Dreptatea, decembrie 1932 (Anul 6, nr. 1555-1579)

1932-12-01 / nr. 1555

mi II NO. 1555 lei 1 Decembrie 199­4 PAGINI liberalii la Eforie au cerut puterea. Dar cetăţeanul neturnsen­tat, rătăcit prin­tre danşii, după ce le-a ascultat discursu­rile, sa Întrebat: —pa ce ? ORAŞE lan •••••• 000 lei | SATE (Săteni, Preoţi, învăţători) .1 an................300 lei 6 luni.............. 300 ş­I 6 luni................150 Instituţiuni publice şi particulare 1000 lei anual STRAINATATE 1 an , 6 luni 2000 lei .1000 REDACTIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­­ STR. O. CLEMENCEAU, 9 TELEFON Redacţia 217/04 Ad-tia 220/25 A­NUNŢURI Se primesc direct­ia Ad-tua ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţarăI ■ axele de traacare pla­­tite In numerar cont. a­­probărei Direcţiunei U­­nerale r*.T. T No. 31.8561 128 0 A avut sau nu a avut loc la Constanţa o întrevedere între d-nii Dinu Brătianu şi Geor­ge Brătianu. Fapt e că zia­rele au anunţat-o şi că d. Duca, la cetirea acestei veşti, a fost cuprins de spaimă şi disperaţiune. Interesant e însă epilogul acestui episod: două desminţiri. Una a d-lui Dinu Brătianu, alta a d-lui George Brătianu. Fiecare se scutu­ră, înlăturând cu furie presupune­rea că ar fi putut să stea cu celalt de vorbă, ca şi când cine ştie ce gra­­vă acuzaţie li s’ar fi adus. In orice caz, una dintre cele mai interesante manifestaţii de... stimă reciprocă ! wfc« AGRESIUNI In |arni ncadrcsianel Agresiunile... stilistice continuă în jurul pactului de neagresiune... Expunerea atât de luminoasă și documentată a d-lui N. Titulescu, ministrul afacerilor străine, atât în Cameră cât și în Senat a pus toată lumea de acord. Nici un partid po­litic cu răspundere n’a obiectat, că se putea iscăli de către România un pact de neagresiune în condiţii­le propuse şi cu îndărătnicie sus­ţinute de Soviete. Nici chiar d. dr. Lupu, partizan al apropierei de Rusia n’a declarat altfel... — Da, dar s’ar fi putut iscăli cu Sovietele! a continuat să se spue, după ce era de crezut, că nimeni nu ar mai fi avut nici o obiecţie faţă de politica guvernului. S’ar fi putut iscăli? Când? Cum? Ce? ...lată ce nu se explică! A semna în formulele sovietice, căci ale noastre nu au fost acceptate, era o nebunie, pe care nici un guvern nu ar fi putut s’o comită. Că până la urmă Moscova ar fi fost mai împă­ciuitoare, este un argument fără temei, când la toate demersurile a­­liatei noastre, Franţa, pe care bol­şevicii aveau toate motivele s’o me­najeze, d. Litvinoi a opus aceiaşi metodică intransigenţă. De aceia, partizanii cu orice preţ ai încheerei unui pact cu Rusia, au socotit, că trebue găsit un motiv mai consistent Au lansat atunci «a treia for­mulă». * Care este miraculoasa a «treia formulă?» Cine cunoaşte acest talisman a la «Sézame, deschide-te!», care ar fi decis dintr’o dată Sovietele, să ne deschiză braţele, după ce la toate încercările noastre de înţelegere le ţinuse strânse pe piept cu atâta străşnicie? Nici o lămurire din partea destăi­­nuitorilor. Ministerul de externe, presupus mai în măsură de­cât or cine să aibă toate documentele scrise, căci nu prin declaraţii la radio se fac negocierile diplomatice, a comuni­cat oficial şi precis: «Nu există nici o altă formulă de­cât cele două comunicate. Se dă o categorică de amintire acestei aser­ţiuni». Dar povestea continuă:­­ — Ba, există! ! — Există? Arătaţi-o!­­ Dacă este un document material, el trebue să fie produs. Ne închi­puim că nu poate îi vorba de un act aşa de confidenţial, încât să fie ascuns şi ministerului nostru de ex­­terne, dar să-l aibă în buzunar alt­cineva pentru trebuinţele sale po­lemice. Iar dacă nu se scoate la iveală, a­­tunci înseamnă o născocire — şi a­­supra unui asemenea capitol discu­ţia ar comporta alt ton. Constatăm şi stăruim asupra a­­cestei constatări — că «formula» a IlI-a de astăzi e încă la secret-Sa produs însă — fireşte — şi in­­tervenţia d-lui Iorga. Care declară de «mincinos» — vulgaritatea de care se plânge contra altora este foarte comună d-lui profesor — co­municatul ministerului de externe. Mincinos? Atunci d. Iorga cu­noaște misterioasa formulă? Numai astfel ar fi putut îndrăzni să re­plice atât de necuviincios. O știe d. Iorga? Pentru ce nu o a­­rată? De ce n’a destăinuit-o la Se­nat cu prilejul nenorocitei interpe­lări din care na ieşit de­cât în for­mă de anteriu a lui Arvinte , cu barbă, inefabilul Incurcă­toare, ca­­re-i numai orgoliu şi numai otravă? Cum de a ţinut ascuns în hârţoa­gele sale false un asemenea «docu­ment», de natură să confunde ex­punerea şi replica teribilului său antagonist? Mincinos comunicatul? Produ­ceţi «formula»! Dacă nu — totul se reduce la o infamie pe contul inte­­reselor de stat ale turei! * Acei care se plâng — ne­având de altfel nici un motiv­ temeinic de a fi atât de trişti, — că semna­rea pactelor de neagresiune franco­­rus şi polono-rus ne lasă izolaţi, dacă o mustrare au de făcut, s’o a­­dreseze d-lui N. Iorga. Politica acelui guvern de come­­die­ bufă şi care s’a jucat aşa de tragic cu destinele ţărei, poartă răspunderea. Acel guvern, al cărui şef n’a a­­flat decât la 5 Ian­uarie de nişte negocieri începute la 18 Mai în a­­nul precedent, a spus Poloniei. — Vă deslegăm de clausa de in­terdependenţă, care e atât de im­portantă pentru noi. Semnaţi cu Sovietele, ca şi cum noi n’am exista! Acel guvern a spus Franţei, care întreba de obiecţiunile noastre la negocierile cu Ruşii: — A! Noi n’avem nimic de zis! Faceţi cum credeţi, fără a vă pre­ocupa de noi! ...Renunţând astfel la orice garan­­ţii, pe care le puteam cere — şi ca­re nu ni s’ar fi refuzat. Dovada că acum Franţa a sem­nat, dar a cerut şi o declaraţie din partea Sovietelor în ce ne priveşte şi care constitue o garanţie pentru noi... Nu, în ciuda neprevederei orbeşti a unui guvern aiurea, România nu e singură. Poziţia României nu e slăbită prin faptul că Franţa şi Polonia au semnat. Strânsa şi reala prietenie care ni s’a dovedit de ambele părţi cu pri­lejul negocierilor duse, înseamnă pentru noi, că avem, în apropiere cu Sovietele două santinele ale li­­niştei şi drepturilor noastre. România nu a rămas nici izolată, nici singură,­­ ci în mijlocul ace­loraşi prietenii şi alianţe certe, stă pe frontul drepturilor ei naţionale veşnice, de la care nu există gu­vern, care să îngădue cea mai u­­șoară abatere. In «Pământul Nostru» — lu­­gubrul oficios al d-lui Arge­­yi­­oianu — a apărut aseară o ştire ca oricare alta. Cică cercul de studii şi propagan­dă al Uniunii agrare va ţine şedin­ţă la clubul partidului. Mă rog, fiindcă e vorba de clubul Uniunii agrare, avem o mică nedu­merire : cercul în chestie face stu­dii de tim­plici și propagandă de braziliană sau viceversa ? D. I. G. Duca a publicat o carte. Este intitulată «Por­trete şi Amintiri» şi consti­tuie, după recenzia Viitoru­lui, foarte elogioasă — ei, bravo !— o sforţare de elevaţiune dincolo de contingentele zilelor ce trec». In aceeaşi recenzie găsim însă şi observaţia că această carte a d-lui Duca este «un exemplu cu deosebită putere convingătoare, că omul poli­tic poate să se ridice în împărăţia ideilor». Omul politic? D. Duca poate... Fiindcă advăratul om politic tră­ieşte de obiceiu în împărăţia ideilor. Numai d. Duca nu se prea împacă cu ele... Ziarul d-lui Octavian Goga, «Ţara noastră» care apare cu tiraj confidenţial, în Capi­tală, publică în prima sa pa­gină o poezie. Poezia nu e de d. Oc­­tavian Goga, cum s’ar putea crede. Nu din acest punct de vedere ne interesează, ci prin titlul şi primele ei versuri. In adevăr, poezia e intitulată «Scri­soare Regelui» şi începe în chipul următor: «Tree luni, trec ceasuri de’nflorire «Şi anii ruginesc pe porţi­» Aşa-i la opoziţie, maestre!.. "• ASASINII AU REÎNCEPUT .. ........ mmmmmimm Renasc finește metode practi­cate în timpul campaniilor elec­torale de către bestiile liberale. A­­sasinatul îşi reia locul, ca armă de răsbunare. Sunt recente în me­moria tuturora înfiorătoarele eve­nimente petrecute în judeţul Bu­zău cu ocazia trecutelor alegeri generale. Semnul de sânge stă și azi pecete indelebilă pe fruntea partidului dacist. Actele de o ne­închipuită cruzime stau mărtu­rie zdrobitoare pentru metode pa­tronate de un partid politic, ce se pretinde «serios» instrument de guvernământ. Disperarea, de câini turbaţi îşi face loc în rân­durile «disciplinate» ale partidu­lui I. G. Duca, ajuns cloaca maxi­mă a vieţii noastre publice. Pentru bătrânii liberali (bă­trâni la propriu şi la figurat) menţinerea în opoziţie prin ver­dict inatacabil dat de corpul elec­toral (memento: 13% voturi obţi­nute în alegeri) echivalează cu dispariţia certă, din cadrele acti­ve ale vieţii politice române. Re­sortul puterii lor era permanenta posesie a puterii. In vremuri de opoziţie se verifică adevărata re­zistenţă a unui organism politic viabil. Liberalii? In lichidare pe toată linia flancului. Demoraliza­rea cadrelor a atins adâncimi ultime. Patru ani de opoziţie, se căhcă­­rau inconsolabil la Eforie, «aşii» statului major liberal. (Şi ce stat­­ major: Inculeţ, Iamandi, Roman, Calciu, Costinescu şi Titeanu). Patru ani de opoziţie au fost su­ficienţi pentru a disloca din nor­mal un partid septuagenar. Asasinatele de la Buzău sunt in­dicaţia de nivel a disperării şi fu­riei rechinilor terorizaţi de spec­trul dispariţiei din actualitatea politică. Bandele au operat cu desinuoltură. Se ştiau ocrotiţi de spiritul şi tradiţia partidului. De invariabilele metode: asasinat, te­roare sălbatecă, sanguinare lovi­turi de piraţi politici. Nu şi-au găsit linişte până n’au colorat cu roşul sângelui nişte alegeri cari sau bucurat de cea mai complec­tă libertate. Nu s’au scurs bine câteva luni de­ n oribilele şi incalificabilele crime din judeţul Buzău, nu sau stratificat în memorie faptele pu­se la cale de doctorul Angelescu («avem nevoe de 20 cadavre»), patronul şi autorul moral al cri­melo­r săvârşite­­ şi altele sau produs. Asasinii de sub aripile o­­mului cu suflet înăcrit şi negru dr. Angelescu-Lido, îşi desportă acţiunea omucidă mai departe. Trei ţărani liniştiţi au fost ÎM­PUŞCAŢI PE LA SPATE de către bestiile liberale, ie­­şiind din cârciumă, înarmaţi cu revolvere şi cuţite ca pentru jaf de codru. Ancheta ora­­ donată de Parchet a dus la aceas­tă concluzie: cei trei ţărani paş­nici au fost împuşcaţi pe la spate. Hoţeşte. De către cine? Pentru a se şti ce stofă au conducătorii or­ganizaţiei judeţene a partidului liberal, de către secretarul parti­dului liberal dacist din întreg ju­deţul Buzău. Aşa sunt toţi con­ducătorii liberali, ca acest ordi­nar asasin Zamfirescu, acolitul d-rului Angelescu. Gloanţele ban­ditului bu­zoian, n’avem cuvinte mai tari de stigmatizare, au aten­tat la trei vieţi nevinovate pentru că împărtăşeau alte vederi şi cre­dinţe politice. Şi înapoia acestui act plămădit in ceaţa alcoolului, se vede um­bra nefastă a şefului liberalilor din Buzău: d-rul Angelescu, mi­liardarul fără scrupule, şi fără mustrări de conştiinţă. Stârpirea adversarilor: obiectivul lui. Meto­de: excitarea instinctelor sangui­nare, semănarea vrajbei. Şi ban­dele operează liber, ştiindu-se o­­cr­otite de autorităţile centrale ale partidului. Cam­, după o înde­lungă practică a asasinatului mo­ral, au trecut la ridicarea pur şi simplu de vieţi omeneşti. E în li­nia şi psihologia partidului I. G. Duca—dr. Angelescu. Vor ajunge în scurtă vreme să prezideze ban­chete pentru jubileul crimelor po­litice, cari se ţin lanţ. Pentru bu­curia diabolică a d-rului Ange­­lescu. Liberalii şi conversiunea întrunirea de la Eforie dădea partidului liberal cea mai buna ocazie pentru elucidarea ches­tiei conversiunii — sau, mai bi­ne zis, pentru lămurirea atitu­dinii pe care a avut-o acest par­tid, şi o are încă, faţă de conver­siune. Vot pentru în parlament... ac­ţiune contra în faţa justiţiei... colaborare la «Forum» împotri­va conversiunii. Ne am fi aşteptat ca d. Duca să lămurească la Eforie, cum se explică votul pro din parlament , pe motiv că conversiunea ser­veşte interesele ţării... şi acţiu­nea, diametral opusă, a Creditu­lui Rural? Această instituţie nu serveşte, şi ea, interesele naţio­nale? Şi care-i situaţia morală a fruntaşilor liberali care în par­lament fac o politică, iar la Ca­saţie şi la «Forum» — o alta? Sau liberalii fac o tranşantă distincţiune între politică şi in­teresul de partid, clică sau fami­lie... Un partid serios face aceiaşi p­olitică în toate acţiunile lui n­u se poate conduce ţara decât după un plan unitar. Acţiunea de guvern rezultă din cea de o­­poziţie. In definitiv guvern şi opoziţie colaborează, pe alte cai, la opera de guvernare. Cum procedează liberalii în opoziţie — vedem... Cum vor proceda la guvern, dacă vor veni vreodată — e lesne de înţeles... De altfel i-am văzut la cârma statului. Nesinceritatea a fost totdeauna la baza acţiunii lor. Dar cel puţiin le-am cere pu­ţină pudoare. In parlament liberalii au sus­ţinut proectul Argetoianu, şi l-au votat — cu toate actele de favoritism revoltător. D. Duca a votat conversiunea, din pricină că această lege co­respundea — în esenţa ei — u­­nei necesităţi politice, economi­ce şi sociale. Ca panici cu cen­i­­tăţi de putere, l­oerilii nu pu­teau respinge conversiunea — de teama verdictului popular, in eventuale alegeri. Dar, după sistemul lor, libe­ralii au votat co­­mersiunea — însă s’au hotărît s’o eludeze. Ei doar știu că nu totu-i legea, ci modul de aplicare. S a întâmplat în acest caz, că nu numai partidul liberal a a­­doptat două atitudini aproape simultan, ci chiar aceleaşi per­soane care au votat într’un M în parlament şi au vorbit cu totul altfel la Casaţie şi la «Forum». Cum explică liberalii duplici­tatea? D. Duca a dat hilarianta ex- Elicaţie cu «totul condiţionat». Dacă a fost vreo condiţie la mij­loc, aceasta n’a fost de interes general — ci s’a referit numai, ca o compensaţie, la respecta­rea unora din cererile Creditu­lui Rural. Explicaţia «votului condiţio­nat» n’a fost destul. Intre timp, poate d. Duca găsise ceva mai serios. Şi ar fi fost locul la Efo­rie ca şeful partidului liberal să pună la punct chestia conversi­unii. Am aşteptat degeaba. Liberalii au dat drumul ace­luiaşi verbiaj sonor, lipsit de conţinut serios, fără să dea răs­puns întrebărilor care erau pe toate buzele. In modul acesta vor liberalii să răstoarne guvernul şi să se impună la conducerea treburi­lor publice? Noi ne aşteptam la cu totul alt sistem: la darea pe faţă a greşalelor noastre şi la expune­rea unui program cu soluţiuni de pus în loc. Liberalii n’au apucat pe a­­ceastă cale. Mai mult, ei nici n’au avut grijă să lichideze trecutul pe chestia conversiunii, una din problemele capitale la ordinea zilei. Cu acest prilej, liberalii s’au demascat: oameni fără scrupule în politică și fără obraz în afa­ceri Un zbor cu racheta BERLIN, 29 (Rador). — Fizicianul Nobel din Magdeburg a cerut autori­tăţilor şi a obţinut permisiunea de a lansa din apropierea oraşului o rache­tă de dimensiuni uriaşe. Racheta va transporta un pilot, care, la înălţimea de 1000 metri, se va arunca cu para­şuta. Lansarea se va face în primăvara a­­nu­lui viitor. Desfinţarea sclavajului LONDRA 20 (Rador). — Sir John Simon a vizitat pe lordul Ce­cil, spre a-i exprima mulţumirile guvernului întreg, pentru sforţări­le depuse de către el la Societatea Naţiunilor, pentru desfiinţarea scla­vajului în regiunile unde acesta mai există. Alegerile din Belgia BRUXELLES, 29 (Rador).­­ Rezultatele alegerilor de Dumi­nică sunt cunoscute. Noua Ca­meră va avea 189 deputaţi, din­tre cari 79 catolici, 73 socialişti, 24 liberali, 8 front­işti, 3 comu­nişti. Catolicii şi socialiştii au câş­tigat câte trei locuri, comuniştii două. Liberalii au pierdut patru. Intre unchin şi nepot (Dino, George & Co.) Sfârşitul d-lui I. G. Duca se a­­­propie. Prin preajma lui Ignat va­­ fi servit, probabil,, la praznicul fa­­­miliei Brătianu, dulce şi nevinovat,­­ cu ramură de brad între dinţişorii surâzători, cu pielea roz-aurie, şo­­riciu apetisant pentru robustele sto­­mahuri ale alesei spiţe domnitoare din partidul liberal. Bătrânul Dinu Brătianu s’a îm­păcat cu Kronprinţul în litigiu, pro­­fesor George Brătianu, şeful frac­­ţiunei ultime liberale. Ziarele aduc detalii picanto-sen­­zaţionale. Şeful georgiştilor a plecat la Con­stanţa să mănânce friptă organiza­ţia ducistă cu ocazia alegerilor co­munale. S’a dat un banchet unde păpuşa d-lui Duca atârna spânzu­rată ca un lampion, având în bur­tică un bec electric. Moş Dinu, picat la banchet, sim­patic Moş Crăciun cu cadouri dră­guţe, a luat la o parte, într’un sam­­bru separat pe Georgică (Bebeluş Cadrin) şi au convorbit o jumătate de oră. Apariţia la banchetul care era mai mult antropofagie decât sarda­­napalesc, a însemnat un mane, b­e­­kel, fares pentru ducişti şi o imensă bucurie pentru georgişti. La cea­surile 10,30 seara, unchiul şi nepo­tul au plecat împreună la gară, în compartimente alăturate, probabil, pentru a putea continua eventualele discuţiuni. La plecarea trenului cu Kron­­prinzul uns de imperialul unchiu, antropofagii lui George i-au făcut o caldă manifestaţie de simpatie. In acelaş timp, Moş Crăciun a apărut la unul din geamurile vagonului şi în văzul tuturor a felicitat pe d. Ge­orge Brătianu pentru simpatia de care se bucură între membrii tribu­lui eonstănţean. Gestul d-lui Dinu Brătianu a fost îndelung aplaudat. Faptul a provo­cat comentarii foarte aprinse. Noi nu ne mirăm deloc. Tradiţiile familiei Brătianu sunt foarte puter­nice. Aceşti ctitori ai României bur­gheze — nu ne-am ridicat cu ei mai sus de bronzari, cămătari şi sper­­ţari — cultivă patrimoniul feudal spiritual cu îndârjire remarcabilă-Filiaţiunea sângelui însemnea­­zâ mare lucru pen­tru ei. Psihologia medievală de «cloşcă» şi trecerea bunurilor, neapărat, în mâna fami­liei, subsistă în tablele lor curente de valori. După cum se ştie func­ţiunile şi meseriile erau ereditare. Plus drepturile primogenitare­. Dacă Popa Ionel a fost şeful par­tidului liberal, şefie primită de la nemuritorul Ion C. Brătianu, Geor­­gică trebuie cu necesitate să ajungă în fruntea partidului. Partidul este doar una din moşite e®le mai bă­ţoase ale familiei, Flori?* ţi hi iii a­­reştii fiind simple şi minime sucur­sale. Domnul Duca — intrus lipsit de calităţi administrative extraordina­re — va fi cu matematică precizie decapitat. Dacă alianţa Dinu—George nu se face curând, ea este în devenirea firească a lucrurilor. Diversele cleşte familiare ce clocesc, dacă au această împăcare? Mai ales că între unchiu şi Kron­prinz n’au căzut cuvinte grele, m­e­­najându-se cu simpatie şi precauţie. Aceste combinaţii dinastice în sâ­nul a două partide, nu dintre cele mai însemnate, arată înapoierea fantastică politică a societăţii ro­mâneşti. Resturile feudale şi oligarhice din România nu s’au lichidat complet. Desăvârşirea revoluţiei burghez­­democratice şi modernizarea poli­­tico-socială a întârziat la noi şi ră­mâne încă la ordinea zilei. Provocaţiuni emisie Economistul ieşan cu idei fixe A. C. Cuza are între alţi disci­poli şi pe propriul său fiu, d. G. A. Cuza. Păcat, ca nu i-a pus în traistă la plecarea în lume nimic din inteligenţa scânteietoare pro­prie, din ironia tipului său an­tropologic de semit «Chazara», educat franţuzeşte. Un tratat modern de antropologie plasează într’ adevăr pe bătrânul Alexan­dru printre urmaşii moldoveni ai unei foarte vechi rasse, care a locuit multă vreme prin Crime­­ra şi a emigrat în massă şi pe malurile Căcainei şi Bahluiului. Emigraţia ne regretăm: ne-a dăruit silueta interesantă de ra­­bin-şef şi cărturar emerit a d-lui A. C. Cuza în peisajul potolit moldovenesc. Fanatismul şi dialectica sa amintesc de fana­tismul chazarean şi de dialecti­ca talmudică. Din nefericire, d. A. C. Cuza a avut proasta inspiraţie să fur­nizeze, pe lângă o veselă doctri­nă susţinută cu amuzante meto­de şi un fiu neisprăvit. Acesta e într adevăr Român, Român neaoş, îl recunoaştem. Câte na încercat cu bietul bă­iat? N’ avea în adolescenţă decât o singură pasiune: vestitele crame ieşene. Cotnarul a dispărut — vai! — distrus de filoxera imi­grată din America. Dar podgo­riile modoveneşti sau refăcut rapid. Şi astfel fiul în loc să moştenească pasiunea ideilor şi ştiinţa admirabilelor spirite, a a­runcat culoarea măslinie pater­nă văpsita pe de­asupra cu o e­­legantă paloare hiorescă şi a ac­ceptat un roşu alcoolic. In locul dialecticei face exerciţii cu bi­cepsul pe cocoaşa fizică a unui deputat evreu cu logică strânsă şi subtila din rassa lui A. C. C. Conflictul Mişu Weissman— George Cuza dovedeşte eclatant metoda de brutalitate stupidă pe care neo­cuzismul, cot la cot cu arhanghelismul, o introduce in politica românească. Noroc, că democraţia activistă ştie să răspundă cum se cuvine la aceste provocaţiuni. Ar fi o ruşine, ca în Parlamentul român 1932 să se îngăduie bătaia unor reprezentanţi ai minorităţilor noastre. Banditul alb — cu nasul roşu — a fost dezarmat de de­putaţii majoritari. Conflictul a mai avut câteva aspecte interesante. Deputatul majoritar de Bihor, d. Pavel Pa­vel a sărit firesc în ajutorul vic­timei. Deputaţii antisemiţi, care văd pretutindeni şi în cel mai mic gest de umanitate şi cava­lerism... mâna Moscovei şi a Ca­­halului, i-au strigat: — La Moscova, la Moscova! Ce pot pricepe troglodiţii? Rămâne un fapt bine stabilit: bandiţii antisemiţi, care suspină după domnia cnutului şi după progromuri ruşinoase, se vor lovi de stânca piepturilor conştiente, mai înainte de a-şi pune în prac­tică stupida lor metodă de agita­ție politică. (Continuarea în­­pagina 11-a), teh­eaami­calele ardeleneşti Piva, Zăbala, Ghelinţa Sunt trei sate din Judeţul Trei , distanţele mai pe răcoare, până in Scaune, aşezate în drumul între Ce­ se ridica căldura, ce m­i se părea vasna şi Târgu-Săcuesc-Breţcu. Azi ele au o populaţie în majoritate ma­ghiară, dar pentru calitatea lor deo­sebită, aceste sate merită a fi vizi­tate şi studiate atât din punct de vedere al frumuşelelor naturale cu care sunt împodobite cât şi din punct de vedere istoric şi naţional. In acest scop, într’una din zilele din urmă ale lunii iulie, anul trecut, am plecat din Covasna însoţit de preotul învăţător Ticuşan, un distins preot şi învăţător, Preşedinte al Cer­cului Cultural din partea locului. Dis dedimineaţă eram porniţi la drum cu hotărârea­ de a străbate --------0000-------­de prof. D. STANESCU un nonsens în acele plaiuri răco­roase. Planul de a scăpa de căldură ne-a reuşit numai pe jumătate în­trucât soarele după ce îşi făcuse suişul măreţ peste „Comando” pu­ternica exploatare de brazi şi mo­lifţi, după ce aruncase câteva să­geţi de lumină peste isvorul mi­neral de la Horgaş, după ce în câ­teva clipe trimesese salutul său po­porului din Voineşti, care acum câte unul sau în câ se pleca la munca câmpului sau la tăiatul lemnelor, îşi revărsă deodată razele sale lumi­noase dar destul de călduroase peste fermecătoarele văi ale satului cu gră­dinile şi fâneţele ei pline de flori, cu lanurile ei de ovăz înalt şi mei bălai. Astfel că avurăm chiar de începutul zilei un plus de căldură ce nu se potrivea cu altitudinea de­stul de mare a localităţii (580 m. deasupra nivelului mării). „Călătorului îi şade însă bine cu drumul" după vorba înţeleaptă a ro­mânului. Şi de aceea nu am stat un moment la îndoială că nu trebue si renunţăm la planul nostru. Conduşi de un vizitiu cuminte, care mână domol doi cai puternici, trecurăm linia ferată particulară, ce duce la Şiclău, lăsăm în dreapta colţul de munte pe care se întinde în devălmăşeală pădurea satului, tra­versăm, cu mic popas, satul Pava renumit pentru ferestr­ele sale de fasonat bradul şi stejarul, ne oprim jumătate de oră la şcoala de Stat din Zăbala, unde suntem întâmpinaţi de bunul învăţător N. Furnică şi unde nu ştim ce să admirăm mai în­tâi, buna îngrijire şi curăţenie a şcoa­lei? frumoasa gospodărie cu grădini de flori împrejurul localului? sau a ne limita să admirăm numeroasele progrese culturale obţinute în această instituţie românească şi unde s’a for­mat obiceiul ca grija învăţătorului să nu se mărginească in a da co­piilor numai atestatul de absolvire a claselor primare, învăţătorul din Ză­bala şi-a impus obligaţia nobilă să aibă grijă de copii satului şi în şcoa­­lele secundare, în licee, şcoală nor­mală sau şcoală de meserii, etc. Vom avea de vorbit şi altădată asupra acestor două sate, dar acum cred că este bine să nu întrerupem ex­­cursiunea către Ghelniţa, ţinta noa­stră principală, unde suntem aştep­taţi şi unde pe lângă frumuseţea localităţii vom face o extrem de in­teresantă descoperire archeologică şi naţională pe care învăţaţii unguri n’o cunoşteau. La eşirea din satul Zăbala, mer­gând tot spre nord, părăsim şoseaua­­ principală şi pornim mai sub coastă , pe o şosea vecinată, fără praf, pri­tre lanurile cu recoltă bogată şi irr­âuri de păşune minunate. Tot di­mul suntem salutaţi de cântecul pi­peliţelor, de jocul codobaturilor altor păsărele, ce sboară mereu fr­untea căruţei noastre ca nişte pi zicători de bine. Trecem apoi lângă satele: Harahi şi Qdorin­o, rămân la dreapta în poala munte şi ajungem cu bună dispoziţie Ghelniţa. Ghelniţa e un sat frumos, u­­zat pe ambele maluri ale râului acelaş nume. Poziţiunea ei este u nă de farmec, iar situaţia ei plină interes presentând un drum uşor s­tre hotarele Vrancii. Ghelniţa a fi probabil ca şi Covasna o staţie pi istorică, in orice caz o staţiune cărei existenţă se poate preciza puţin cu câteva sute de ani f­­inte de naşterea Mântuitorului. I s’a găsit o comoară cu 200 buc

Next