Dreptatea, aprilie 1938 (Anul 12, nr. 3109-3131)

1938-04-01 / nr. 3109

ANII XII NO. 3109. 4 pagini DIRECTOR DEMOSTENE BOTEZ .... Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau*9. — Telefon: Redacţia 3­03-42, Ad­ţia 5.13.91 _____________________________________________________ _ ___ BIBLIO­­ bCA/(.ASTRA" m I sibiu Vineri 1 Aprilie 1938 2. lei Taxele de francare plătite ui .... merar conform aprobării Direcțiunii General­e P. T. T. No. 34.85b. Potentialul gen de îl Revista londoneză «Xite Econo­mist, din 15 Martie acest an, a pu­­blicat an studiu extrem de impor­tant şi de documentat asupra poten­ţialului de războia al Germaniei. Acest articol a fost tradus şi re­produs de către ziarul «Prezentul». In zilele de astăzi, el devine de­ o actualitate excepţională. Datele care circulă printre amatori şi im­­presionişti, au fost de natură să creieze nu o documentare ci o psi­hoză. Evident că această stare de mistificare îşi are valoarea şi efec­tele ei psihologice, pe care le-au a­­preciat şi anumită agentură şi o a­­numită propagandă bine sesizată. Ea însă nu constitue decât o apa­renţă şi un folos trecător, care nu poate rezista de îndată ce, chiar a­­cei care au creiat-o, ar face greşala să creadă într’însa ca într’o reali­tate absolută. Starea de panică în care trăeşte în mod efectiv Europa, nu provine însă dintr-o supra-evaluare incon­ştientă a potenţialului de războiu german şi nici din ignorarea poten­ţialului real pe care-l reprezintă adversarii ei. Starea aceasta nu este nici o stare de timoraţi în vederea finalului unui conflict. Ea vine numai din greutatea răs­­punderei unui războiu pe care de­mocraţiile nu vor să o ia asupra lor, fiindcă ele au încă bunul obicei de a se gândi la vieţile oamenilor şi de a nu face din moarte un ideal şi un fel de scop al vieţii. De rezultatul final, democraţiile nu se îndoesc. Dar nici nu se în­­doesc că un războiu ar constitui azi o nenorocire colosală şi pentru în­vingători. Această siguranţă a afir­mat-o precis şi de Chamberlain, în recentul său discurs. Dar dacă conducătorii marelor democraţii cunosc datele care le a­­sigură încrederea în victoria finală şi nu sunt îngroziţi decât de războ­iul în sine, chiar dacă rezultatul ar fi o victorie, în schimb, omul de pe stradă, nu numai de la noi şi de aiu­rea este căzut în tranşă şi moare de frică şi de admiraţie laolaltă în faţa puterei germane pe care nici nu o mai pune în discuţie. Drept este că şi Germania cunoscând a­­cest element psihologic pe care l’a pregătit sistematic cu toate însce­­nările şi teatrul de rigoare, l’au speculat până la ultima limită, tră­gând din el toate foloasele... dar nu­mai până acolo unde o încercare şi o înfruntare de forţe nu se impune. Studiul la care mă refer este scris cu o vastă documentare şi cu obiec­tivitate. El nu scapă din judecata lui nici unul din elementele nece­sare pentru câştigarea unui răz­boiu. Şi, rezultatul la care ajunge, explică o serie de rezerve şi de în­­tâmplări din ultimul timp. Potenţialul de războiu al unui stat nu trebueşte măsurat cu gra­dul de superbolă cu care se bravea­ză lumea de către fiecare stat, fără excepţie, atunci când se fac declara­ţion­ care ating acest punct nevral­­gic al amorului propriu naţional. Dovada şi exagerarea făcută cu e­­nergie, fac parte din arsenalul din timp de pace al oricărei naţiuni. De obicei însă opinia publică se lasă influenţată de această bravadă, şi judecă situaţiunile cele mai com­plexe, după concluzia lor grandiloc­ventă. înainte de oricare răsboi, nu există şi nici n’a existat naţiune pe suprafaţa pământului care să nu declare că va învinge pe oricare duş­man şi chiar lumea întreagă. Trebue să se dea amorului propriu naţional această satisfacţie care constitue o pârghie morală foarte activă. Realităţile însă sunt acele care de­cid în cele din urmă, rece şi fără de greş. Reclama ca şi buna reputaţiune bine meritată şi trase din experien­ţele trecutului, întăresc această o­­pinie generală. Articolul la care ne referim anali­zează toate realităţile cu documen­te şi cifre, fără a aduce vre-o cât de mică atingere prestigiului eroic al Germaniei. Ceia ce duce în acel articol la con­­cluziunea că potenţialul de răsboi al Germaniei este astăzi mult mai scă­zut de­cât cel din răsboiul 1914—1918, nu priveşte de loc latura subiecti­vă şi valoarea morală superioară a trupelor germane şi deci a naţiunei germane, care rămân intangibile la a­celaş nivel superior, ci priveşte, ca şi în 1914 potenţialul economic şi finan­ciar al celui de al 3-a Reich, care sta­bilesc limita până la care eforsurile unei naţiuni disciplinate şi eroice, pot duce o nouă încercare de răsboi. Ar resulta chiar din aceste date că poporul german se sbate să iasă din fatalitatea în care îl ţine condiţia lui economică. Această condiţie nu a putut fi sur­­montată sau înlăturată cu toate e­­forturile uriaşe pe care le-a făcut germania în scopul aproape unic de a se pregăti iarăş ca o forţă gata să pornească la noui cuceriri. Din acest punct de vedere, econo­mic şi financiar, Germania de astăzi are un potential de răsboi mai scă­zut ca cel din 1914. Iar pe de altă parte, acelaş potential al Rusiei, este cu mult crescut. Datele statistice cu­lese dintr’o bogată bibliografie și prezentate în articolul din «The Jf i­­conomist» vorbesc fără considerente ideologice. In articolele viitoare vom reprodu­ce şi concurenţa aceste date, în mod sistematic, prezentând: potenţialul financiar, cel economic, cel indus­trial, cel strategic, cel referitor la toate materiile prime de răsboi, cel umuan, şi cel moral. Semnificaţia profundă a acestor date nu va scăpa nimănui. e mom­ente Aminimé Createi D. Lloyd, George a scris de la Can­nes, unde se află actualmente, un articol asupra perspectivelor demo­craţiei. Găsim în acest articol şi următoa­rele rânduri: «Scriu acest articol în Franţa. Ziarele de dreapta împroaş­că zilnic cu un potop de urâte mo­jicii guvernul, ales de majoritatea concetăţenilor lor ca să conducă Franţa în aceste vremuri de tulbu­rări financiare şi pericole externe. Dacă într-o şi Franţa urmează exemplul vecinilor ei, se leapădă de instituţiile democratice şi instau­rează un stat totalitar şi militarist, nicio critică, oricât de moderată, nu va fi permisă, din indiferent ce parte ar veni. Un pluton de execu­ţie va fi unicul răspuns dat artico­lelor îndreptate în contra guvernu­lui». Abuzând de libertate, partizanii dreptei pregătesc regimul de silni­cie, sub care şi ei, în majoritatea cazurilor, vor suferi deopotrivă cu ceilalți. Cronica literară de ŞERB­AN CIOCULESCtl — Cuvintele unui anormal Nu e vorba de vreun roman psi­hopatologic, cum s’ar părea, despre care aş întreţine azi cititorii re­centei mele rubrice, nici de expe­rienţe ale limbajului literar, încer­cate de oameni sdraveni, cari simu­lează însă vorbirea fără şir, a smin­tiţilor; nici chiar de nu ştiu ce ad­versar literar, de care nu m’aş pu­tea desbăra decât trimiţându-l în­tr’o casă de sănătate; nimic din toate acestea. Anormalul nu e cu­tare sau cutare; anormalul sunt eu şi nu mă dau în lături să recunosc făţiş. Cel puţin aşa mă onorează ,­. N. Iorga, printre alte prea indul­gente vorbe bune, cu un prudent o­­col de spaimă. Aşa­dar, în n­ rul de la 24 Martie (citeşte Mart) din «Cu­get Clar», după ce ridică mănuşa tylia foiletonului meu de la 11 Martie, ca să mi-o întoarcă, pe dos, d. profe­sor adauge: «Dar de ce aş pune întrebări cuiva care, azi, e în afară de tot ce face pentru noi era un în­­dreptariu în gândire şi o balanţă m­orală în cântărirea valorilor es­tetice şi morale? De ce aş face ză­­darnica încercare de a zgudui pe d. profesor în siguranţele sale, cari nu pot decât să-mi inspire acea teamă pe care o simţi de câte ori anorma­litatea vrea să se substitue rapor­turilor normale, — da, normale, — între lucrurile care ne încunjură». Magister dixit. Iar eu mă simt, încă odată, foarte onorat că am putut inspira un sentiment de oroare u­­nui atât de însemnat personaj ca d. profesor N. Iorga, cel de aproape jumătate de veac deţinător al unei pene fără teamă şi mai ales fără reproş. Dar, în afară de voluptatea onoarei pe care o încerc, mai simt şi un fel de bucurie a noutăţii. Şi iată pentru care pricină, iubiţi ci­titori. Puţinătatea mea râcâie hârtia cu slove, mai proaste, e drept, şi nu­mai de vreo zece — cinsprezece ani. In acest interval, micul nume pe care m’am străduit să-l crestez pe răbojul de nisip al actualităţii, — deoarece nu oricine îşi sapă voca­bulele patrinimice şi personale în granitul veşniciei, — s’a legat în conştiinţă unora de anumite apre­cieri oarecum stabilite: judecată lucidă, criterii raţionale, alcătuire intelectualistă, dialectică strânsă, etc. încă mai de acum şapte sau opt ani, însă, revistele tinerilor îmi făcuseră cinstea de a mă rândui ironie, printre «macrocritici», în înţelesul de «macrocefali», adică în şirul judecătorilor literari cu capul umflat de prejudecăţi şi închis faţă de noutate. Moderniştii, iarăşi din­tre cei tineri, îmi trimit cărţile cu însemnarea dispreţuitoare, scrisă cu mâna: «Serviciu de presă», cum ca să ştiu că-şi fac datoria de a mă ţine în curent, deşi nu aşteaptă ni­mic de la înţelegerea mea întune­coasă. Trec prin urmare pentru unii, drept un preţuitor nu fără dreaptă cumpănă, a lucrului lite­rar, dar pentru revoluţionarii for­mali ai scrisului românesc, mai cu­rând printre ruginiţii criticei. Nu ţin să protestez faţă de vreuna din cele două icoane ale judecăţii mele. Doamne fereşte! Respect prea mult libertatea de apreciere a orişi­­cui, ca să pretind să-i substitui punctul meu de vedere, mai ales cu privire la neînsemnata mea persoa­nă. Dar dacă am reuşit să descura­jez iluzia ce şi-ar fi pus in pricepe­rea mea,unii din scriitorii generaţiei căreia aparţin, mi se cuvenea poate o compensare. Am găsit-o într’ade­­văr în audienţa unui public, doritor de obiectivitate, nepărtinire, infor­maţie, documentare, stringenţă lo­gică, pasiune literară. Nu e destul? Fireşte­... Dar omul şi chiar omule­ţul scribent e din firea lui vanitos şi mereu setos de alte satisfacţii. Mărturisesc păcatul, creştineşte, ruseşte, spovedindu-mă în piaţă, public. Mai îmi trebuia o recunoaş­tere.... Că aş fi eu însumi, cu toată frâna controlului intelectual, a mă­surii şi a gustului clasic, un­­■ cum să zic? — un anormal... un moder­nist! Această mulţumire mi-o dă d. profesor N. Iorga­ In treizeci de ani de dictatură intelectuală, d-sa a luat multă lume de ureche, pentru chip şi fel de pricină, dar niciodată d-sa nu e mai terribil decât când vorbeşte în numele tradiţiei. Atunci d-sa e o autoritate oare­cum medievală, nediscutabilă, ca Sorbona teologică a Luteţiei Pari­­ziilor. Stabileşte dogmele şi le im­pune de sus, cu mai puţin constrân­gerea corporală, dar la figurat ea nu lipseşte. Bunăoară deunăzi, de voe, de nevoe, m’a înghesuit in rând (Continuarea în pagina 2). US FOIR-HONNAYEURS ii Nu este vorba în rândurile care urmează de celebrul roman al lui André Gide, ci numai de d. Nae Io­­nescu şi de acei câţiva sfert-de-docţi care în diferite ziare de dreapta îi ţin isonul, întrebuinţându-i voca­bularul. In numărul de ieri al foii de re­clamă hitleristă denumită impro­priu «Cuvântul», şi scrisă deocam­dată încă în limba română deşi e gândită nemţeşte de la prima pâ­nă la ultima pagină, d. Nae Iones­­cu publică un articol intitulat «Noi şi ceilalţi». «Noi» e d-lui... şi tova­răşii săi de idei: «ceilalţi» sunt bia­ta ţară românească, toată, care nu vrea să cadă sub jugul străin nu­mai spre a-i procura diferite avan­­tagii ajutorului de profesor. In acest articol plin de morgă, de semne de întrebare şi de exclamare cari, în stilul «deficient» al profe­sorului, înlocuesc gesticulaţia ca­racteristică şuetarului de cafenea, d. Nae Ionescu reia vechiul său re­fren: misiune, destin, dinamism..... fără, bine­înţeles, să ne lase măcar să întrezărim ce se ascunde în ur­ma unor asemenea măreţe concepte. Astfel fiind, ne vedem siliţi să traducem pe înţelesul tuturor ace­le trei cuvinte. Iată, pe scurt, sem­nificaţia lor: Misiune — misiunea încredinţată d-lui Nae lonescu în­tr’o mare capitală, care nu este Pa­risul, de a face propagandă din răs­puteri în vederea subordonărei Ro­mâniei faţă de Germania. Destin — trista soartă a Româ­niei de a număra printre fii ei oa­meni ca d- Nae lonescu care, dato­rită unui iremediabil complex de inferioritate, cade în genunchi, plin de admiraţie şi de teamă reveren­­ţioasă, înaintea oricărei manifesta­­ţiuni de forţă brutală. Chiar când ea este numai aparentă, chiar când aparenţele pompos regisate nu pot masca o slăbiciune fundamentală. Dinamism — agitaţie intolerantă în vederea de a reduce la tăcere pe­­ceilalţi, adică pe acei care au în­­drăsneala să gândească altfel decât d. Nae lonescu. Desfidem pe d. Nae lonescu să atribue un înţeles pozitiv concep­telor de mai sus, aşa cum îl desfi­dem să scrie ca toată lumea, fără şmecherii verbale, fără sofisme la­mentabile de care s’ar ruşina un elev de liceu, şi fără «asta» şi «aia»­ — II desfidem însă de geaba. D. Nae lo­nescu este deasupra injonc­ţiunilor, deasupra chemărilor la realitate. De pe piedestalul pe care l-a cocoţat propria sa admir­aţie nu se aude nimic din lumea celor mici, rămaşi pe pământ. In conse­cinţă, d-sa îşi continuă netulburat călătoria ideală: Berlin, Constanti­­nopol, Bagdad, via Bukarest! * Se vorbeşte în unele ziare cari, ca şi noi, desaproba cu energie atitu­dinea d-lui Nae Ionescu, despre «de­mascare». Credem că termenul este nepotrivit. Demascarea d-lui Nae lo­nescu a avut loc de mult. Astăzi nu mai poate fi vorba cu privire la a­­titudinea d-sale decât de «califi­care». Din acest punct de vedere vom spune că d. Nae lonescu este un înăscut falsificator de monede spi­rituale. D-sa săvârşeşte falsuri spi­rituale aşa cum viermele de mătase îşi fabică coconul: spontan, incon­ştient. Apoi, Cu ajutorul sfert de doc­ţilor pe cari semidoctismul său, în­velit în termeni pompoşi, i-a minu­nat şi cucerit, profesorul pune în circulaţiune produsele mistificări­lor sale «transcendentale». Să ne mai mirăm oare că în țara noastră, unde foot-ballul a devenit o formă de cultură, monedele d-lui Nae lonescu circulă tot aşa de bine ca și acele fabricate de falsificato­­rii de la Târgu-Jiu? Ar^LAnutil. Hrana spirituală este *pe TMgustul consumatorilor săi idh aceştia au avut în mare parte nenorocul de a fi fost cândva elevii d-lui Nae lo­nescu. '■ E drept că din când în când mo­neda d-lui Nae lonescu e refuzată. Uneori, în forme nelipsite de curtoazie. Alte­ori, gestul — de pil­dă piciorul — însoţeşte refuzul de a sta de vorbă. Celor dintâi, adică a celor care-i acordă importanţă, d. Nae Ionescu le răspunde cu insolenţă. Celor din urmă, care-i făgăduesc un Picior... le cere scuze. Aşa e temperamentul d-sale, «dinamismul» său cu contra­­reacţiune. Dacă la toate cele de mai sus a­­dăugăm o imensă «bună-credinţă», de aceiaşi esenţă cu buna-credinţă a scamatorilor de la Moşi, şi mai a­­dăugăm încă şi mai multă lene — o lene care-l face pe d. Nae Ionescu să scrie aşa cum vorbeşte, să scrie «asta» în loc de «aceasta» în vede­rea de a economisi trei litere şi o­­boseala respectivă — obţinem o re­constituire fidelă a debordantei sale personalităţi. * Înainte de a încheia, trei observa­­ţiuni: 1) Să ne mai ierte d. Nae Ionescu cu părerile sale despre democraţie. Dată fiind ignoranţa d-sale, totală şi interminabilă în această materie, ceea ce gândeşte d-sa despre demo­craţie preţueşte tot atâta pe planul teoretic — d-sa pretinde că cultivă teoria — cât priveşte de pildă pen­tru fizica matematică, ceea ce gân­­ dre P. CM NO­POL dim noi despre teoria lui Einstein. Adică nimic­ 2) Dispreţul faţă de Franţa care se desprinde din articolele d-lui Nae Ionescu­ este pe măsura­ dis­preţului ce l’ar stârni acolo proza d-sale chinuită. In Franţa, ridicolul ucide. Acolo proza d-lui profesor nu ar avea decât succese de ilari­tate. In consecinţă, să binevoiască d. Nae Ionescu să lase Franţa să-şi urmeze în pace «destinul său isto­ric» şi dacă n’are ce face, să reflec­teze de pildă la ce s’ar întâmpla dacă în Patria d-sale adoptivă (Ger­mania) s’ar acorda, numai o săptă­mână de zile libertatea presei. 3) In articolul său de ieri d. Nae Ionescu pretinde că împotriva d-sale s’a format în presă o adevă­rată coaliţie în vederea de a-l inti­mida şi reduce la tăcere. Greşeşte d.­­ profesor. Nimeni nu are naivitatea­­ să creadă că lucrul acesta este cu putinţă. D-sa nu poate fi nici inti­midat, nici redus la tăcere, ci nu­mai întăreat. Atunci tăcerea va veni de la sine-Ce păcat Doamne, că numai doica îşi poate înţărca copilul. * Drept înCheere, o constatare: rău a făcut d. Nae Ionescu că a scos din nou «Cuvântul». Rău, se înţe­lege din punctul de vedere al repu­taţiei d-sale care, mai pe drept, mai pe nedrept era în trecut destul de mare. Astăzi, ea este într-o scădere vertiginoasă (uluitoare, ca înainta­rea lui Franco! vezi «Cuvântul). Săpată zi la zi de însăși titularul său n’a mai rămas din ea decât um­bra unei faime trecute și foarte curând va veni ziua, când îi vom striga d-lui Nae Ionescu pe limba ce-i este atât de dragă: Das Lied ist aus! Sic transit„. Presa franceză despre declaraţiile d-lui Mussolini PARIS, 31 (Rador). — Agenţia Havas transmite: Cuvântarea d-lui Mussolini for­mează obiectul comentariilor de azi dimineaţă ale presei franceze. Corespondentul din Roma al zia­rului «Jour.Echo de Paris» scrie: «D. Mussolini a anunţat ascultăto­rilor săi că Italia este de pe acum gata de luptă. Cu cine ? Contra cui ? Iată două întrebări cari rămân fără răspuns. Cu toată existenţa axei Roma-Berlin, cu toate negocierile cu Anglia, Italia nu-şi angajează viitorul. Ea va alege, la momentul oportun, amicii şi inamicii săi, după cum va conveni mai bine interese­lor sale». Corespondentul din Roma al zia­­rului «Figaro» declară: «Din această prezentare de forţe d. Mussolini pa­re că urmăreşte a face un instru­ment diplomatic menit să uşureze negocierile de azi şi de mâine pre­cum şi un mijloc de a asigura ţării sale securitatea frontierelor şi a u­­nor vaste posibilităţi de expansiu­ne. Pacea, aşa cum o defineşte d-sa, este aceia a echilibrului şi a respec­­tului impus de forţe. Aluzia sa la Napoleon, ca reprezentant al rasei italiene, şi la viitorul ţării sale, nu exclude un vis de hegemonie pe care politica fascistă, într’o oareca­re măsură, îl implică şi-l­­încura­jează». «L’Epoque» subliniază: «Contra obiceiului său, d. Mussolini nu s’a dedat la niciun atac violent contra democraţiilor. Motivul este simplu: rămânând în relaţii bune cu Ger­­mania, d-sa vrea să se apropie şi de Marea Britanie. In definitiv, I­­talia se rezervă. Ea are mai multe atuuri în jocul său. Ea le va scoate după împrejurări. D. Chamberlain a înţeles că trebuia să se pună ca­păt tensiunei ce există între An­glia şi Italia. Dacă ne gândim că este vorba de două naţiuni cari e­­rau cât pe aci să se războiască, nu putem crede că este imposibilă o reconciliere între Italia şi Franţa». «L’Ordre» comentează în special fraza : «Da. Voim pacea, dar pacea noastră». «Nu vrei pacea atunci când vrei pacea ta. D. Mussolini vrea pacea sa, d. Hitler vrea pacea sa. Intre această pax romana şi ceasta pax germanica ce loc mai rămâne pentru libertatea britani­că, pentru independenţa franceză, în scurt pentru pace, pentru pacea care nu-şi sacrifică pâinea pentru tunuri! Ofensiva este cea mai bună dintre defensive, a mai spus d. Mu­ssolini. Cei cari au urechi de în­ţe­les să înţeleagă». «Le Populaire» afirmă: «Dacă înainte de 1914 Un şef de stat ar fi pronunţat un asemenea discurs, o­­pinia publică mondială ar fi pro­testat cu indignare. Astăzi, d. Mu­ssolini va găsi, chiar şi în ţările cele mai ameninţate de planurile sa­le, tăceri binevoitoare sau compli­cități active. BULETIN Mişcare subversivă în Bolivia BUENOS AIRES 31 (Rador).­­ In regiunea frontierei circulă cu persistenţă svonul că în Bolivia ar fi isbucnit o mişcare cu caracter subversiv. Guvernul din La Paz ar fi luat măsuri severe contra agitatorilor. Lupte crâncene între chinezi şi japonezi PEKING, 31 (Rador). — Corespon­dentul Agenţiei D­ N . anunţă: Reprezentantul autorizat al armatei japoneze a desminţit ştirile din sursă chineză prin care se declară că tru­pele chineze ar fi avut mari succese la frontiera d­e la sud a provinciei Shantung. El a adăugat totuşi că de trei zile se dau lupte crâncene şi sângeroase în oraşul Taieunciuan, de pe canalul Im­perial şi în regiunea din jurul lui. Dispariția unui hidro­­avion al marinei americane HONOLULU, 31 (Rador). — Un al doilea hidroavion participând la ma­nevrele navale ale Statelor Unite în oceanul Pacific a dispărut. Nu se ştie câte persoane se găseau pe bord. Funcţionarii biroului d­e marină re­fuză să dea amănunte. ------«■ . .■».•■- ----­ Noul ministru al Poloniei în Lituania KAUNAS, 31 (Rador), _ D. Lozo­­raitis, ministrul de Externe al Lituani­ei a primit în audiență pe d. Charwat, noul ministru al Poloniei, care azi va prezenta scrisorile sale de acreditare d-lui Smetona, președintele Republicei. Alte cuvântări ale cancelarului Hitler BERLIN, 31 (Rador). — Cancelarul Hitler va ține astăseară un mare dis­curs la Frankfurt, iar mâine la Stut­­gart. EXTERN Apărarea naţionala a Italiei In goana înarmărilor, care, fie sub motivul justificat al apărării naţionale, fie potrivit unor planuri viitoare de imperialism, se săvâr­şeşte într’un ritm tot mai accelerat. — Italia şi-a spus acum cuvântul. Discursul istoric al d-lui Musso­lini a avut loc eri, în faţa Senatu­lui fascist. Arătând ceea ce s-a făcut pentru înarmare, Ducele a specificat că Italia, chemând sub drapel bărba­ţii dela 21 ani până la 50 de ani, poate oricând dispune de un efec­tiv de opt milioane de oameni, so­cotind aici şi pe tinerii între 18 20 de ani, se ajunge la un efectiv de 9 milioane soldaţi. Pentru mobilizarea armatei, Ita­lia se îngrijeşte de materialul nece­sar, astfel că în 876 fabrici lucrea­ză şase sute de mii de oameni. Răz­boiul rapid a intrat în vederile planului de înarmare al d-lui Mus­solini. Un alt sector al armatei ita­liene, de care conducătorul fascis­mului s’a interesat din primii ani ai revoluţiei, este marina. Ducele a arătat că s’au înnoit vechile uni­tăţi, printre cari vasele «Favour» şi «Cesare». In curs de executare sunt apoi alte patru vapoare mari de 35.000 tone; unele vase au fost rea­lizate, altele sunt pe şantier. Intre 1940 şi 1941, opt unităţi de linie, însumând 240.000 tone, precum ş* alte vase mai mici, vor fi la, dis­poziţia marinei de război. La aces­tea se adaugă flota de submarine,­au care se completează astfel aces­te unităţi. Un fond de un miliard 200 mili­oane era încă din 1934 destinat avia­ţiei. Vreme de patru ani, sa lucrat intens şi în acest domeniu. Italia are astăzi, după afirmaţiile d-lui Mussolini, un efectiv de 20.000 până la 30.000 piloţi. Lămuriri ample au fost date despre rostul atacurilor aeriene şi al apărării împotriva a­­tacurilor inamice. Cursa înarmărilor este formida­bilă. Războiul poate fi mai aproape decât oricând. Bizarele coincidenţe . Am publicat ori, acest loc, textul unui document pro­dus în Camera belgiană de deputatul de Mons, Louis Pierard. Din el se putea vedea cum înţelege să acţioneze Ger­mania, acolo unde are interese. Camuflajul obişnuit al intenţiilor hitleriste, este «na­ţionalismul» sau «anti-comunismul». Iată însă că un ziar bucureştean, reluând discuţia asupra do­cumentului publicat de noi, relevă unele foarte bizare coincidenţe. Reproducem aceste foarte judicioase observaţii: «Doctorul Goebbel, ministrul propagandei germane, şi-a pro­pus să întemeieze un ziar hitlerist în Belgia. Lucrul nu putea fi făcut deadreptul şi de aceea s-a întemeiat la Londra societatea «European Press Agency», având la dispoziţie peste 100 milioane lei. Pentru a înlătura ori­ce suspiciune, finanţatorii voiau să ră­mână în umbră şi aveau nevoe de un consiliu de administraţie en­glez. Un consiliu de administraţie gras, cu indemnizaţii anuale de câte 250 mii lei. Societatea odată constituită încep la Bruxelles, negocieri pen­tru cumpărarea unui ziar existent tot pentru a evita suspiciunile, dar şi pentru a scăpa de dificultăţile iniţiale inerente oricărei lansări de noi cotidiane. Ea angajază chiar un director cu un sa­lariu anual de un milion jumătate lei. Tot ratează însă, din cauza unui incident banal. Unul din creditorii nouei societăţi cere ca ea să fie declarată falimentară. D. dr. Richard Behn avocatul german care funcţiona ca director, fuge în mod misterios şi se dovedeşte că el trăia în Anglia fără paşaport.» «Banal în aparenţă, incidentul însuşi este suspect. Se pare că d-rul Goebbels şi-a schimbat între timp obiectivul acţiunii sale şi ziarul de propagandă hitleristă nu mai avea rost să apară la Bruxelles. Obiectivele imediate ale imperialismului german par a fi altele şi altul naţionalismul care trebueşte susţinut şi alimen­tat cu banii ministerului propagandei Imperiului al treilea, daţi prin intermediul marii industrii germane. De fapt, tot în luna Decembrie reapare în altă ţară, un mare cotidian naţionalist independent, dar susţinător al unei mişcări asemănătoare cu cea a sexiştilor belgieni şi mai cu seamă, aprig susţinător al hitlerismului, atât pentru realizările lui interne cât şi în politica externă. Şi o coincidenţă şi mai semnificativă, printre redactorii-şefi ai marelui cotidian naţionalist reapărut în capitala unui stat de proporţiile şi de bogăţia Belgiei, este unul ale cărui semnalmente aduc cu cele ale d-lui M­­X... despre care vorbeşte scrisoarea d-lui M. C. W. Stanley Temple. Nepotrivirea este doar în aceea că acolo nu era nevoie de înfiinţarea unei noui societăţi, industria germană putând acţiona direct, prin reprezentanţii săi în ţara unde cotidanul hitlerist de­ghizat, mai continuă să apară încă. Aceasta nu schimbă însă întru nimic lucrurile și cu atât mai puțin sensul lor politic.

Next