Dreptatea, iulie 1937 (Anul 11, nr. 2886-2911)

1937-07-22 / nr. 2903

/& a ' '%' ANDI XL NO. im. 4 pagini Director:MIHIND.RALEa Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau.9 — Telefon: Redacţia 30342, Adţia 34102 Sugacii fondurilor secrete Ştiţi că aici Franţa nu e lipsită de oameni «excepţionali» cari se dau în vânt s’o salveze din ghiarele «politicii» şi ale «democraţiei». Căpitanul Franţei e... colonel. Are un singur avantaj: e colonel veritabil, cu grad în regulă, nu e colonel cu titlu simbolic. Domnul colonel de La Rocque, nu mai poate de dragul Franţei şi nu mai ştie cum să-şi schimbe firmele, pentru a putea felici naţia franceză, încăpută pe mâinile unor «crimiminali» cari fac toate greutăţile posibile d-lui colonel. D-lui de La Rocque nu-i place democraţia, nu-i place cum sunt conduse actualmente treburile politice in Franţa şi nu-i place — mai ales — cum se cheltuesc banii statului, fără nici un control şi fără nici-o răspundere. Pe chestia asta d. colonel era să facă de câteva ori revoluţie. A trebuit intervenţia judecătorului de instrucţie — a unui singur judecător de instrucţie — pentru ca zelul d-lui colonel să fie potolit. Mişcarea d-lui colonel de La Rocque este mişcarea fascistă a Franţei. Seamână leit cu toate celelalte mişcări fasciste din toată lumea. D. Mussolini trebue să fie foarte ruşinat când vede caricaturile acestea, ale mişcării sale. Deşi naţionaliste la extrem, deşi duşmane ale oricărui fel de contact cu naţiile streine, ele alcătuesc un fel de internaţională mai teribilă decât chiar cea comunistă, sau decât alianţa izraelită. Mişcă degetul de colonel la Paris? Imediat iau drepţi toţi «căpitanii» de pe glob. Dă o lozincă d. Hitler la Berlin? D. colonel e gata să treacă prin sabie tot Parisul democrat ca să facă pe voia Fihrerului. (Intr'o şedinţă Camerei franceze, anul trecut cam pe vremea aceasta, Salengro a făcut o amplă expunere a relaţiilor nepermise dintre şeful Crucilor de Foc şi d. Hitler). Un democrat, după concepţia fascistă, nu are voie să aibă contact cu un alt democrat din altă ţară. Pun la cale un complot comunist. Fasciştii se ţîn lanţ de aici până’n Japonia. Şi chiar când apără interesele de la Tokio, tot «naţionalişti» români sunt. Iar când stau cot la cot cu revizioniştii maghiari, — prin intermediul celor ce s’au angajat să facă dreptate Ungariei, — atunci sunt «ultranaţionalişti». Caracterul internaţional al acestei mişcări «naţionaliste şi fasciste» începe să se afirme şi în alte privinţe. In ce ne priveşte pe noi românii, ştiam cum sunt alimentate aceste «curente». D. Vaida a mărturisit-o singur, cândva. Iar d. Inculeţ, a sărit odată peste cal şi i s’au văzut toate fondurile jumulite de «naţionaliştii» cari au nevoie de congrese, cămăşi albastre, svastici, gazete etc. Dar aveam un orgoliu al nostru: aşa ceva numai în România se poate. Tot românul nostru e mai pezevenghiu — ziceam noi — şi găseşte mijloace să lupte contra ordinei, cu fondurile destinate tocmai apărării ordinei. Când colo, o veste de la Paris, ne curmă tot entuziasmul. Sistemul românesc funcţiona în toată splendoarea şi în Franţa, iar d. colonel de la Rocque se prezenta la ministerul de interne cu regularitatea, cu care şi-a luat solda, în fiecare lună, până la gradul de colonel. Destăinuirile acestea cari vor face să crape de ciudă toţi sugacii fondurilor noastre secrete, le produce nu un iudeo-comunist oarecare şi nu într’o gazetă finanţată de Moscova. Le face un fost conducător al Crucilor de Foc, fost colaborator al d-lui de la Rocque, fascist, monarhist şi nobil pe deaspra. E vorba de Ducele Pozzo de Borgo care scrie un articol în revista clericală şi fascistă «CAoc». Deci toate garanţiile de seriozitate şi autenticitate. Ducele de Borgo relatează o convorbire a sa cu d. André Tardieu, fost prim ministru al Franţei, convorbire care a decurs astfel: «întrebare: Domnule preşedinte, e adevărat că l-aţi întreţinut pe la Rocque din fondurile secrete? «Răspuns: Atâta vreme cât am fost ministru de interne, i-am remis la sfârşitul fiecărui luni câte un plic care conţinea 20 bilete de câte o mie de franci. Ministerul din care făceam parte fiind răsturnat, mi s’a încredinţat, în noua combinaţie, portofoliul agriculturii. In urma cererii lui La Rocque, l-am prezentat noului preşedinte de consiliu care, mai avizat decât mine, i-a redus subvenţia lunară la 10.000 franci. Treisprezece luni după aceasta, când am devenit la rându-mi preşedinte de consiliu, l-am văzut revenind pe acelaş La Rocque care, nu numai că mi-a solicitat reluarea relaţiilor noastre monetare pe care o oţinu, dar mi-a cerut şi restituirea sumei ce... pierduse. Treisprezece luni a 10000 franci, asta făcea 130.000 franci, sumă pe care am rotunjit-o la 150.000 franci care i-au fost vărsaţi pe loc...». Faptele seamănă aidoma cu cele din România. Parcă ar fi vorba de d. Inculeţ şi cutare agitator «naţionalist». Până şi scena cu socoteala «pe trecut» parcă e copiată de la Bucureşti. Nu vă amintiţi revolta de anul trecut a lui N. Rădulescu? Şi nu vă amintiţi ce aspre reproşuri făcea unei soiietăţi germane fiindcă nu-l onorase cu câteva reclame? Şi nu ţineţi minte că o scotea datoare nu dela apariţia gazetei, ci chiar de la înfiinţarea fabricii? S’a dus dracului tot «specificul naţional». La Paris se plătesc «salvatorii» ţării ca şi la Bucureşti. Şi noi cam credeam, că cel puţin pe chestia asta suntem superiori... De aia se tot îndesa d. Vaida să trimită telegrame de felicitare, colonelului la Rocque. Şeful «Frontului românesc» fusese, după propria sa expresie, «naş» pe undeva, pe aici, prin Bucureşti. Şi-şi descoperise omul un «fin» şi pe la Paris. OCTAV LIVEZEANU HumBaia Benin« meiteiupan In trecuta sesiune parlamentară, guvernul a votat legea pentru înfiinţarea institutului de credit meşteşugăresc. Este, şi aici, o nouă zonă, creată anume pentru plasarea elementelor de partid. In consiliul de administraţie a fost cooptat şi un etern apărător al intereselor obşteşti, dar care până la urmă foloase numai buzunarele sale trag. Cu d. Dere Ioaniţescu, se complectează acest consiliu ales pentru patru ani. Credite nu se vor acorda decât meseriaşilor înscrişi in cooperativele profesionale. Cooperative liberale, adică, înfiinţate numai pentru liberalizarea oropsitului corp al meşteşugarilor. Veşti dela românii îndepărtaţi de C. N. NEGOIŢA Puţini cercetători s’au ostenit să meargă până în Istria, unde trăeşte încă ramura cea mai îndepărtată a trunchiului daco-roman. Câteva colecţii de poezie populară, cu deosebire producţiuni în proză, apoi câteva studii filologice abia ne dau ştiri răsleţe despre valahii de pe coasta mării Adriatice, a căror limbă are prospeţimea vechiului grai ce cuprinde prea puţine influenţe străine. De curând, în revista bucovineană Fat-frumos, au fost publicate alte asemenea cercetări de către d. Petru Iroaie, care a cutreerat satele acestor fraţi din depărtata Istrie, unde a ascultat producţiuni lirice necunoscute în vechile colecţii ale celorlalţi cercetători. D-sa înfăţişează un material care dacă preocupă in primul rând pe omul de ştiinţă, în aceeaş măsură interesează pe oricine-i dornic să cunoască geniul popular şi specificul românesc. Se împuţinează însă numărul istro-românilor şi tot astfel producţiile lor. „Numărul lor e foarte redus: abia 3000”, ne spune d. Petru Iroaie. „Din toate părţile îi înconjoară marea de Sloveni (nu Croaţi!) ajunşi croatizaţi şi să se considere Croaţi, datorită politicii culturale pe care au făcut-o şi o mai fac, încă pe ascuns, preoţii croaţi. Ba, înainte de războiul mondial, această politică se făcea prin şcoală, presă şi propagandă făţişă. Limba şi cântecele româneşti erau prigonite în chip urâcios. Ambianţa slavă şi e arhicunoscut în orice parte felul de penetraţie slavă şi mijloacele întrebuinţate pentru a se impune ** constrânge în mod direct, grupurile româneşti la adaptare. Limba se slavizează, literatura populară croaţi pătrunde în grupul românesc şi scoate din circulaţie pe cea existentă. Cântecele care-s atât de legate de formă, dispar cele dintâi din circulaţie, cedând locul veneticelor. Basmele şi legendele rămân, adaptându-se noilor exigenţe sociale. Uneori, chiar cântecele se croatizează, îmbrăcând limba croată". Cu atât mai grea, aşadar, este munca de colecţionare; cu atât mai greu este să convingi pe băştinaşi să rostească, în limba lor, cântecele strămoşeşti, unde descoperim motive din poezia ce se găseşte şi în ţinuturile muntene, moldoveneşti sau transilvănene. D. Iroaie prezintă câteva bucăţi care, în forma lor primitivă, au păstrat nealterat vechiul graiu, precum şi motivul curat românesc. Se simte în cântecele acestea, acelaş fior al dorului, aceeaş legătură cu pământul şi codrul mai ales, care împresurând Urea românească, a săvârşit minunata comuniune a omului cu natura din mistica şi nepieritoarea Mioriţă. Iată unul din cântecele acestea, pe care d. Iroaie l-a ascultat în ţinutul istrian, de la femeia Mare Stambulici: De când nu te-am vezut Tota vesel am pierdut. Codrul tirer nazat vire. Io din tirera — bétara. Codrul penele ăş pl’arde Şi nazat acaţa ate. Şi din tirer vire tirer Ca şi cum ram noiăuş vre. Este necesară însă o... traducere, căci istro-românii au particularităţi dialectale, — precum este acea abundenţă a consoanei r, — şi care fac neînţeles textul: „De când nu te-am văzut, orice bucurie am pierdut. Codrul iarăşi tânăr revine, eu din tânără bătrână. Codrul îşi pierde frunzele şi iarăşi capătă altele. Şi din tânăr revine tânăr cum am dori noi înşine”. Un alt motiv, foarte cunoscut in poezia pouplară românească, este Nunta Goangelor. A fost utilizat şi de Eminescu, în poemul Călin şi se găseşte şi în poezia istriană. D. Iroaie ne reproduce bucăţile unde se vorbeşte de nunta tăunului cu musca- S’a Comaru antrat cu Musca ănsurat („Odată Traiul s’a însurat cu musca”...) Deşi atât de îndepărtaţi de tulpina daco-romană, fraţii istrieni au păstrat, în memoria eternă a tradiţiei, aceleaşi basme, aceleaşi fabulaţii ce se întâlnesc şi prin locurile noastre. Tudor Pamfile are, în Cântece de ţară, o poezie asemănătoare, cu aceleaşi năstruşnice relatări de nunţii animalelor: „S’a dus racu să se ’nsoare, S’a ’ntâlnit c’o broască’n cale, — Un’te ucid, tu, răcuşor? — Mă duc, broască, să mă ’nsor, Că-mi trebue ajutor Şi-aici fetele nu vor! — Ia-mă răcuşor, pe mine. Că ţie ţi-oiu prinde bine, (Continuare în vag. ll-a) Chipuri din ținutul istro-român : 1. Păstor cântând in amurf 2. La fântână Organizaţia cooperatistă şi rezultatele ei In Topoloveni Conferinţa d-lui Ion HNhimik la Radio Luni 19 Iunie ch., d. Ion Mihalache, preşedintele partidului naţional-ţărănesc, a ţinut la Radio, următoarea conferinţă despre organizaţia cooperatistă şi rezultatele ei in Topoloveni: Intr’o conferinţă precedentă, am arătat cum aşezările culturale din iniţiativă privată care au luat fiinţă în Topoloveni, sunt strâns legate de fiinţa cooperativelor locale. Merg mână în mână, sprijinindu-se una pe alta. Cooperaţia se ocupă de treburile economice, dar pentru înţelegerea lor are nevoie de luminarea minţei. Şcolile se ocupă de luminarea minţei, dar întreţinerea lor are nevoe de economiile cooperativelor. Cooperaţia întovărăşeşte pe oamenii nevoiaşi cu scopul ca munca lor să nu mai fie exploatată nici de capital, nici de intermediari. Cu alte cuvinte, când au nevoie de împrumut, să nu plătească dobânzi cămătăreşti, ci cât mai mici; dacă au nevoie să cumpere, să cumpere cât mai ieftin şi cât mai bun, adică pe cât cu putinţă, deadreptul de la fabrică; dacă au nevoie să vândă marfa lor, să vândă deadreptul sau cât mai dea dreptul, la cel care o consumă, ca să împartă câştigul cu consumatorul, nu cu un şir întreg de intermediari. Cooperaţia mai urmăreşte să organizeze munca celor mărunţi, în aşa fel ca să poată concurs pe marii producători capitalişti, producând şi ei cât mai mult şi cât mai de calitate, să organizeze şi vânzarea, aşa ca marfa să se prezinte frumos, să fie garantată, să circule repede şi ieftin, şi până să fie achitată de consumator, să poată servi ca garanţie sigură pentru bani Cooperaţia cere deci organizare, adică muncă luminată şi disciplinată. Suntem o ţară de ţărani mărunţi. Producţia agricolă ţârănească trebuie aşezată pe urzeală coperatistă. Altfel vom produce puţin, prost — şi munca noastră va fi dijmuită şi de samsarii din ţară şi fie bănci şi de capitaliştii din alte ţări. Au deci — în ţară la noi — mare importanţă cooperativele de producţie, precum şi cele de credit, ce ne feresc de cămătari. Au mai mică importanţă cooperativele de consum mărunt,căci la noi în ţară, mare parte din consum şi-l procură ţăranul din propria gospodărie. In Anglia, de pildă, lucrul e dimpotrivă. Acolo toată viaţa fiind în bani, au mai mare importanţă cooperativele de consum; producţia în mâinile marilor fabrici, cărora cooperativele cu greu le-ar putea face faţă; şi totuşi se încearcă şi aceasta; şi încă cu destul succes; magazinele de consum îşi adaugă ateliere şi fabrici proprii. Trebuie să mai înţelegem că sistemul cooperativ al unei ţări nu se poate importa aidoma din altă ţară. Fiecare ţară are felul ei de viaţă şi are nevoile ei. A înţelege aceste nevoi, a le deslega pe urzeala cooperatistă proprie, înseamnă a face o bună cooperaţie. Esenţialul este ca munca să nu fie exploatată de capital şi de intermediar, şi ca tot ceea ce reprezintă beneficiu, să se întoarcă cui i se cuvine, adică: la muncitor în cooperativa de producţie (sub formă de primă de muncă); la consumator în cooperativă de consum (sub formă de primă de consum), la debitor în cooperativele de credit, — sub diferite forme. Iar capitalul care e și el ne(Continuare nu put. III-a) D. ION MIHALACHE Lupta între Cooperaţie şi Capitalism luptă cu Cooperatismul este în capitalismul. Sistemul capitalist lasă indivizii să alerge în goană şi la întrecere după beneficiu. Dacă acest beneficiu ar reveni numai vredniciei, muncei, destoiniciei, ar fi bine. Dar sistemul capitalist lasă pe cel ce s’a înstărit să alerge după câştig în goana automobilului, — iar cel care n’are capital la îndemână, aleargă pe jos sau cu carul cu boi, şi cade zdrobit înainte de a fi ajuns şi el la câştig. Sistemul cooperatist organizează pe cei nevoiaşi aşa că uniţi împreună să aibă şi ei la o 1*1 tă mijloace de alergat la întrecere cu capitalul. Astfel ei pot prinde în întregime beneficiul muncei lor şi odată ce s’a prins câştigul sau beneficiul îl împart potrivit ostenelei fiecăruia. Prin acest chip, ei scapă şi munca şi Punga lor de exploatarea capitalului, sau capitalismului. Şi scapă şi sufletul de umilirea robiei, dând muncitorului mândria că-i stăpân pe braţul lui şi pe voia lui. M 22 Jude IUI 2 lei Taxele de francare pl merer cftf. aprobării Generale P. T. T. No. plătite Sn mi'l Direcjione | ■< '■■ I BUIETIH INTERN Simptome încep să se arate simptomele destinului liberal dela 25 Iulie. Deja javrele gogo-cuziste schelălăie pe toate tonurile, înainte de a fi primit lovitura. Cică alegerile dela 25 Iulie sunt nici mai mult, nici mai puţin, decât aranjate de guvern pentru noi. Sărmanii de ei, mititeii de gogo-cuzişti, au fost năpăstuiţi fiindcă li s’au amânat alegerile dela Storojineţ şi Timişoara, unde ei ar fi făcut praf toate partidele. Numai că nimeni nu sufere de amnezia care i-a lovit subit pe domnii naţional-creştini. La Storojineţ s’au efectuat alegeri comunale şi s’a văzut clar ce «popularitate» au dumnealor prin partea locului. E suficient să le amintim că partidul naţional-ţărănesc are la Storojineţ şef, pe d. Onofrei Lunguleac, un nume care spune mult gogocuziştilor. Nu e aşa d-le Robu, deputat eparhial al Bucovinei ? Cât priveşte Timişoara, numai un orb, un surd sau un dobitoc n’a putut lua cunoştinţă de protestele noastre, împotriva amânării alegerilor. Schelălăelile gogo-cuziste sunt însoţite de panica liberală. Aceştia nu reacţionează văitându-se. Reacţionează prin abuzuri şi teroare. In judeţul Fălciu au reînviat metodele de la 1922. Ca şi atunci, când se lansase ordinul ca dr. Lupu, «sa nu se aleagă», d. Vântu a plecat la Huşi cu lozinca , să facă orice ticăloşie numai să aibă un succes contra doctorului Lupu. Licheaua democrată şi civilizată, care face atâta caz de înnoire şi purificare din partidul liberal, a avizat cele mai reprobabile mijloace, întrebuinţate pe vremuri de nărăviţii agenţi liberali. Cincispreze comune nu au primit cărţile de alegător. D. Vântu nu le dă voie să voteze ca să nu i se strice socotelile. Judeţul întreg a fost inundat de manifeste conţinând cele mai triviale şi mai ticăloase injurii, la adresa partidului naţional-ţărănesc şi a d-lui dr. Lupu. «Eleganţa» d-lui Vântu s’a putut vedea la prima ocazie. Panica liberală e mare. Siptomele încep să se arate. Dezastrul nu se putea fi evitat. Lichelele liberale se vor întoarce fluerate, cum s’au mai întors şi alţii cari au mai încercat acelaş joc. EXTERN Războiul oriental şi interesele colective Din Răsăritul îndepărtat, în fiecare zi sosesc veşticât mai îngrijorătoare. Şi îngrijorătoare pentrucă în altă parte a lumii se încearcă să se pună o nouă dinamită, de pe urma căreia focul s’ar putea întinde pretutindeni. Deocamdată nu există un război «legal» între Japonia şi China. Adică ostilităţile nu-s justificate de-o declaraţie, cuvenită, de război. Aceasta nu-i împiedică şi pe japonezi şi pe chinezi să nu întreprindă bombardamente şi ciocniri între trupe. Mesagiul japonez, precum şi răspunsul dat de chinezi, păstrează un echivoc. Se prelungeşte o stare nelămurită, dar nu se înlătură un conflict mult mai vechi în Extremul Orient. Imperialismul de la Tokio ţinteşte de multă vreme cuceriri teritoriale în China de miază-noapte, întâi pentru colonizarea surplusului de populaţie, apoi pentru câştigarea imenselor ţinuturi miniere. Acolo se află bogăţia cea mare a Asiei de răsărit; acolo zăcăminte de cărbuni şi fier sunt râvnită de industria japoneză, care nu poate face faţă înarmărilor decât prin obţinerea materiilor prime. Iar pe acest teren, interesele tuturor marilor puteri se întâlnesc. Căci şi Anglia şi Rusia sovietică, prin pătrunderea în continentul asiatic a Japoniei, sunt grav ameninţate. Stăpânirea Manciuriei de către imperiul nipon se poate extinde cum, putând îngloba şi regiunea nordică a Chinei. Punctul de vedere al Marei Britanii încă nu se cunoaşte. D. Eden, ministrul de externe al Angliei, nu s’a pronunţat decât platonic. Adică şi-a exprimat do- rinţa ca tn Extremul-Orient s& se înţe-l leagă necesitatea primordiali de a ie apăra pacea şi tn acea îndepărtată regi-‘une. Sovietele nu au suflat un cuvânt,deşi printr’o evetuali expansiune a Japoniei tn China, şi interesele Rusiei In Siberia ar fi prejudiciate.* ' Espectativă şi în Statele Unite, cu toate că o astfel de acţiune imperialistă nu poate fi primită cu bucurie în America. Şi în acest timp, luptele răsleţe deocamdată, pe frontul chino-japonez, întreţin o nouă primejdie pentru securitatea lumii. Condeiul d-lui Rosenberg Manifestul gogo-cuzist, care înseamnă monologul d-lui Goga, în faţa lăncierilor demoralizaţi, cu cămăşi albastre şi iluzii roze la naftalină, merită să fie reluat mereu! E un monument de puerilitate politică, prin care gruparea d-lui Goga s’a compromis definitiv şi iremediabil... Din manifest adresat ţării, chiar când e făcut de un caraghios, trebue să prezinte un caracter de seriozitate, de adâncire a problemelor de ordin general, de meditare a situaţiilor şi soluţiilor. A face agitaţii politice, a conduce adevărate expediţii de violenţă, a emite manifeste electorale cu proştii şi elucubraţii fără răspundere, chiar dacă poartă girul unui celebru necunoscut provincial, cunoscut în judeţul lui ca un nebun sau ca un tip fără căpătâi, de uşor meru. E chiar ceva predestinat ignoranţei temperamentoase a juneţei gogo-cuziste în care nu mai încape elanul autorităţii a şase clase neisprăvite. Un manifest către ţară nu mai poate specula nici incultura celor cărora se adresează, nici nu poate promova ignoranţa celor care-l adresează. Oricât ar fi de răzoare locurile comune, în asemenea ocazii, acel care se apucă de o asemenea operă prezumţioasă, trebue să fie serios şi cel puţin, în câteva probleme mari trebue să-şi spună cuvântul răspicat. Una din aceste probleme este aceia a politicii noastre externe, chiar dacă, în fapt şi loial, manifestul nu ar avea decât să repete atitudini definitive fixate şi arhiştiute. Manifestul gogo-cuzist, în această privință este de o lipsă de seriozitate îngrijorătoare. Spunem «îngrijorătoare» fiindcă la un moment dat gogo-cuziştii au manifestat pretenţiuni de guvernare, şi fiindcă au fost perpetu susţinuţi de către actualul guvern liberal. O guvernare ,oricât de proastă ar fi, repede curmată, nu poate aduce nici înăuntru nici în afară dezastre iremediabile, dacă, cel puţin în politica externă se menţine pe linia acelor interese pe care le dictează instinctul naţiunei. Dar, după ce am cetit hibridul şi inconceptibiliul manifest gogo-cuzist,îşi poate oare cineva da seama de nenorocirea fără îndreptare a unei guvernări gogo cuziste, fie ea şi de o săptămână?!.. Chiar dacă, înşelate până la exasperare, de promisiuni cu exproprieri urbane şi rurale, massele ar fi dat gogo-cuziştilor majorităţi înseninate, ţara aceasta trebuia să găsească mijlocul de a se apăra de guvernarea inconştienţei celei mai senine. Orice greşeală în politica noastră externă ne poate costa, mai curând sau mai târziu, revizuirea hotarelor ţării noastre. Grija noastră necontenită trebue să fie deci aceasta: integritatea fruntariilor. Integritate prin întărirea noastră înăuntru, şi integritate în epoca de interdependenţă de astăzi, prin cultivarea şi întărirea alianţelor noastre fireşti. Orice abatere de aici ne poate fi fatală. Aliaţi fireşte sunt aliaţii marelui război, adică cei victorioşi în marele răsboi, fiindcă aceia, şi cu noi, au interesul de a consolida şi menţine starea de pace şi statu-quo teritorial. După cum adversari fireşti ne sunt toţi acei care au fost învinşii marelui răsboi şi care au de făcut revendicări, şi de restabilit starea dinainte. (Continuare în pag. lil-a)