Dreptatea, mai 1928 (Anul 2, nr. 163-185)
1928-05-02 / nr. 163
ANUL II No. 163 • Miercuri 2 Mai 1928 4 PAGINI Un an 3 luni 6 luni t'AIA .1000 . 500 . 250 ABONAMUN DUBLU m STRĂINĂTATE iinfMJii ,M0l §1 SAm Un an .•990 750 5 luni ..... 375 3 luni ..... 200 REDACȚIA Sl ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI - Cala a Victoriei 49, Etaj. TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Acifia Ziarului, şi la toate agenţiile de publicitate din ţară . Lil MANIFESTUL Partidul national-tărănesc a lansat manifestul în vederea congresului şi adunării de la Alba Iulia. Manifestul este un rechizitoriu în fond, dar în termeni stăpâniţi. Are ceva din severitatea solemnă a marilor acte nationale. Partidul national-tărănesc se adresează „conştiinţei cetăţeneşti şi naţionale a întregii ţări“. In acest moment de „grea cumpănă“ — pe deasupra partidelor şi a chestiilor la ordinea zilei — se pune însăşi problema vitala a neamului nostru. Există un cunoscut proces istoric, care se repetă şi la noi. Categoriile sau clicile dominatoare sunt înclinate, în mod fatal, la abuzuri. Aceste abuzuri nu au decât o limită: rezistenţa cetăţenească. Dacă cetăţenii nu rezistă, stăpânii îi calcă în picioare. Dar un popor nu poate trăi la infinit cu o coterie parazitară sus şi cu un popor exploatat, sărăcit şi împilat jos. Poporul cu vlagă, în momentul când se simte destoinic de autoconducere, când calităţile lui întrec calităţile păturii dominatoare , dă în lături pe exploatatori şi împilatori spre salvarea poporului însuşi. Orice protest popular, orice întrunire, orice manifestaţie politică a masselor — sunt expresiunea dorului de a trăi al neamului. Este reacţiunea corpului împotriva maladiilor (Febra, după cum se ştie, nu-i altceva decât o armă a organismului în lupta cu microbii). Din această luptă între exploataţi şi exploatatori, între împilatori şi împilaţi, iesă învingător elementul mai tare, mai sănătos, mai capabil, mai plin de curaj şi cu mai multă demnitate şi spirit de jertfă. In clipele tragice ale neamurilor, când popoarele n’au putut reacţiona împotriva dominatorilor — care le transformă ţara într’un iad de sărăcie, umilinţă şi de bun plac •— istoria şi-a luat rolul să şteargă de pe harta lumii statele nevrednice. După şirul de acţiuni conştiente politiceşte ale corpului electoral, cât şi după adunările şi demonstraţiile naţional-ţărăniste, — manifestul partidului de sub presidenţia d-lui Iuliu Maniu este un hotărîtor semnal de luptă. In urma războiului, în care am făcut atâtea jertfe inutile — din prin în existenţa lui, cina lipsei de pregătire tehnică... am fost guvernaţi zece ani „prin metode balcanice“, ajungând astăzi la sărăcia şi opresiunea dinlăuntru — la „discreditul“, „izolarea“ şi umilinţa de peste graniţe. „Prin cruda ironie a soartei, — spune manifestul partidului naţional-ţărănesc, — o coterie plutocratică a ştiut să utilizeze armele încredinţate în 1916 guvernului de atunci, în scopul apărării ţării împotriva duşmanului străin, PENTRU A DUCE RAZBOIU împotriva provinciilor alipite, împotriva claselor producătoare şi a masselor populare din întreaga tară, chemate la viaţă politică prin însăşi jertfele lor“. Acum „provinciile alipite“, „clasele producătoare“, massele populare din întreaga ţară“ sunt chemate de d. Iuliu Maniu, sub steagul de luptă, pentru lichidarea acestui războiu şi întronarea în ţară a unui regim de pace — bazat pe „libertăţi“, „dreptate“, „cinste“ şi „omenie“. „Partidul naţional-ţărănesc, — urmează manifestul, — face apel la naţiune, pentru ca în ziua de 6 Mai, în adunările simultane din toate centrele însemnate ale ţării şi mai cu seamă de la Alba Iulia, să i se încredinţeze — în mod solemn şi categoric — mandatul expres de a o duce la realizarea neîntârziată a emancipării sale politice, sociale şi economice, în condiţiunile şi cu mijloacele pe care le va socoti potrivite. „In consecinţă congresului de la Alba Iulia va reveni sarcina de a traduce, în hotărîri precise, sentimentul naţiunii“. Alba Iulia este examen al naţiunii în faţa istoriei. Acolo se va afirma voinţa poporului de a transforma România dintr’o despotic asiatică, într’un stat modern european. Acolo se va vădi sănătatea morală a neamului nostru care va decide, cu bravă hotărîre, înlăturarea „elicei despotice şi hrăpăreţe“ dela conducerea ţării şi cârmuirea statului de către naţiunea însăşi — spre salvarea poporului românesc primejduit astăzi nu numai în drepturile şi libertăţile sale... ci chiar 1 HAI Zi de sărbătoare sau şi de reculegere ? 1 Mai este sărbătoarea muncii, ea însă trebue considerată mai mult ziua în care muncitorimea de la noi şi din lumea întreagă, face epilantul cuceririlor sale. ţ Socotită din punctul acesta de vedere, „1 Mai“, în ţara românească nu prezintă un bilanţ fericit. j. Din contră, muncitorimea română în anul ce s’a scurs, s’a văzut lipsită de dreptul de a fi reprezentată în parlament, prin sistemul unei legi care a fost ticluită special ca să răpească drepturile masselor de aşi alege deputatul lor. „Camerele de muncă“ care în afară de apărarea intereselor profesionale, — puteau să le dea senatori de drept — se refuză crearea lor — în dispreţul unor texte precise din Constituţie. Dreptul de sindicalizare, boicotat şi prigonit, a rămas tot la regimul legii persoanelor juridice care consfinţeşte ipocrit desfiinţarea lui. Nici o altă măsură de protecţie, şi- a contractelor individuale de muncă, a convenţiei colective, — acelaş haos al asigurărilor sociale cu trei regimuri diferite, etc., etc. ş Pe deasupra „criza şomajului“ (aşa cum n’a mai fost în ţara românească, şi pe care guvernul cu finism o contestă cu toată sinuciderea violentă a muncitorului Ion Giura, şi asfixiarea unei întregifamilii cu mangal. p pf Către sfârşitul acestui an apare „Legea muncii şi ziua de Spre“. Nu este însă o legislaţie pornită prin dorinţa guvernului român de a a vedea o muncitorime bine ocrotită. Ea ne-a fost impusă de organizarea Internaţională a Muncii ca urmare a ratificării convenţieide la Washington, — o spune chiar de ministrul Muncii în expunerea de motive. Desbaterile parlamentare ne-audovedit că sentimentul guvernului era ostl acestei legiuiri, e clarădeclaraţia reprezentantului autocronan liberalismului d. Dinu Brătianu, care a zis: „Să votăm legea dar să nu o aplicăm“. Este însă un fapt îmbucurător poate să-l înregistreze ca un succes cu mari speranţe pentru viitor, pe care muncitorimea română Alianţa partidului naţional-târănesc cu partidul social-democrat pentru răsturnarea guvernului. Lupta comuna nu se poate să nu răuşească. Căderea guvernului liberal, va aduce pentru muncitorime „alegeri libere“, un regim economic care va descătuşa forţele productive, de sistemul de acaparare liberal şi o politică muncitorească înaintată, curată şi având la bază un sentiment de iubire pentru acei oropsiţi ai soartei care n’au pe lume altă avere decât produşii braţelor lor. Mai viitor, va fi sigur un an de mai mult progres. D.R. IOANIŢESCU deputat .•â® ! Către toate organizaţiile partidului Naţional Ţărănesc Se aduce la cunoştinţă tuturor organizaţiilor din ţară, că secretariatul g-ral al partidului a autorizat baterea unei insigne a partidului, pe care s-o purtăm cu toţii ca semn de identitate în tot timpul şi mai cu seamă la marea noastră adunare de la Alba Iulia. Costul unei insigne este de 10 Iei Vă rugăm să binevoiţi a trimete pe adresa d-lui Aurel Bolintineanu, casier, central al Capitalei şi la Clubul Central — indicarea numărului insignelor pe care avail pasoiati costul lor, REVOLUŢIA MINISTERIALA Fruntaşii opoziţiei din Anglia lui 1834, lordul Grey, lordul Brugham şi lordul Durham, ca şi în Irlanda neînfricatul O’Conell, văzând impopularitatea guvernului britanic şi influenţa feminină din anturajul intim al Regelui, cari prejudiciau interesele superioare ale statului, — au început un fel de agitaţie în sensul de a lumina opinia publică asupra stărei politice rele din Marea Britanie, agitaţie care consta în mari întruniri publice ţinute în tot cuprinsul imperiului şi la cari participau massele populare, cărora li se explicau cu căldură şi entuziasm situaţia îngrijitoare a statului precum şi nevoia îndeplinirei reformelor şi principiile liberale ce trebuiau adoptate. Agitaţia aceasta nu era de altfel decât mişcarea ordinară a vieţei unui popor liber şi nu prejudicia cu nimic drumul firesc al evenimentelor; de asemenea, examinând atent situaţia tarei, agitaţia aceasta nu descoperea germenul unor evenimente primejdioase ce urmau a se petrece deşi guvernul vedea în ea un motiv aparent de îngrijorare, pe care căuta să-l exploateze defavorabil pentru opoziţie, înfăţişând în ochii regelui o revoluţie care s’ar apropia vertiginos. Murind lordul Spencer în 2 Noembrie acelaş an şi fiul său lordul Althorp urmând să între în Cameră, trebuia găsit un cancelar al tezaurului şi un leader în Camera Comunelor. Iată pentru ce la 14 Noembrie lordul Melburne merse la Brighton şi propune regelui înlocuirea lordului Althorp prin lordul John Russel. Regele ţinând seama de situaţia gravă a ţării refuză propunerea ministrului preşedinte şi schimbă cabinetul. Lordul Wellington primi însărcinarea constituirii noului minister. Aşadar, deşi campania opoziţiei privea într’o oarecare măsură şi pe Rege, totuşi, acesta nu s’a înspăimântat de revoluţia înfăţişată de guvern şi mai presus de orice apreciind situaţia grea a ţarei a procedat brutal de rapid la concedierea guvernului care nu se mai bucura de nici o popularitate. * Revoluţia aceasta ministerială din Anglia lui 1834, are oarecare asemănare cu situaţia recentă de la noi. Prin moartea lui Ion Brătianu a dispărut din actualul guvern orice autoritate şi înlocuitorul său, uu Wellington nici măcar în miniatură a făcut totul cu putinţă să împrăştie pe deoparte bruma de popularitate ce avea partidul liberal în ţară, să provoace o desconsiderare a ţărei în străinătate iar prin actele săvârşite de guvern, să creieze ţârei o situaţie desperată alături de prăpăd. Ca şi în Anglia lui 1834, fruntaşii opoziţiei — fruntaşii întregei opoziţii — au pornit o operă de redeşteptare a masselor cetăţeneşti, de expunere în faţa acestor masse a situaţiei imprudent de primejdioase prin care trecem, de iluminare a factorului determinant în ce priveşte politica de hazard dusă de guvernul d-lui Brătianu. A fost de ajuns începerea acestei acţiuni care nu era de fapt şi de drept decât mişcarea firească a vieţei unui popor liber, pentru ca guvernul să vadă în ea o mişcare revoluţionară, o mişcare de distrugere a ordinei de stat, o mişcare de răsturnare a principiilor noastre constituţionale şi să alarmeze cu această gogoriţă nu numai pe factorul determinant dar şi străinătatea şi opinia publică din ţară. De fapt însă, revoluţia imaginată de guvern în felul acesta, nu este decât o reală revoluţie ministerială care nu are nimic de-a face cu adevărata revoluţie. Nu mişcarea de redeşteptare întreprinsă de opoziţie este o mişcare revoluţionară, ci aceia întreprinsă de guvern care, cu toate avertismentele primite din partea opiniei publice dinăuntru şi a opiniei publice din afară, întârzie să se cramponeze într’un loc, pentru a cărui ocupare nu mai are nici un titlu. Când ţara spune guvernului: pleacă şi el rămâne înainte, însamnă că el vrea prin forţă să se opună ei. Ca atare, el vrea să schimbe norma obişnuită a lucrurilor. Deci, întreprinde o operă revoluţionară. Când străinătatea spune hotărît aceluiaş guvern că nu mai are încrederea ei şi el se îndeasă într’o prietenie demontată public, însamnă de asemenea că guvernul vrea să se împotrivească uzanţelor. Adică, să revoluţioneze ceia ce era până azi statornicit. Când în sfârşit opoziţia — întreaga opoziţie — arată deschis, că actualul guvern nu mai are nici un titlu pentru a deţine puterea (încrederea exclusivă a factorului determinant nu este suficientă) şi guvernul rămâne mai departe la cârmă, în mijlocul noianului de păcate săvârşite de el pe spinarea ţărei, — însamnă că el este acela care propagă revoluţia. Revoluţia ministerială din Anglia nu a întunecat, cum am văzut, simţul de pricepere al situaţiei politice, cu care era înzestrat regele Angliei din 1834, care şi-a concediat guvernul ajuns nepopular. Vom vedea dacă în 1928, România a evoluat cu ceva şi se poate ridica la concepția regelui Angliei, de- acum aproape o sută de ani. LIVIUS. MUSTEM — ... »—p . Guvermul ne anunţă, că nu se teme de Alba Iulia. Este o particulară nenorocire a sa acest curaj. Nu se ştie, este curajul omului ignorant, sau curajul omului, care de frică cântă în pădure. In tot cazul, în situaţia sa frica ar fi încă singura realitate sesizabilă. Dacă nu o are, să şi-o împrumute. Să-i fie frică! La aceasta îl povăţuiesc ultimele resturi de înţelepciune. Să-i fie frică, nu de ameninţări, de programe făţişe sau tăinuite, ce se anunţă în legătură cu Alba Iulia, ci de ceva mai grav, de acuza propriilor lui păcate ! Să-şi aducă aminte, ca şi condamnatul din camera mortuară, de toate ticăloşiile săvârşite contra naţiei, zece anii de zile. Să-şi aducă aminte de cele trei furturi de urne. El le-a uitat, cum îşi uită orice delicvent fapta. Este însă ceva, ce ţine cont de ea: justiţia divină şi omenească. Justiţia divină şi-a spus cuvântul, e rândul justiţiei omeneşti. Poli ficât de necredincios, este imposibil să nu vezi în anumite fapte, ce s-au produs, degetul Providenţei. Unde sunt autorii uneltirilor contra voinţei populare din primăvara lui 1926? Au adunat atunci toată armata la Bucureşti — armata pe care au prefăcut-o în instrument de asuprire — ca la adăpostul baionetelor, să înfrângă voinţa ţării. Au reuşit, au legat couză voinţa obştească, dar nu au putut împiedeca blestemele isbuisite din milioane de piepturi. ..Lăsaţi-mi mie răsbunareaŞi răsbunarea a venit, înfricoşătoare. Unde e conu Alecu, care a mestecat atunci alambicul nelegiuirii în noaptea conspiraţiei, unde e şi Regele Ferdinand, care a fost slab, şi unde e, mai ales, deşarta, vanitate şi oarba înfumurare a lui Ion I. C. Brătianu ? S'au dus toate. Un adevărat Mene-Tekel-Phares, i-a ridicat năpraznic. D. Vintilă Brătianu totuşi nu se teme. Nici frică de Dumnezeu, nici frică de oameni. De ce s'ar teme d. Vintilă, dacă nu s‘a temut să bată în alegeri milioane de ţărani, sub titlul că le face ,,educaţie cetăţenească“ ? Acum s'au făcut alegerile în Franța. Fire-ar fi fost imaginabilă acolo o asemenea insultă, degradare a natiunei. ? De ce s'ar teme dacă nu s'a emoţionat, vid pe o clipă de cămătăria de ,\c la sută. nve.it /Os/ specialitatea. sa in Europa ca ministru de finanţe, dacă nu l-au impresionat ruinele pe cari li-a îngrămădit, falimentele pe cari li-a provocat, în neîntrecut actor de dezastre ?. De ce s'ar. teme, dacă jJsjtAj crede că naate la infinit auverna cu stare de asediu^ cenzură, confiscări de ziare, întorcând vremea noastră după anul 1 848 ? De ce s'ar teme, când, el nu ,,înregistrează decât succese" ? Graniţile noastre ne sunt disputate deschis de vecini, în conferinţe internaţionale, cu o îndrăsneală crescândă, am pierdut definitiv simpatia şi încrederea străinătăţii, drept rezultat a zece ani de guvernare a sa, nu se ştie ceasul când vom fi puşi în faţa ireparabilului, dar pentru el toate acestea sunt numai succese, de ce s'ar teme ? Lenin s'a temut ? El stă acolo neclintit şi imperturbabil, mai sigur ca fatalitatea, la postul destructiunei, unde l-a plantat Destinul României. Frate său, Ion I. C. Brătianu, a fost un satrap de rassă, dar s'a ştiut teme. La 1926 când a demisionat, se ştie, d. Vintilă nu a voit să iscălească demisia. Este un lucru ce simplamente nu i se poate cere. Iată ce a făcut necesară Alba Iulia. Ţara, ajunsă prin etape la cunoştinţa realităţii, a strigat prin toate adunările: — Destul ! La Bucureşti avertismentul a fost chiar solemn. El nu a fost urmat de nici un rezultat. La cârma ţării, nu mai este o autoritate regală, una şi indivizibilă, care să-i strige uzurpatorului: — Ajunge! Sau, poate că este, poate că strigă, dar nu e ascultată. Ceea ce e tot una. Ţara ştie, că Regenta examinează... Examinează însă cam de mult. In răstimp o vede la Chişinău alăturea de acest guvern. Cu stare de asediu, cu cenzură, cu măsuri poliţieneşti mai teribile ca pe vremea Ţarilor, Regenta primeşte să aniverseze în Basarabia, li dorim din suflet, reîntoarcerea norocasă și nu vrem să lipsim de delicatețe, reamintind atâtea alte asemenea drumuri în istorie, atâtea inutile provocări a acelorași legi istorice. Guvernul Vintilă Brătianu atacă la vitalitatea na imii ei. Are poporul nostru dreptul să-și schimbe soarta, să se scape de aceste eredităţi fatale, de fatalităţi personale, pe cari li-a transmis trecutul său vitreg, sau este dator să privească cu mâinile încrucişate peirea sa ? După legile divine şi umane, dreptul la revoltă a unui popor, contra unei asemenea guvernări, rămâne sfânt ! N'ar fi vrednic poporul nostru, generaţia noastră, de marile sale înfăptuiri din război, de măreţul act al Unirii, pe care, l-ar fi făcut o generaţie de slăbănogi, dacă ar suferi această guvernare, care face de ruşine, câte guvernări numai am cunoscut. La Alba Iulia, deci, cu mic cu mare ! Veniţi să înmormântăm trecutul dureros! Veniţi să creiăm o viaţă nouă. „Răspunderile I Răspunderile“ —cari au fost strigate încă din tranşee, ora voastră a sosiţi fie SEVER BOC. Cântecul lebădei „Oricare altul, afară de partidul Naţional-Ţărănesc poate fi chemat la succesiunea puterii“* Acesta este testamentul guvernului liberal publicat în ziarul „Viitorul“. Preocuparea de a-şi regula succesiunea constituie dovada sigură că putregaiul liberal s-a convins că i-a sunat ceasul din urma, că nu mai are nici o scăpare, oricâte intervenţiuni chirurgicale i-ar face. Din nenorocire pentru liberali această dispoziţie testamentară este nulă şi fără nici o valoare, deoarece obiectul legatului nefind în comerţ, nu poate fi comercializat după moarte. Dacă guvernul liberal în lunga lui existenţă a putut să confunde averea ţării cu a lui proprie şi să-şi însuşească bunurile acestei nenorocite ţări, îşi face o iluzie neroadă, că va putea dispune de aceste bunuri şi după moarte, suntem siguri că această iluzie va dispare cât de curând Oricum însă şi în nici un caz nu poate dispune şi de popor pentru a-l înstreina cui vrea, căci timpurile sclaviei au dispărut de mult, iar voinţa hotărîtă a naţiunei reclamă reintegrarea în drepturile ei şi chemarea la cârmă a partidului Naţional-Ţărănesc singurul în care are încredere că ni le va garanta. Trebuie să se ştie de orişicine în această ţară că ceia ce se petrece astăzi la noi nu se chiamă „agitaţie de stradă“ aşa cum vor să o prezinte cei interesaţi, ci este prea puternic şi manifest curent popular care reclamă dreptate, libertate şi izgonirea acaparatorilor puterei. Cine are urechi ca să audă şi ochi ca să vadă trebuie să-şi dea seama că ne aflăm în faţa unui imens şuvoiu popular dinaintea căruia nici un zăgaz nu-i poate sta în cale ; că întreaga naţiune zugrumată şi sărăcită de comercializări, furturi şi impozite cere într’un singur glas imediata izgonirea a bandei dela cârma ţării, pentru a salva ce mai este de salvat. Dorinţa naţiunei este ca rămăşiţele liberale să nu fie incinerate în crematoriul anume construit de d-rul Costinescu şi nici cenuşa să fie încredinţată Generalului Averescu pentru conservare, ci urmate de blestemele mulţimei să fie înhumate cât mai adânc în pământ, iar pe piatra mormântală să se greveze următorul epitaf: „Aici zac Tancrezi, Ilieşti şi alţi şobolani mai mărunţi foşti reprezentanţi şi deşertăciunei omeneşti şi ai lăcomiei de arginţi“. Dar neroadele afirmaţiuni ale „Viitorului“ mai constituiesc şi o insolenţă şi o sfidare. întreb, cine a putut garanta guvernului liberal, că oricare altul, afară de partidul Naţional- Ţărănesc, va fi chemat a-l urma la putere ? Dacă această afirmaţiune nu ar fi o insolenţă, atunci ea ar însemna pur şi simplu că factorul suprem stă la dispoziţia partidului liberal pentru a-i executa hotărârile. Nu credem că ar fi posibil acest lucru, mai ales în împrejurările de faţă când acei cari girează pentru altul, sunt obligaţi să ţină socoteală de voirţa manifestă a naţiunei întregi. O atare insolenţă a oficiosului liberal are de efect să se zdruncine încrederea naţiunei în imparţialitatea factorului constituţional şi în orice ţară monarhică această singură împrejurare ar fi trebuit să determine imediata izgonire dela putere a unui guvern cu atari manifestaţiuni contrarii ordinei în Stat. Sfidarea la adresa mulţimei, deşi intră în sistemul de guvernare a pigmeilor cu pretenţiuni dictatoriale, totuşi trebuie să ştie guvernul liberal — istoria ne învaţă — că atari atitudini, dacă nu au fost înăbuşite în ridicol, niciodată n‘au rămas fără pedeapsă. Dar pentruce partidul National-Ţărănesc să fie îndepărtat de la succesiunea puterei şi cine să-i ia locul ? Pentru că acest partid s’a făcut exponentul voinţei naţiunei care-şi reclamă salvarea dela ruină ? „Viitorul“ a găsit şi argumenta specifice mentalităţei patronilor şi anume, pentru că partidul Naţional-Ţărănesc agită mulţimea şi nu dă suficiente garanţii în chestiunea constituţională. Evident că astfel de elucubraţiuni nu comportă un răspuns. Cum, un partid ca cel Naţional Ţărănesc care se reazămă pe marea massă a poporului poate fi acuzat de agitaţiuni şi neconstituţionalism ? A reda libertăţile publice, a întrona legalitatea sunt normele după care se conduc partidele democratice. Dar care alt partid ar putea după dorinţa „Viitorului“ sa vină la succesiunea puterei . Nu ar rămâne altul decât asociaţia de interese denumit partidul poporului de sub şefia Generalului Averescu, întreb însă pe cei de la „Viitorul“ dacă au uitat ce au scris în iulie anul trecut despre acest partid ?. Să le aducem aminte. Au cerut cu litere groase izgonirea imediată de la putere a Generalului Averescu pentru că prepara în taină o lovitură de Stat, voind să introducă dictatura militară şi că partidul său a jefuit şi secătuit visteria Statului. Să fie posibil în cea mai imorală ţară din lume o schimbare atât de repede în părerea oficiosului guvernului despre grupul Generalului Averescu . Iată doza de imoralitate ce caracterizează putregaiul liberal în agonie. GEORGE CHIRIAC I. O. R. Chetă pentru invalizi Când se va consuma şi cheta pentru invalizi, ne vom găsi la două degete de vacanţa cestiunii pensiunilor — singura sursă pozitivă de existenţă a invalizilor de război. In ţara bacşişului, în ţara care are până şi miniştri sperţari, nu trebue să ne mire că se va cheta ,pentru invalizi, după ce sa chetat ! pentru aviaţie, ba chiar şi pentru [cercul de gospodine; ne găsim, inplin, in câmpul impozitelor indirecte. Publicul se va simţi însă uşorzdruncinat în dispoziţia sa de ca- I ritate, după accentele de deza- I vuare subliniate de presă la adresa celor cari preconizează sau aproba cheia pentru invalizi. Noi ştim că asupra intrării noastre în marele război am suferit de o nepregatire materială în aşa proporţiuni, încât un partid de guvernământ deşi se bucura de mare popularitate, a anunţat — fără a se ţine însă de cuvânt — răspunderile celor cari ne lăsaseră nepregătiţi în preajma războiului. Dacă nepregătirea materială contează ca un factor destul de important, ce proporţii capătă astăzi nepregătit ca morală sintetizată în adopţiunea talerului ca mijloc de îngrijire a invalizilor! De altfel, cu un ministru de ocrotiri sociale ocupat să facă naveta la Chişinău, fie pentru împăcarea prin împroprietărire a foştilor deputaţi din Sfatul ţării, fie prin pregătirea serbărilor Unirii, fie pentru alte alaiuri, şi cu un director general la I. O. V. care nu aduce nici o contribuţie la organizare, care nu se simte jicnit când noi suntem jicniţi şi care invocă atributul de funcţionar ca să-şi justifice pasificatea în complexul moral administrativ, nu puteam spera într-o soartă mai bună. Aceste chete cari se eternizează sunt pur şi simplu o umilinţă gratuită pentru invalizi. Am arătat în câteva articole precedente risipa cumplită in administrarea banului invalizilor prin: a) conservarea a două societăţi cari forţează la dublarea cheltuelilor de local şi personal; b) prin frivolitatea cu care ambele societăţi îşi trimet reprezentanţi la congrese internaţionale — ca şi când în materie de îngrijire a invalizilor atât ne-a mai rămas de împlinit: importaţiunea de idei ; c) prin gratificaţiile de Paşti şi de Crăciun acordate funcţionarilor valizi şi invalizi ai societăţii etc. Toate aceste cheltueli, şi altele asemănătoare, întrec probabil cifra de un milion. Iată cum o bună gospodărire a invalizilor ar fi făcut complet inutilă cerşetoria cu talerul, dăunătoare atât prestigiului invalizilor cât şi apărării naţionale! Singura nădejde ne-a rămas în schimbarea de regim, care să salveze prin oameni luminaţi şi demni onoarea şi existenţa invalizilor. Această schimbare va trebui însă sprijinită de un curent al invalizilor doritori efectiv să iasă din hibernanta culpabilă de până acum. Cât despre invalizii cuibăriţi în societăţi subvenţionate, dispuşi să pavoazeze drumul d-luî Inculeţ, ca şi al oricărui alt ministru care le-ar îngădui o situaţie de privilegiu, pe aceia nu ne-am rezemat şi nici nu ne vom rezema. OR. STAMATIADE, G aafidiiUtificLiml&w In vederea adunării de la Alba Iulia Membrii partidului naţional-ţărănesc proprietari de automobile particulare sau de piaţă, sunt înştiinţaţi că pentru reuşita marei adunări de la Alba-Iulia este nevoie de un număr de automobile pentru diferite servicii atât în Ardeal cât şi în Capitală. Zilele de întrebuinţare sunt 4, 5 şi 6 Msî. Facem un apel călduros la prietenii noştri, automobilişti să facă acest mic sacrificiu în aceste zile importante ale mişcărei partidului. Adeziunile se vor trimite imediat pe adresa delegatului partidului. Dr. Virgil Serdaru, avocat#