Dobrogea Nouă, decembrie 1958 (Anul 11, nr. 3218-3242)

1958-12-02 / nr. 3218

Pag. 2-a Să ne cunoaștem regiunea Dobrogea, tărîm minunat, sc mării. De aici, pornesc vești despre ziasmul lor, despre energiile descă sumă a partidului. E și firesc cînd sub înfățișarea marilor prefaceri puțin cunoscută, care nu poate fi istorice. E drept că, pentru a o rară frumusețe, surprinzătoare mai peisajul dobrogean, amintindu-și cîteva ori, în drum spre plajele Deci, iată-ne din nou la drum. Pe panglica neagră a drumului care nu se perindă cu repeziciune pe dinaintea ochilor, gîndurile și imaginile se succed uluitor de repede, proiectate ca pe un ecran mut, în continuă mișcare. Orașul alb a rămas colțuros, strălucitor, diform, conturat ca de un pictor nepriceput pe pînza albastră a mării. Răscruce de drumuri — Murfatlar. De aici, prin pădurea tăcută și ciudată, în straiele peticite în toate culorile toamnei, ne îndreptăm spre drumul Siamausului, spre sudul Dobrogii. „Ciocârliile“, unde vîntul toamnei a gonit pină la primăvară cîntecul păsărilor cu același nume, au rămas de mult în urma noastră. In lumina cenușie a zilei, peste care plutesc nori mohorîți și ursuzi, de o parte și de alta a drumului, movilele de aur, de porumb abia cules, iau proporțiile unor comori fantastice, creîndu-ne impresia că am intrat într-o împărăție de basm. Lăsăm în urmă sate pitite după dealuri, la adăpost de vînturile năprasnice, care bîntuie iarna prin locurile acestea. Cu cuprinzi cu ochii, peisajul atît de frămîntat al Dobrogii, valuri-valuri de dealuri încremenite sub măreția cerului albastru, peisaj la fel de frămîntat ca și istoria acestor pămînturi. Ne apropiem de Deleni. In dreapta, străvechile cariere de piatră unde acum 18 veacuri robii erau puși la munci grele de către romani, pentru a sparge și căra blocuri de piatră necesare construirii monumentului triumfal de la Adamclisi. Deodată, în fața noastră, coborînd pină în marginea unei văi-pîlnie, împrejmuită din toate părțile de dealuri, ne apar casele albe ale comunei Adamclisi. La o cotitură a drumului din sat, o placardi ne indică că sîntem la jumătatea drumului dintre Constanța și Siamaus. Ne aflăm pe Valea Urluiei. Ceața transparentă care se tîrăște pe culmile pleșuve, treptat, ia proporțiile unei cortine uriașe, iar valea pustie și neprimitoare se însuflețește. Sub ochii noștri uluiți, iau chip străvechile așezări ale geților, statornicite acum cîteva zeci de veacuri în locurile acestea. Valea, cu împrejurimile ei deluroase, a fost teatrul sîngeroasei ciocniri dintre daci, aliați cu bastarnii și sarmații conduși de Decebal, și romani în anul 102. Intr-o noapte a acelui an, romanii, conduși de însuși împăratul Traian, au pornit atacul prin surprindere. Călcăm în tăcere, cu emoție și pioșenie, iarba care a crescut prin locurile acestea, unde a curs sîngele strămoșilor noștri. Ne îndreptăm spre porțile străvechii cetăți Municipium Tropheum Traiani, ridicată de romani pentru veteranii colonizați din ordinul lui Traian în urma victoriei atît de greu cucerite. Pașii noștri răsună ca și cei ai romanilor încălțați cu sandale de acum cîteva zeci de secole pe lespezile mari de calcar sau de marmură cu care este pavat drumul ce duce spre poarta de vest. Trecem în sfirșit pragul porții larg străjuite de două turnuri circulare și pășim pe aceleași lespezi de piatră cu care este pavată Via Principalis, strada ce străbate orașul de la un cap la altul. Ne cuprind senzații nelămurite de sfială, poate la gîndul că pășim pe un drum pe care acum un mileniu și jumătate se plimbau oameni, treceau care sau călăreți grăbiți. Cum arăta oare această stradă dacă am fi pășit în vechea cetate de atunci ? Coloanele de marmură de care ne împiedicăm acum mai la fiecare pas străjuiau atunci de o parte și de alta frumoasa Via Principalis. Am fi pășit sub o adevărată boltă de trandafiri, iar murmurul apelor pe canalul pustiu din dreapta străzii ne-ar fi însoțit prietenos și plin de neastâmpăr... Fiecare din ruinele clădirilor ce se ridicau pe atunci în anticul oraș își avea farmecul ei. Rămâi copleșit în fața ruinelor de pe locul unde se ridica Basilica Forensis, un fel de piață a orașului. Nu-i prea greu să-ți închipui coloanele uriașe care se înălțau acum 15 sute de ani pe cele două rînduri de baze, care se mai văd și astăzi, împărțind în trei părți egale o sală de proporții fantastice. In acest grandios edificiu se desfășura întreaga viață economică și juridică a cetății. Sau ce altceva poți simți dacă nu admirație, admirație pentru geniul uman, cînd te afli în fața ruinelor bisericii de marmură ? Peste anticul oraș s-a abătut urgia multor năvălitori. Prin anul 248, goții au trecut orașul prin foc ăldat cînd de apele leneșe ale Du schimbările mari petrecute în via tușate din mijlocul lor, de cînd nui vorbim despre Dobrogea să ne petrecute în viața ei. Dar există și despărțită de prima, a frumuseți cunoaște, va trebui să străbatem ales prin faptul că cei mai mulți de pustia și monotona Vale Carasu, însorite ale Mării Negre, și sabie, care apoi iar a fost refăcut sub împărații Constantin și Licinius. Ultimele zile ale orașului lui Traian au fost zile grele, de lupte sîngeroase împotriva avarilor, care au năvălit pe la sfîrșitul secolului al VII-lea. Despre aceasta vorbesc arsurile de pe cele 22 de turnuri de apărare, care se văd și astăzi, scheletele și craniile crăpate de săbii găsite lingă zidurile cetății, resturile de arme, amestecate cu schelete găsite în incinta Basilicei Forensis. Cetatea de pe deal rămîne în urmă, în stăpînirea vîntului și a necunoscutului. Drumul, cînd străbate o vale largă, cînd urcă sau coboară dealurile dobrogene. De pe coama unuia dintre aceștia, se mai zărește mult timp — străjerul veacurilor — monumentul triumfal. După o cotitură a drumului, ne apar în față așezările comunei Ioan Corvin. In stiigă, intrarea în comună este dominată de un deal uriaș numit „Al comorilor“. Numele dealului se trage probabil de la faptul că aici s-a găsit un tezaur fabulos, alcătuit din monede grecești antice, de aur și argint, monede romane și chiar turcești. Trei civilizații care s-au perindat prin Dobrogea parcă și-au dat mina peste veacuri, pentru a alcătui bogățiile acelea uriașe. Vîntul s-a mai domolit și doar din cînd în cînd o rafală mai îndrăzneață pătrunde vijelios în cartea istoriei pămîntului dobrogean, răsfoindu-i paginile una după alta. Acum două secole, în mijlocul unor păduri străvechi, apar primele așezări ale Cuzgunului, Ioan Corvinul de azi. Fiind nod de drumuri, satul se dezvoltă vertiginos, ajungînd un adevărat oraș, care numără cîteva zeci de mii de locuitori, cu o stradă mare, pavată, multe prăvălii și o geamie frumoasă. Tot în Cuzgun, în vremuri de demult, se aflau și magaziile imperiului otoman, unde se depozitau dijmele smulse de băștinașii romîni și turci din Dolobrogea. Acum un secol și jumătate, o căpetenie de bandiți, cu numele Pehlivan, ridică în preajma Cuzgunului o cetate de pămînt, iar în interior un măreț palat, cu un strălucitor harem. Fetele cele mai frumoase din satele din împrejurimi erau luate de acesta cu sila. Jafuri și lacrimi pe unde trecea ! Curînd, însă, în toamna anului 1809, armata rusă sub comanda generalului Platov cucerește Cuzgunul și palatul lui Pehlivan este ras de pe suprafața pămîntului. Războiul a trecut, și din nou peste tîrgul Cuzgun, Ioan Corvinul de azi, se așterne liniștea. Din toată frămîntata lui istorie de odinioară, n-au mai rămas decît șanțurile și valurile de pămînt ale cetății lui Pehlivan, în locul cunoscut de băștinași sub denumirea „Tabia“. Umbrele lui Pehlivan și ale prietenilor săi, ale dijmuitorilor otomani și ale urmașilor acestora, vătafii moșierilor, s-au mistuit în noaptea trecutului. Trecem prin comuna Ioan Corvin — Cuzgunul de altădată. Dacă pornim pe un drum negru, care ocolește moara din marginea satului, ne apare, în toată frumuse țării, cînd de cele înspumate ale ța unor țărani simpli, despre entuzile li se încălzesc la flacăra neamintim mai iuții despre o Dobroge o altă imagine a Dobrogii, mailor ei, a locurilor ei pitorești și drumuri lungi, prin locuri de o și-au făcut o falsă imagine despre Pe care au străbătut-o cu trenul de țea ei, pădurea de aramă, așa cum într-o străfulgere și-a închipuit-o poate și Eminescu. Tăcuți și sfioși, de parcă am intra în imperiul poeziei, ne afundăm în inima acestei păduri de o frumusețe de basm. Nu lipsește nici izvorul care tremură pe prund și pe o potecă străjuită de stejari îmbrățișați sus de tot, ajungem într-o poiană, unde, într-o lumină viorie, murmură izvoarele cișmelei Mihail Eminescu. Frumusețea de vis a poieniței, in care lingă un izvor o mînă pricepută și o inimă caldă au ridicat un monument marelui poet, impresionează. Repetăm în șoaptă versurile săpate pe placa de marmură : Să-mi fie șamanii lui și codrul aproape... Ne întoarcem pe aceeași potecă, lăsînd în urma noastră un fragment viu din poezia eminesciană, în liniștea magnifică, tulburată numai de murmurul veșnic al izvorului, și fîșiitul podoabelor de aur ale pădurii. Din nou, pe drumul Siamausului ! Spre sud, spre sud, spre sud, parcă spun roțile în urustul lor monoton, înghițind distanțele. Ne apropiem tot mai mult de Siamaus. Drumul șerpuitor trece prin păduri de o rară frumusețe, ale căror poale adesea se oglindesc în apele unui lac încremenit în liniștea amurgului fumuriu de toamnă. De pe un podiș, în sfirșit, ni se arată în toată măreția panorama Dunării : Dunărea largă, robustă, care se pierde printre gene negre de păduri de sălcii și plopi tremurători, brațele ei care cuprind ostroavele, iar colo-n vale, rătăcite printre sălcii bătrîne, apele lacurilor strălucind în amurg. Peste puțin timp, ne aflăm la porțile Siamausului. Probabil că e timpul să satisfacem curiozitatea cititorilor pe care i-am purtat pe un drum destul de lung spre o țintă... necunoscută ! Siamaus este Ostrovul de astăzi, care s-a ridicat pe ruinele unei vechi așezări cu același nume din perioada romană. De aici, îmbarcați pa o șalupă, ne îndreptăm spre romantica insulă cunoscută printre băștinași sub numele de Păcuiul lui Soare. După o oră de călătorie pe luciul apelor Dunării, acostăm la insulă. Insula e neobișnuit de frumoasă. In mijlocul ei, te poți rătăci printr-o pădurice cu o vegetație ciudată, sălbatică, exuberantă, alcătuită, din fel de fel de arbori dintre care sălcii multiseculare. Prin desișurile pădurii, abia dacă răzbat razele soarelui. Totul e învăluit în umbră și tăcere. In afară de numele ei poetic, insula mai este aureolată și de faptul că pe malul ei nordic se înalță ruinele unei străvechi cetăți bizantine. Călătoria noastră pe drumul Siamausului a luat sfirșit abia în al doilea amurg de seară de toamnă dobrogeană, cînd ne-am aflat pe calea întoarsă spre Constanța, spre însoritele țărmuri ale Mării Negre. NICOLAE MOTOC și AL. GREBANOS « a ,rf?7Ș«OCl›,Ä'<^OiWl^¹ L^WV^Oí^?^Oc›r'»S»P<i¹ W*vJ><L^SNQ^2<L¹*W'>»w [UNK] DOBROGEA NOUĂ Nr. 3218 Preocupările pionierilor Expoziția mărcii și> - In cîte zile crezi că am putea da gata o navă ca aceea pe care ne-au trimis-o cei de la Palatul pionierilor ? Puștiul, după ce a luat o înfățișare de om matur, s-a gîndit un pic și a dat un răspuns care a stîrnit visul celorlalți . - Păi, într-o zi, cred că am putea s-o dăm gata. - Lăudăroșile, au strigat cîțiva. - Cum adică, noi nu sîntem in stare să facem o navă ? - Ba da, dar nu într-o zi, i-a răspuns unul. Intr-adevăr, puștiul prea redusese „norima“, mai ales că era vorba de o navă de mare tonaj, destul de complicată, care ar fi cerut timp ceva mai mult decît o zi. Explicîndu-i-se că nu are dreptate, „vinovatul“ s-a apucat tăcut de lucru. Muncea de zor să dea gata o siluetă de navă. Ceilalți i-au urmat exemplul. Profesorul Voicu Onoriu, care nu luase parte la dispută, a început să le dea explicații, ca și cînd nici nu ar fi observat nimic. Se vorbea despre părțile componente ale unui motoraș pentru aeromodel. Cîțiva, care nu lucrau la navomodele, urmăreau explicațiile, căci am uitat să vă spun că cei 150 de pionieri și școlari care frecventează cercul de aeronavomodele de la Casa pionierilor din Constanța se împart în două: unii aeromodeliști, iar alții navomodeliști. Cu alte cuvinte, sunt împărțiți pe specialități. Pe Boroș Nicola, ca și pe Atanase Lică, îl pasionează aeromodelismul. Cercul de aeronavomodele nu este singurul la Casa pionierilor. La fel de interesant este și cel de lăcătușerie și mecanică, condus de tovarășul Sălceanu Gheorghe. Aici, elevii construiesc "diferite "machetfe destul de complicate, ca de pildă grilaje de fier forjat, bazine etc. Cercul de lăcătușerie și mecanică e frecventat de 157 de pionieri, printre care Grigorenco Viorel, Ivănel Mircea, Gasparian Eduard și Edem Geafer. Și lor le e dragă meseria de lăcătuș, ca și lui Solomon Toma radiofonia. Dar fiindcă vemi vorba de acest pionier, să vă spun în ce împrejurări l-am Urcam scările cunoscute care duc la etaj. Deodată, am auzit niște semnale. Cineva încerca probabil să descifreze alfabetul Morse. Curiozitatea m-a indemînat să mă îndrept + spre cercul radiofoniștilor. Cînd am intrat, Solomon era lingă a- ♦ parat. Nici n-a observat. Bătea rar și atent t pe butonul aparatului. ț Prof. Brătescu Mihai ♦ mi-a spus că este unul dintre cei mai sîr ♦guincioși pionieri ai cercului. Dar nici Pa- ? sare Silviu sau Ciurea ! Nicolae nu sînt mai ♦ prejos. La cercul micilor ♦ naturaliști ca și la celelalte, activitatea era în toi. Mă Je rog, fiecare avea cîte îndeletnicire. De altfel, toți pionierii care frecventează diferitele cercuri de la Casa pionierilor își găsesc cîte o îndeletnicire frumoasă. Í poștale romînești In ultimul timp, in fața clădirii Poștei Centrale din Capitală, se adună in fiecare zi lume multă, vin oamenii să salute plecarea în cursă a diligenței de poștă și să ureze drum bun călătorilor care, curioși să trăiască senzațiile unei călătorii ca acum 100 de ani, fac un drum de plăcere fină la Mogoșoaia sau Călugăreni. O altă manifestare din cadrul acestei sărbători a Centenarului mărcii poștale și a poștei de stat din țara noastră, care reține în aceeași măsură atenția marelui public este expoziția mărcii poștale, unde în fiecare zi, cam 2.000 de oameni se perindă prin fața panourilor cu exponate. Expoziția aceasta e o mărturie a prestigiului de care marca poștală, filatelia din țara noastră, se bucură în lumea filatelică internațională. Peste 300 colecționari din țări ca U.R.S.S., R.P. Chineză, S.U.A., R.P. Polonă, Anglia și altele, în total 32, au cinstit primul centenar al mărcii romînești prin prezentarea unor valoroase colecții. Vizitînd expoziția, ai putea spune că ai în față o ciudată și originală enciclopedie cu pagini de istorie veche și nouă, de geografie, arte, sport etc. Poți vedea, de exemplu, emisiuni de mărci oglindind evenimente ca marele an revoluționar 1848, insurecția bulgară din 1816, bătălii importante din timpul feudalității, dar și altele vorbind despre Republica comunistă ungară din 1918, despre Lidice, despre victoria asupra fascismului sau despre lansarea primului satelit artificial al pămîntului. Oamenii de artă celebri sînt prezenți la rindul lor în colecțiile de mărci ale tuturor țărilor. Aici poți să admiri colecții sovietice despre marile construcții ale comunismului, mai încolo imagini încîntătoare din flora și fauna R.P. Chineze sau R.P. Bulgaria. In mod special am lăsat deoparte marca poștală romînească, sărbătorită în cadrul Centenarului. La intrare, efigia expoziției înfățișează celebrul „Cap de bour”. In sala de onoare, la loc de cinste, seriile acelorași mărci de 10, 71, 81 și 108 parale atrag în fața lor întreg interesul vizitatorilor. Marca poștală romînească e una dintre cele mai vechi din Europa. Celebrul „Cap de bour” emis în 1858 este o piesă rară, de mare valoare, la fel de valoroasă ca și vestita marcă „Sf. Mauriciu”, care trezește tot atîta interes in lumea filateliștilor. Acum, după z6p de ani, prin grija statului nostru, marca poștală a devenit un propagandist adevărat al realităților din țara noastră, al succeselor pe care poporul nostru le dobîndește. Victoriile industrializării țării, belșugul pe care gospodăriile colective l-au adus țărănimii muncitoare, realizările pe tărîm cultural, aniversările dragi poporului nostru sau motive folclorice romînești - iată cîteva din tematicile emisiunilor poștale din R.P.R. Ca și cîntecul și jocul, ca și tractoarele sau cimentul nostru, marca poștală este și ea un ambasador al Republicii Populare Române în străinătate. Pe lângă piesele filatelice, expoziția mai cuprinde și altfel de exponate. Unele panouri vorbesc despre procesul tehnologic de imprimare a mărcilor, altele despre munca lucrătorilor din serviciile P.T.T.R. In săli sînt expuse machete ale diligenței și căruței de poștă de acum 100 de ani, precum și bătrîna presă manuală cu care s-au ștanțat primii „Cap de bour“ în 1858. La ieșirea din expoziție, o vitrină adăpostește premiile pe care mișcarea filatelistică română le-a obținut la diferite expoziții din străinătate. O altă vitrină, mai încăpătoare, înmănunchează premiile pe care organizatorii expoziției le oferă celor mai valoroase colecții prezentate. Cupe, plachete, albume broșate, machete, premii multe, căci și colecțiile de valoare sunt la fel de multe! M. Mihail — Nu, nu e bine. Să mai încercăm o dată. Eleva își potrivește ținuta, apoi aruncă din nou ochii pe primele note ale partiturii. Poate vrea să-și dea seama de greșeala făcută. Fața i se înseninează pe dată. A găsit greșeala. Acum face semn profesoarei că este gata. Se aud primele acorduri ale pianului. Eleva Bălăbănescu V., căci despre ea este vorba, începe. De data aceasta merge mai bine, dar parcă totuși nu este mulțumită. A trecut la pian Sofianu Paula. Cu ea parcă se înțelege mai bine. In timp ce aceste două eleve repetau, Sindilă Nicolae își aștepta rîndul. In lipsă de altă ocupație, batea tactul cu degetele pe masă, dar atît de încetișor. Incu nu se auzea nici un zgomot. Cînd în sfârșit cele două fete au terminat repetiția, au început comentariile, iar după aceea Lindilă i-a luat locul Veronicăi Bălăbănescu. La pian, a trecut din nou profesoara. Au reluat aceeași bucată. Furate parcă de melodie, nu mai erau atente la cele din jur. Se vedea că băiatul are talent, că îi place muzica. De altfel, profesoara, ca și directoarea Școlii populare de artă erau de aceeași părere. Cine sunt elevii ? Școala populară de artă și-a recrutat elevii din diferite întreprinderi și instituții. De pildă, Sindilă Nicolae este strungar la S.N.M.C., Vagner Maria muncitoare la Fabrica „Munca“, Opreanu Paraschiva muncitoare la I.M.U.M. și ca ei sunt mulți alții. Toți cei care au înclinații spre muzică pot să-și cultive aici talentul în timpul lor liber. Trebuie însă știut că nu se face numai practică, ci și teorie. Elevii au posibilitatea să se inițieze în teoria muzicii indiferent la ce secție urmează (mă refer la secțiile de muzică, pentru că școala are și secții de actorie și plastică). Pentru iubitorii muzicii, funcționează secțiile clarinet, canto, pian, vioară și acordeon. Școala pune la dispoziția elevilor instrumentele necesare, la fel ca și cadre bine pregătite. Este interesant de amintit că elevii nu sînt scoși din producție. Cursurile sînt fixate în orele cînd elevii sînt liberi. Dimineața au loc orele de studiu individual și la ele iau parte toți elevii care au timp liber. In dimineața în care am vizitat această școală nu i-am putut întîlni pe Wagner și Opreanu, pe Marcu Gheorghe sau pe Kalenic Luchian. Erau în producție. Imediat însă pe termină lucrul vin și ei, ne-a asigurat tovarășa directoare Elena Mateescu. Toți cursanții școlii sunt oameni care iubesc muzica, au pasiune pentru ea. Același lucru se poate spune și despre cei de la actorie sau de la plastică. Lucrul acesta ți-i spune nu numai directoarea, ci și Beluș Alexandru, electrician la Fabrica de ulici „Argus“, ce la 32 de ani a început să studieze muzica alături de Ispir Ion, în virstă de numai 18 ani, harnicul tîmplar de la „Arta lemnului“, pe care îl pasionează acordeonul în aceeași măsură ca și pe Batușcă Romeo, elev maistru la Centrul mecanic Constanța. După cum vedeți, profesiile ca și locurile de muncă ale elevilor sînt foarte diferite, la fel ca și vîrsta, dar pe toți îi unește pasiunea pentru muzică. In alte timpuri, poate talentul lor s-ar fi irosit, dar astăzi, sub soarele Republicii, ci pot să-și înfăptuiască visele. Toți cei 170 de elevi cîți are școala îți vor face această mărturisire plină de adevăr. Sîntem datori acum să vă prezentăm și pe cei din clișeele noastre. In prima fotografie, puteți vedea pe Bălăbănescu Veronica, împreună cu Sofiana Paula, repetînd. In fotografia a doua Sangru repetă sub privirile atente ale profesorului. A treia fotografie reprezintă un aspect din timpul studiului la „acordeoniști“ ISS= PRINTRE VIITORII MUZICIENI > A.