţei şi-a făcut-o el însuşi, în romanul tinereţii: Dinu Milian. Pentru temperamentul său, amestec de sentimentalism, duioşie, aspră energie şi nevoie de acţiune, sunt caracteristice versurile sale, care au făcut pe Eminescu să vadă în el, poetul viitorului. Pentru toată viaţa lui Constantin Miile însă, pentru înţelegerea întregei sale personalităţi, el a lăsat un monument eloquent, nu atât în nenumăratele articole ce a scris prin „Adeverul“, cât prin însăşi instituţiunea „Adevărului“, care este în cea mai mare parte a ei, opera lui personală, a dragostei, a pasiunei, a curajului, a perseverenţei, a încrederii sale în virtutea ideilor, pe cari le-a susţinut toată viaţa şi le-a transmis moştenire, nouă colaboratorilor săi din primul ceas şi întregului cortegiu de colaboratori, chemaţi să continue opera lui. * Când am venit la „Adeverul“, adus anume de dânsul, din străinătate, el preluase tocmai ziarul, din mâinile lui Alexandru V. Beldiman. In două odăi sălăşluia redacţia. Intr’o a treia, administraţia. Tipografie nu era. Abia cumpărase Miile una mică şi veche, care servise la imprimarea ziarului cunoscut sub numele: „Războiul-Weiss“. Priviţi acum proporţiile casei „Adevărului“, priviţi instalaţiile tehnice ale întreprinderii, uzina formidabilă ce se ridică în inima Capitalei, simbol masiv al capacităţii de viaţă şi de evoluţie, a ideei democratice, căreia nici o clipă nu s’a încetat să i se slujească la ziarele noastre, căreia, sub pedeapsa de a pieri, ele nu vor putea înceta să-i servească, priviţi acel punct de pornire, de care am pomenit şi înălţimea la care ne găsim astăzi, cu toate semnele prevestitoare ale unor noui şi mari progrese, şi vă veţi da seamă de mărimea operei lui Constantin Miile. Ceia ce se ştie prea puţin la noi, este că Miile nu a fost numai marele patron al presei democraţice, ci a fost părintele presei moderne în România. El a introdus primele rotative, el a introdus întâi linotypul, el ilustraţia colorată, el serviciul telegrafic particular. Şi toate acestea, fără ca vreodată să-i fi stat la dispoziţie, capitaluri mai mari, fără ca să fi fost vreodată un om bogat Atunci, veţi întreba, cum a desăvârşit această adevărată minune? Prin credinţă. Nu cu capital, ci cu credinţa într’o idee, Constantin Miile a creat, s‘ar putea spune, din nimic, instituţiunea noastră, care serbează azi un punct culminant, un moment important în viaţa ei, nu pentru a preamări un trecut onorabil şi, dacă nu ne-am teme de cuvintele prea mari, am zice: glorios, ci pentru a se găti de noui lupte şi de noui progrese. Numai cu credinţa şi cu ceva foarte important, cu concursul cetitorilor, cari împărtăşeau credinţa lui şi îi păstrau acelaş devotament. Aşa că la inaugurarea primei case a „Adevărului“, Miile a putut spune cu drept cuvânt că ea este casa cetitorilor acestuia. Spunând toate acestea, nu înţelegem să ne facem apologeţii, nici ai lui Constantin Miile, nici ai gazetelor noastre. Am fost colaboratori lui, am apreciat caracterul şi activitatea lui. Dar nu am fost orbi, faţă de lipsurile lui şi nu suntem orbi, faţă de lipsurile noastre. Miile ducea lupta împotriva unor forţe organizate, cari aveau îndărătul lor toată puterea statului, nu numai în formele ei legale, ci şi în formele ei abuzive. In asemenea condiţii, era nu numai scuzabil, dar era şi natural, că Miile a trebuit să atace tare de front, fără a menaja oamenii, mai puţin încă susceptibilităţile, şi fără a respecta codul bunelor maniere, faţă de cei cărora orice manieră rea le apărea admisibilă. Şi astfel, Const. Miile, care în genere era un om foarte liniştit, chiar cu aparenţe de moliciune, creştea cu nevoile luptei. Iar articolele lui căpătau o strălucire şi o vigoare impresionante, când le lansa în vălmăşagul ei. Bun camarad, patron înţelegător şi drept, ştiind să-şi aleagă şi să-şi ţie colaboratorii, dar totdeauna preocupat de instituţie, pe care o punea deasupra tuturor simpatiilor şi slăbiciunilor personale, deasupra tuturor amiciţiilor, Constantin Miile a rămas în amintirea noastră o figură părintească şi frăţească, un prieten la orice încercare, un modest în sensul bun al cuvântului, un om care cu toate încercările şi ispitele vieţii, a rămas, în fundul sufletului său, credincios idealurilor şi ideilor tinereţei sale, ale tinereţei noastre. Amintirea lui ne copleşeşte în aceste momente de sărbătoare, asupra cărora planează spiritul lui de devotament şi jertfă, pentru modesta, dar nobila meserie a gazetăriei, căreia i-a ridicat templul, pe care, pe temeliile puse de ei, noi urmaşii lui, îl inaugurăm astăzi în nouă şi mai mare splendoare. B. Brănişteanu CONST. MILLE Editura „Adevĕrul“ După ce a oferit ţării cel mai mare ziar de informaţii — („Dimineaţa“) şi cel mai puternic ziar de opinie — („Adevărul“), după ce a închegat cea mai complectă serie de publicaţii periodice — („Adevărul Literar“,,Lectura“, „Radio”, „Rebus“, „Magazinul”, „Realitatea Ilustrată", „Cinema“), după ce a întemeiat o bibliotecă populară menită să pună la îndemâna tuturor, pe un preţ ieftin, literatură bine selecţionată („Biblioteca Dimineaţa“), — instituţia noastră, urmând metodic un program bine precizat, a pus temeliile unei solide edituri literare — Editura „Adevărul“. Două au fost scopurile acestei edituri: 1) Să ofere lectorilor cât mai multă şi cât mai bună literatură romînească. Putem spune cu mulţumire că acest scop a fost realizat. După trei ani de activitate rodnică, editura „Adevărul“ a izbutit să cuprindă opere de cei mai valoroşi scriitori români. 2) Editura „Adevărul“ a năzuit să dea, din literatura străină, numai operele capitale şi acelea în traduceri semnate de scriitori cu reputaţie deplin statornicită. Dar mai elocvent decât orice comentariu, este însuşi catalogul editurii noastre. Dintre scriitorii noştri, am publicat volume semnate de: Regina Maria, C. Ardeleanu, T. Arghezi, I. C. Atanasiu, Jean Bart, Martha Bibescu, A. Bădăuţă, Demostene Botez, G. Călinescu, P. Comarnescu, Ludovic Dauş, Victor Eftimiu, Gala Galaction, G. Ibrăileanu, I. St. Ioachimescu, C. Manolache, Ion Minulescu, T. Muşatescu, L. Rebreanu, H. Sanielevici, M. Sadoveanu, M. Sevastos, Damian Stănoiu, C. Stere, A. O. Teodoreanu, T. Teodorescu-Branişte, Dem. Teodorescu, Dr. Ygree. După cum se vede, editând scriitorii consacraţi nu am neglijat nici scriitorii tineri, cărora ne-am silit să le dăm cea mai largă posibilitate de manifestare, indiferent de şcoală literară sau de crez estetic. Iar dintre scriitorii străini am publicat tălmăciri din: Andre Maurois, Erik Maria Remarque, George Fink, F. Gladkow şi Honoré de Balzac. Urmând mai departe planul fixat, vom întregi editura noastră cu o secție didactică, pentru a cuprinde astfel toate ramurile de activitate intelectuală. n ' * 13 Teodorescu-Sion III Arcsitectul fi. Vermont Autorul planurilor și sub conducerea căruia s’au executat lucrările de ......*' unificare ale clădirii