Dreptatea, septembrie 1934 (Anul 8, nr. 2082-2106)

1934-09-12 / nr. 2091

Mill Vili. NO. 2091­4 pagini De luni de zile cazna tuturor trepăduşilor politici exorlisiţi din partide şi adunaţi în asociaţii de disperaji şi de tehnicieni şo­­m­euri, erau să provoace o disen­siune în sânul partidului naţio­­nal-ţărănesc. Au fost puse la dispoziţie ven­tilatoarele cafenelelor şi toate spiritele oculte care vorbesc fără să se ştie de unde. A fost o vas­tă intrigă de ventriloci care pri­veau în faţă, nu mişcau buzele şi vorbeau, fără să-fi dat seama, din esofag. Toate rărităjile şi toii monştrii politici au luat par­te la acest efort politic destinat să facă loc apoi, marilor tribuni fără de popor. Cei care au cârmuit țura du­pă bunul lor plac, decenii între­gi,­­ cei care au organizat-o cât mai bine pentru exploatarea ei în folosul unei cârdăşii minore, au contribuit şi ei cu toată forța lor, atunci când şi-au dat seama că poporul deşteptat începe să se guverneze singur­ii’a fost mormoloc, nici ele­fant, care să nu fi pornit la un atac în contra partidului naţio­­nal-țărănesc, speculând un echi­voc pe care singuri l’au creiat. Au sperat ca prin repetiţie, tenacitate şi sugestie să determi­ne un conflict real şi deciziv la conducerea partidului naţional­­ţărănesc. jg Rând pe rând s’au flatat m­o­­bijii şi s’a aţâţat amorul propriu, rând lăudând pe unul când de­ mvigrându-1, pentru ca astfel, în­cercând toate temperamentele şi toate reacţiunile să se ajungă la scop. Acest cor de disperaţi politici, ţi de maiştri ai cancanului şi tvonului care să prindă, izbutise să creieze o atmosferă de care sperau să beneficieze. Aceşti mi­­trobi ai dezagregării morale şi spirituale, ajunseseră să same­­ze o îndoială şi un echivoc, adi­­că să pregătească exact mediul , care să se poată desvolta. Explicaţiunile care au avut loc , comitetul executiv al partidu­­ui naţional-ţărănesc au putut fi evidenţieze că nu este şi nu poate fi vorba de nici o deose­bire de vederi în toate liniile mari de tactică şi program ale partidului. Conducerea partidului a adus, democratic, orice discuţiune, în aţa forului suprem, a comitetu­­ui executiv. Cei care au asistat şi care aveau încă în urechi tămbălăul de defăimare şi intrigă a pesca­dor în ape tulburi din slujba disperaţilor, au putut constata cu surprindere că nu este nici o deosebire de vederi pe nici una din marile probleme care preo­cupă partidul. Partidul naţional-ţărănesc che­mat sa-şi precizeze atitudinea şi vederile, s’a strâns întreg, cu toa­tă încrederea şi cu tot devota­mentul în jurul şefului său, d. Ion Mihalache. „ Nu a fost absolut nici un glas, nici un semn, nici o rezervă de conştiinţă, în ce priveşte recu­noaşterea întregei autorităţi a şefului. Pe de­asupra tuturor intrigi­lor şi a dificultăţilor, în ciuda şi cu înfrângerea tuturor abilită­ţilor politice, d. Ion Mihalache s’a înălţat, autoritar şi mare, prin loialitatea, prin sinceritatea, prin inima, prin buna lui ere­il­in­ţă. S’a dovedit astfel că cele mai abile calcule făcute de adversari, sunt iluzorii faţă ele loialitatea făţişă, care-i forţa nouă şi sănă­toasă cu care d. Mihalache a luptat în politica românească-Congresul regional al vechiu­lui regat, prin unitatea lui de vederi, era deja de natură să a­­rate celor care aşteptau bucuria unei disensiuni, măsura autorită­ţii şi a paterei d-lui Ion Miha­lache. Şedinţele comitetului execu­tiv au ratificat şi au înălţat a­­cest prestigiu. D. Mihalache s’a impus, fără intrigă şi fără sub­tilităţi de culise. Şi d. Iuliu Maniu şi d. Al. Vai­­da Voevod au adus cuvântul lor de omagiu înţelepciunea şefului Ion Mihalache, care a fost acla­mat şi aprobat de unanimitatea comitetului executiv. Toţi acei care i-au ascultat ex­punerea clară şi toţi acei care au luat act şi s’au legat pentru solu­ţiile propuse, şi-au întărit con­vingerea că azi şi mâine şi întot­deauna destinele partidului ră­■ , îi­­mân conduse de d. Ion Miha­lache. Puterea pe care o dă convin­gerea şi autoritatea d-lui Miha­lache sunt chezăşie neclintită pentru întreaga evoluţie şi pen­tru tot rolul istoric pe care par­tidul naţional-ţărănesc este che­mat să-l joace în istoria acestei ţări. Cei care au aşteptat pe la di­verse telefoane, cu receptoarele în mână, au suferit ori cea mai cumplită decepţie. Până acum mai sperau ceva; de-acum, totul este pierdut, şi speranţă şi onoare. Din comitetul executiv al par­tidului, ca în cel mai urât vis pe care duşmanii au putut să-l ai­bă, a ieşit de Ion Mihalache cu steagul partidului, şi după el, toţi fără nici o deosebire. Demostene Botez Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemnem 9 — Tetefin: Balis­ti­a 333]tr. Ai­ţia 34 1 102 MOMENTE Deştepţ­ii Deştepţii sunt domnii de la «Vii­­torul». Deşteptăciunea politică se abţine cu decret, şi deşteptul este nu­mit cu patalama în regulă. După ce are titlul, e însă ceva mai greu. Atunci când e vorba de o polemi­că, nici statul de­­salarii nu poate da un imbold sau stimula o idee. Atunci, ca să combaţi pe un adver­sar ti atribui din iniţiativă proprie câteva prostii, pe rare. cu altele din aceiaş sursă, le poţi combate. Astfel, deştepţii autorizaţi şi de­finitivi pe baza statutului funcţiona­rilor publici, ne atribue că am sus­ţinut: «guvernul liberal este vino­vat de criza mondială, lefurile func­ţionarilor deşi se plătesc regulat, dar pentru că sunt plătite de un gu­vern naţional-liberal înseamnă că nu se plătesc, un mare cataclism fi­nanciar se va întâmpla fiindcă d. Tătărăscu a plecat la Belgrad». Atât au înţeles domnii de la «Vii­torul» dintr’un articol al «Dreptă­ţii­». Asta, înseamnă că, uneori, analfa­betismul este preferabil. Asemenea inepţii ar fi fost imposibile dacă nu se irosea timp pentru ca cel ce le-a scri­s să înveţe carte. Deprins cu metoda scrisorilor a­­­­nonime, autorul notiţei ne acuză că semnăm articolele. Tare­ am dori să-l vedem sem­nând. Prea mult nu va ieşi din a­­nonimat, dar cel puţin am putea să-i apreciem scrisul şi să-l identifi­căm. Soluţii «Viitorul» adaogă vocea­­sa de că­pătuit la ţipătul isteric al «Univer­sului­». «Specialiştii» de ocazie, cetind in­terview! d-lui Madgearu, în loc să mărturisească inaptitudinea de a pricepe ce-a spus, afirmă că au gă­sit contradicţii. E şi acesta un sis­tem pentru că să dai impresia că ai înţeles ceva. «Viitorul» reluând melodia, con­testă chiar d-lui Madgearu dreptul de a mai da soluţii. E interesant pentru cei care se sbat, la ţară şi în Capitală ,să sca­pe de revizuirea funcţionarilor du­pă ce au propus-o ca un panaceu. Am dori, aşa, de curiozitate să ştim în privinţa dreptului d-lui Mad­gearu de a propune soluţii, şi păre­rea d-lui Victor Slăvescu. Avem motive să credem că aceas­tă interdicţie l-ar cam supăra şi l-ar încurca pe d. Slăvescu. Nu-i aşa? Ne-am înţele­s. ­ Iniţiativa întrucât sistemul politic existent la noi, aprobat şi susţinut de toti factorii politici, este cel care se în­cadrează in dreptul naţiunii de a hotărî prin reprezentanţii ei liber a­­leşi, nu se poate vorbi de o altă me­todă economică decât, aceea a lici­tat!:: Cum însă, după cum am arătat mai sus, noi avem raporturi econo­mice cu foarte multe state, şi siste­mul politic şi metodele ec­om­ce sunt cu totul altfel decât acelea ca­re rezultă dintr-o complectă liberta­te pentru a ne acomoda în lupta ce avem de dus cu produse ale altor State, este necesar ca iniţiativa par­ticulară să fie încadrată prin desvol­tarea Camerelor profesionale, însă cel puţin acestea să-şi potrivească mişcările după un plan mai dinainte stabilit. Pr­in rezumat îndrumarea revine specialiştilor, încurajarea statului prin organele lui subalterne, iar controlul este în sarcina tuturor or­ganelor de stat şi instituţiuni cu caracter profesional. VIII Toate aceste sforţări sub toate formele de manifestare trebue să pornească de la date precise pe care dacă le cunoaştem şi le utilizăm în scopul prosperităţii şi a sporirii a­­vântului naţional, găsirea mijloace­lor şi indicarea măsurilor constitue cheia de boltă a întregului nostru e­­dificiu economic. Datele de care am vorbit mai sus sunt: 82% din populaţia ţării se ocupă cu agricultura; 92% din totalul proprietăţii rurale este mica proprietate. Circa 13 milioane de ha. sunt cul­tivable. 3.300.10­0 este numărul gospodării­lor sub 5 ha. 40 de zile lucrătoare se întrebuin­ţează pentru a se cultiva în mod ra­ţional un ha. şi 200 de zile dintr-un an se pot în­trebuinţa cu folos de oricare munci­tor agricol. Dacă acestea sunt datele, pe care trebue să le avem în vedere pentru găsirea mijloacelor şi determinarea măsurilor, este ușor de stabilit dru­mul pe care trebue să-l urmeze a­ noastre de VIRGIL POTARGA Fost Subsecretar de Stat la Domenii ceia care pentru un timp oarecare au în mână conducerea. Căci dacă se admite pentru fie­care gospodărie câte 2 membri, va­lizi pentru muncă, avem următo­rul rezultat 3.300 000 de gospodării a 2 membri capabili de muncă pentru fiecare gospodărie, avem un total de 6.600.000. Avem deci la îndemână munca a circa 6.600.000 de persoane . Zilele lucrătoare fiind de 240x 6.000.000 avem un total de 1.200.000.000 de zile. Pentru 13.000.000 a 40 zile ,520 mi­lioane zile întrebuinţate. Rămâne prin urmare 620.000.000 de zile neîntrebuinţate, care se pierd pentru economia noastră naţională. întrebuinţarea cu folos a acestor circa 000.000.000 de zile, trebueşte să fie preocuparea de bază a tuturor coor care au conducerea în ţara noastră. Toate măsurile ce se iau, trebu­­buiesc să concure la epuizarea în scop lucrativ a acestui capital de (Citiţi continuarea în pag. II-a). D. dr. Angelescu, omul , drept că d. dr. Angelescu, s’a avântat mereu în «ofensive culturale»; nu ştim însă cum a atacat, fiindcă ori de câte ori a aprins torţa luminoasă pentru isgonirea întunericului duşman, i-a stins-o cineva. Şi pe acest cineva, nu l-a cu­noscut niciodată d. dr. Angeles­­cu­, fiindcă din leagăn şi până acum la bătrâneţe, când probabil că a început să presimtă parfu­mul irizat al smirnei «elizeice», — parfumul de cimitir, — i-a fost cel mai cald, cel mai devii-1 tat şi cel mai suav amic. E acel alter-ego, pe care d. dr. Angelescu îl cultivă cu o dure­roasă persistenţă, terorizat de nebunia gândului că după moar­tea lui, nu va rămâne, decât ceea ce rămâne în văzduh, din sborul fulgerător al lăstunilor. Pe lângă miile de slugi, şirele şi profitoare ale d-lui dr. Ange­­lescu, cea mai intimă, cea mai caldă şi cea mai sfântă legătură a d-sale cu viaţa, a fost minciu­na. Ea l-a gonit cu biciul de foc, spre pungile cu aur negru, din fundul pământului, su­sţinându-i credinţa că gloria bogăţiilor pă­mânteşti, îl va imortaliza în e­­terna admiraţie a nefiinţei lui. Şi când a murit de gândul că a­­verile pământeşti nu preţuiesc după moarte, nici cât dania cin­stită a linei prescuri de grâu, tot ea, minciuna, l-a scăndărit şi l-a înşelat­, şoptindu-i nemurirea în cele spirituale. Fă şcoli pentru popor, scrieţi numele pe ele şi pustii de vor ră­mâne, vântul sălbatec tot se va isbi de numele tău şi-l va sono­riza în etern. Nici când preocuparea d-lui dr. Angelescu nu a fost că ţăra­nul român agonizează la hota­rul dintre întunericul analfabe­tismului şi aurora abecedarului mântuitor şi că şcoala satului este o simplă parodie cu absol­venţi analfabeţi, o şcoală străi­nă de interesele ţărăneşti. Mirajul gloriei postume, plă­mădit din păcatul vanităţilor, biciueşte de atâtea decenii tru­pul neobosit al d-lui dr. Ange­­lescu şi sufletuîftîui­ se revarsă mereu în gropiler cu var şi cup­toarele cu cărămizi.­Bilanţul activităţii lui este, că de unde până la răsboi, eram din punct de vedere al freqvenţii şco­lare, a 25-a ţară din cele 25 ţari europene, astăzi suntem a 24-a şi aceasta pentru că Turcia este considerată acum drept ţară a­­siatică, noi, Românii, suntem aşa­dar, în coada ţărilor europene. Obsedat până la exaltare de strălucirea numelui şi dincolo de moarte, a început să con­struiască, dar la temelia şcolii nu a mers nici o pară din averea miliardarului dela Buzău. Ceeace apare însă ca un ade­văr de necontestat este că în cele 7000 de şcoli pe cari pretinde ca le-a construit, n’a poposit nici când dragostea anonimă şi lar­gă pentru luminarea ţăranilor, ci groaza omului, care se simte protejat dincolo de viaţă, în ui­tarea apăsătoare a unui cavou somptuos. A unui cavou, care nu va vorbi, decât chiriaşilor din blok­­hausul «Lido», desculţilor din sa­tul Stâlpu (unde este centrala administraţiei latifundiilor d-lui dr. Angelescu) şi pelagroşilor de pe moşia Joseni Buzău. In cele 7000 de şcoli, cu socluri şi ziduri de chirpici, nu s’au a­­prins 7000 de amfore, în care să piară prin ardere, ura, vrajba, ignoranţa, curvia şi toate păca­tele satelor. Şi nu s’a aprins, fiindcă unt­delemnul turnat în ele, n’a fost curat ca cel cu care Isus a uns şi a vindecat rănile lui Lazăr şi n’a ţâşnit din o conştiinţă, sus­ţinută de iubirea generoasă pen­tru cei umiliţi, scuipaţi şi specu­laţi. El a fost ulei prost, ulei de sa­lată periferică, strecurat prin pânza ţesută în răsboi­ul vanită­ţii şi amestecat cu egoismul rân­ced al non-valorii personale. Şi aşa, de proastă calitate, el n’a întreţinut lumina candelei din şcoli, decât durata de timp necesar înscrierii pe frontispi­ciul clădirilor, a vanităţii ome­neşti,­­ a numelui. Căci numele, a crezut d. dr. Angelescu, el va rămâne în ur­ma nefiinţei trupeşti, uitând ca marele Haret, netămâiat în via­ţă, a înviat în sufletele învăţa­­toriniei, după ce a murit, în nimb de glorie şi ctitor al cultu­rii neamului. Căci numele aces­tui apostol, n’a fost desgropat şi eternizat de inscripţia goală, ci de opulenţa faptelor lui reale şi imprescriptibile. Se va încheia în curând şi tragedia vieţii d-lui dr. Ange­lescu care dornic în fundul su­fletului lui, de aur, păcură şi sare, le-a avut îndeajuns. Oricât se va strădui acest om să-şi asigure, pentru posteritate, un monument în Pantheonul culturii româneşti, degeaba. Par­fumul faptelor nu se va lăsa di­luat de mirosul iodoformic al numelor deşarte. Şi va pieri, va pieri din inima poporului cu in­diferenţa cu care privim crucile strâmbe ale unui cimitir pără­sit. Când trupul lui trudit, va zace în ui­tarea rece, spre desfă­tarea viermilor pământului, de­asupra zidurilor reci, unde a turnat din plin desmăţul, sufle­tul lui,­­ strigoi în taina nopţii, va peregrina, tulburat, de sus­pinele şi de lacrimile celor nă­păstuiţi. Nicolae Anghel Descălecătorul culturii’’ de I. DOBRIDOR I s’a ridicat lui Mihai Eminescu, la Constanţa un monument. De a­­cum înainte, în faţa nemărginirilor mişcătoare ale mării, când coboară amurgurile din ţări peste ape, ge va înălţa, ln orizonturi, chipul de marmoră al poetului. Ca o coloană de lumină îngheţată, va sta drept împotriva pustietăţilor violete, cum dur şi dârz, ca piatra, a stat el îm­potriva duşmăniilor vieţii. De scurtă durată a fost trecerea pământească a lui Mihai Eminescu. Şi aşa întunecat cum a fost sfârşi­tul vieţii lui,­­ când prăbuşirea min­ţii celei mai frumoase îl duse în prăpăstiile nebunie­, — se poate a­­semăna cu o cometă ţâşnită din misterele firii care, după ce a umplut *) Conferinţă ţinută la Radio, pentru sătenii în ziua de 26 August, cu fulgerările ei bolţile cerului, ca­de în străfundurile înnecate. S’a născut la Ipoteşti în Botoşani. Moldovean, deci, ca şi marele lui prieten Ion Creangă de la Humuleştii Neamţului. Fecior de răzeş oarecum avut, după ce-şi petrece copilăria prin pădurile Ipoteştilor, urmează la şcolile înalte din Germania. Culege de aci multă învăţătură. Datorită u­­nor împrejurări vitrege, care năpăs­­tuesc tinereţea lui, Mihai Eminescu are prilejul să străbată, în lung şi în lat, întreaga ţară românească. Din acest cutrier, rămâne cu boga­te cunoştinţe despre moravurile, credinţele, limba şi felul de trai al românilor de pretutindeni, însuşirile poporului nostru nimeni nu le-a cu­noscut mai bine decât el. Şi mai presus de toate, nimeni nu a avut o mai nestrămutată credinţă în pu­terea de viaţă a acestor însuşiri şi în viitorul istoric „al poporului nos­tru.­ A cunoscut Mihai Eminescu şi creaţiile populare. In poeziile lui, s’a lăsat înrâurit de născocirile po­porului. Acelaş freamăt sufletesc le străbate. Om trist din fire. Dar se bucura oridecâte ori se gândea* la destinele neamului nostru statornicit de Dum­nezeu la gurile Dunării. îşi umplea, atunci ochii de vedenie care-i în­­neca fiinţa toată, şi privea parcă în ceata viitorului portretul viu al u­­nei ginte, care glorioasă încă, tră­­eşte prin noi, învăţase Maiai Emi­nescu să asculte murmurul suferin­ţelor populare. Cum o oglindă cu­lege toate liniile feţei şi le arată a­­poi clare, aşa sufletul său a adu­nat toate durerile poporului şi le-a turnat în cuvinte nepieritoare. Că mai presus ,de toate, a fost Mihai Eminescu- un mare gânditor politic, un povăţuitor sincer şi un om de bine. Firea lui spumoasă, cutremu­rată de simţiri adânci, se încrunta cu o pornire războinică, gata a o co­pleşi orice adversar, ori de câte ori idei greşite îşi făceau drum sau pa­timi neîndreptăţite întunecau căra­rea cea bună..Cu mulţi oameni din veacul său sa prins el la hartă. A apărat cu mult talent drepturile ţă­rănimii. Mare gazetar, Eminescu era cel mai temut din zilele acelea. Năs­cut sărac, a murit şi mai sărac. Mâna care a condus pe hârtie ideile nu s'a lăsat mânjită de moneda care umbreşte conştiinţele, moleşeşte vred­niciile şi suceşte gândurile. Erau pe acea vreme oameni cu mul­tă minte şi cu învăţătură aleasă. Ce avea mai de preţ mintea româneas­că, se strânsese laolaltă şi alcătuise o mare tovărăşie: «Junimea». Din cârdăşia lor, mult bine s’a tras pen­tru ţară, şi cu mari foloase s’a ales neamul nostru după urma silinţelor lor. Se vârâse în această cârdăşie şi Mihai Eminescu. Om cu învăţă­tură, bună şi plin de înzestrări frumoase, el s’a impus dintr’odată. Titu Maiorescu, care era îndrumă­torul, cu multă iubire de frate s’a legat de dânsul şi i-a­­întins ajuto­­rar­ea totdeauna. Dar mândru cum era, că nu s’ar fi aplecat să cu­leagă nici aurul pierdut în pote­că, Eminescu s’a mulţumit să tră­iască din sforţările sale. Mare mân­drie să trăiască omul din răsplata ostenelilor lui. Aşa a trecut prin viaţă, singur, ca un mare cavaler al adevărului, înconjurat de prietenia câtorva, dar şi de vrăjmăşia celor mai mulţi, s’a mulţumit să-i fie sufle­tul o caravană, încărcată de măr­găritare, care trece pe uliţele vieţii, lătrată de zăvozii duşmăniei. Gin­gaş la suflet, dar îndrăzneţ şi vio­lent, ori de câte ori era vorba de o credinţă, distins şi neînfricat când era vorba de un adevăr, — aşa s'a plimbat, printre oamenii timpului său, statuia de bronz a lui Mihai Eminescu. N’a fost eveni­ment al istoriei din timpul acela, pe care mintea lui să nul cuprin­dă şi să nu-l judece. A stat cu po­­vaţa la urechea tuturor şi le-a şop­tit cărările bune, când nu erau du­miriţi, după cum le a ţipat greşe­lile, când s’au abătut. Mai cu osebire era îndrăgit el de sufletul curat şi dle simplităţi­le ţărănimii. In ţărănime, vedea Mi­hai Eminescu, izvorul nesfârşit din care ţâşneşte pârâul de viaţă ne­întreruptă a naţiei noastre. N’a dorit niciodată să stea izvorul as­cuns. S’a silit să-l scoată la lumină. Fiecare articol pe care-L alcătuia la gazetă, era ca un deget întins în­spre locul unde se află acoperită d­e praful istoriei sămânţa cea bună, începuse pe acea vreme să se ridice din pătratul muntos al Muscelului, marea mişcare ţărănească a lui Dobrescu — Argeş. Ca un Negru- Vodă, Cobora, acesta din munţi, a­­ducâ­nd tablele legii înconjurat de pandurii lui Dincă Schileru. La în­­tr’unîrile lui ţărăneşti, Dobrescu- Argeş tălmăcea, pe înţelesul săteni­lor, articolele polemistului de la Timpul». (Citiţi continuarea in pag. 6 a). nercari 12 Septembrie 2.14­2 lei S. T.B. Am denunţat la timp imensa Pot­logărie pusă la cale­ule băncile li­berale coalizate cu S. T. B. Pentru concesionarea autobuzelor şi ex­ploatarea publicului, D. Donescu a încercat să treacă prin parlament o lege de concesio­­nare. Graţie intervenţiei energice şi rapide a parlamentarilor naţio­­nal-ţărănişti şi unui dram de ruşi­ne din partea majorităţilor libera­le. Proectul de lege a fost înmor­mântat în cartoanele Camerii. N am­ putea garanta vie o perma­nentizare a pudoarei în rândurile liberale. De aceia ne este teamă că acest neruşinat proect ar putea reînvia pe neaşteptate din cavoul cu pape­­rassă al birourilor din Dealul Spi­rei. Cei interesaţi la «concesionare» au luat acum alte căi. Au cumpărat concesiile indivi­duale ale automobiliştilor Plătin­­d­u-le grase filodorm­e. Operaţia se continuă în stil de gangsteri ame­ricani. Telul estecelaş: exploatarea publicului consumator. Dar în timp ce gangsterii exploa­­tau în definitiv un viciu al publicului — alcoolismul —, dom­­nii dela S. T. B. trzesc la spolierea­­ buzunarelor populaţiei sărace bucu­­reştene printr’un monopol al mij­loacelor «le locomoţiun­e. Nu mai încape îndoială că Pre­­ţul de 4, 5 şi 6 lei la tramvaiele cu mers de melc însemnează un atentat zilnic la pâinea celor cu lefuri scăzute aşa cum este inttensa majoritate a bucureştenilor. Din aceşti bănişori se îngraşă câţiva titanozauri «le la S. T. R. S'a ivit concurenţa autobuzelor. La preţuri egale, se oferă o rapidi­tate mai mare. Publicul a început să aflueze spre acest gen d­e locomo­ţie. Ne putem aştepta la o scădere a preţului mediu la transporturi. Pentru a preîntâmpina această ief­tinire s’a pus la cale concesionarea pentru S. T. B. a autobuzelor. Adică monopolul mersului «te mele și al scumpetii! Acest mono­pol trebuie împiedecat’.... Cu Turca... D. Victor Slăvescu a dat un in­terview. E tot ce poate da un Ministru de Finanţe. * D. Gh. Tătărăscu a fost la Sar­­misegetuza. «Viitorul» anunţă că d. Tătărăscu a făcut o bună impresie lui Dece­­bal. * «Viitorul se ocupă de ipotezele ştiinţifice asupra raportului dintre glandele endocrine Şi puterea spiri­tuală. De ce i-o fi interesând pe liberali chestia asta aşa de streină lor ? Tot «Viitorul» scrie cu privire la vizitele de la Arad şi Oradea.. «Pre­şedintele partidului naţional-liberal, d. Const. I. C. Brătianu, a făcut bi­lanţul operei pozitive înfăptuită până acum de guvernul prezidat de d. Gh. Tătărăscu». ...adică, a vorbit de­-spre cenzura şi stare de asediu.­­ Acelaş «Viitor» conchide că «Ar­dealul este cu d. Dinu Brătianu». ...ca să regrete pe Unguri. La Constanţa s’ar fi ivit holeră. Nu cumva se duce guvernul la fa­­ţa locului ? * D. Sassu rătăcește pe la Con­­stanța. Ca Ovidiu ? Cronica externă Invitaţie Rusiei Sovietice Participarea Rusiei sovietice la lucrările Ligei Naţiunlor a trecut pe sub câteva furci caudine, trans­formate azi într’o triumfală invita­ţie cu semnături de peste 2/3 din membrii adunării. Se crede că numărul semnături­lor ar putea atinge chiar 3/4 din nu­mărul statelor membre la Societa­tea Naţiunilor. «Furcile caudine» au fost aranjate de câteva state mici, de puritana Elveţie, care se teme de tulburări interne şi de insignifianta Portuga­­lie, condusă de o căprărie militară în frunte cu nu ştiu ce sergent ma­jor, care au de lichidat nu ştiu ce «grandioase» conflicte cu Voroşilor de pe Urali. Elveţia are tot interesul intern al unui refuz: după baia de sânge din Maiu 1933 dela Geneva, socialistul Nicolle, condamnat la închisoare, a ieşit, cu ajutorul voturilor direct dela carceră şi s’a aşezat pe fotoliul cantonat, având azi în subordine ca ministru de interne, pe poliţiştii care au tras gloanţele. Minunile vo­­tului universal sunt de multe ori extrem de dezagreabile. Cu toată bogăţia acumulată în Elveţia, şo­­meurii n’au încă asigurări sociale opieneşti!... Prezenţa lui Litvinoff la Geneva, ar putea tulbura pe şomeuri şi i-ar putea instiga. Bancherii 'ş.viterieni n’au decât să lichideze şomajul. Boala trebue tra­tată energic, iar nu cu «diversiuni» asupra unui for internaţional al pă­cii cu rezidenta în Elveţia, odinioa­ră atât de ospitalieră!... Invitaţia Rusiei Sovietice la Ge­neva are loc în urma unui înţelept plan de pacificare a Europei,elabo­rat de d-nii Barthou şi Titulescu, pentru a contrabalansa agitaţiile frontului antirevizionist. De la venirea lui Hitler la putere, acţiunea de sabotare a tratatelor de pace şi ameninţarea unui nou războiu s’a intensificat. Din moment în moment, dacă n’ar fi un bloc de opoziţie serios, pacea lumii ar fi din nou ameninţată. Cursa înarmărilor a început­­prin călcarea flagrantă de către Germa­nia a prescripţiilor tratatului dela Versailles. D. Baldwin, şeful partidului con­servator a şi declarat în Camera Comunelor, că «graniţele Angliei nu mai sunt pe coastele calcaroase de la Doover, ci pe... Rin». Cercul de fier în jurul revizioniş­tilor şi «beliciştlor» s’a închis prin participarea Rusiei Sovietice la fron­tul iniţiat de Franţa şi la care par­ticipă şi Mica înţelegere. Invitaţia făcută Rusiei Sovietice cu 2/3 din voturi pentru participarea la lucrările Ligei Naţiunilor însem­nează un act pacific internaţional de prima însemnătate. Cu toate opunerile şi cu toate pre­judecăţile, Rusia sovietică a reuşit să reintre în circuitul internaţional. Vechiul centru al reacţiunii­ euro­pene — fixat în instituţia ţarismu­lui — a fost transformat într’o re­publică dornică de paie, experimen­tând într’adevăr un nou sistem eco­­nomico-social, de care Europa nu are a se teme. Dimpotrivă, ca dela orişice «experienţă» se pot î­nîvăţa multe lucruri, în sens pozitiv sau negativ. Indiferent de această «experien­ţă» nu se putea ignora în constela­ţia internaţională un stat au fi în­ miioane locuitori, cu imense bogi­­ţii, transformat în­tr’un şantier in­teresant de construcții. Intrarea Rusiei sovietice în Liga Națiunilor merită toate aplauzele.

Next