Era Nouă, 1891-1892 (Anul 3, nr. 105-157)
1891-10-27 / nr. 108
2 ERA NOUA Un asemene guvern nu se poate intări, ci trebue să o ducă intr’o crisă latentă, pănă cînd îş va da obştescul sfîrşit. Durabil şi plin de viaţă poate să fie numai regimul unui partid intemeiet pe convingeri politice care deţine guvernul in numele unor idei şi scopuri precise, pentru a cărora realizare a luptat şi s’a pus in fruntea ţărei. Acelaş ideal politic incălzeşte atunci inimile tuturora, stabileşte armonia şi solidaritatea şi conciliază cu înlesnire toate vederile personale ale membrilor unui partid. Ei ştiu atunci pentru ce luptă impreună, pentru ce fac jertfe reciproce şi care trebue să fie disciplina actelor lor ca partid. Ei bine, partidul liberal-conservator nu se află in acest caz. El nu are decît o singură dorinţă comună — acea de-a sta la putere, încolo nimic de comun. Nu cumva se încălzeşte inima d-lui Catargiu de focul sacru al d-lui Foni care nu-i nici macar membru al tovărăşiei liberal-conservatoaie? ? Or poate de reformele d-lui Ilariu Izvoranu ? Nu cumva vor fi in stare cei doi leaderi care’ş dispută prefecturile şi portofoliele să se impace numai pentru a asigura reuşita proectelor de legi pregătite de vestitele comisiuni de barbaţi speciali? Dar dovada cea mai bună cit de puţin ţine intregul cabinet la toate aceste reforme, este faptul că insuş miniştrii le-au abandonat in ninele aşa numitelor comisiuni speciale, chemate a propune proiecte de legi şi cîteodată a lua şi diurne, pe cînd miniştrii voiajau in străinătate sau se linişteau la moşiele lor. Dar însuş România ne spune că in aceste comisiuni au lucrat chiar membrii marcanţi ai oposiţiei. Nu cumva ne va face să credem că guvernanţii noştri sunt in stare să’ş sacrifice pretenţiile şi interesele personale de batirul unor proecte lucrate chiar de oposiţie ? Un partid al căruia reforme in invăţămint este chemat să le facă cineva cari nu figurează printre membrii sei, şi a căruia proiecte de legi se lucrează chiar de oposiţie, dă cea mai bună dovadă că nu are nici o comunitate de idei, nici un ideal politic. Ce remîne deci ca să’l reţină la guvern ? Simplul fapt că se află la putere şi dorinţa de a o păstra. Apoi dacă nu are decît atita bază reală, căderea sa este numai chestie de timp, căci orcît s’ar calea pe inimă . Catargiu de-oparte şi dl. Vernescu de alta, este inevitabil momentul cînd ei nu vor mai fi in stare să impace toate poftele şi interesele amicilor lor respectivi, cari se urăsc cu sinceritate. Este inevitabil momentul cînd resentimentele ce se manifestă prin Voacea Botoşanilor la adresa Catargiştilor, şi cele ce se arată prin izbinda conservatoare la adresa Vernescanilor, se vor urca pănă la centru. Pănă atunci insă scrisă perpetuă Teatrul din Iaşi. VI. Incheere. * Săptămîna care a trecut, a fost bogată in evenimente insămnate atingătoare de teatrele din România, şi ar fi zis că faptele s’au grăbit să confirme zisele noastre de pănă acum. In acele trei teatre subvenţionate din Bucureşti Iaşi şi Craiova s’au produs in aceeaş săptămînă trei scandaluri, diferite in aparenţă, dar una prin esenţa lor, avînd aceeaş cauză urzitoare : nepasarea cu care se tratează cele mai multe instituţii la noi in ţară, lasate fără nici un control in sama citorva indivizi, in cele mai multe cazuri fără nici o valoare, cărora nu le slujesc, se înţelege, decît la chivunisirea propiilor interese personale. Astfel in Craiova, artiştii de dramă şi comedie au protestat prin gazete in contra comitetului, care nu se ocupă decît de operete, incărcînd budgetul cu angajamente, scump plătite, de tenori şi primadone, şi lăsîndu-i pe dînşii fără mijloace de existenţă. In acelaş timp se inaugurează in Iaşi, stagiunea din anul acesta prin represintarea in mod cu totul ridicul a unei piese jucată fără nici o pricepere şi tradusă de zeu ştie cum, şi aceasta cu toată sporirea subvenţiei şi cu toate reformele geniale ale domnului Poni. Publicul adevărat a lipsit şi de astă dată, dovedind astfel inutilitatea acestei instituţii, decăzută la nivelul scenelor de iarmaroace. Şi in Bucureşti in sfîrşit, un scandal de alt gen s’a produs sunt vre-o cîteva zile, şi din care a rezultat oarecum că şi sistemul de conducere a teatrelor de cătră un director, sistem pe care noi intemeeasăm toate speranţele noastre de indreptare a situaţiei teatrului din Iaşi, are neajunsurile sale. Această infirmare a sistemului propus de noi, nu este însă decît aparentă. Căci scandalul din Bucureşti, dacă scandal este, nu se datoreşte decît persoanei, directorului, iar destrăbălarea in care a căzut teatrul nostru, vine de la sistemul administrărei sale, care este cu totul vicios. Astfel, in Bucureşti, inlocuind un director care nu ar fi la inălţimea însărcinări sale, cu un altul mai capabil, lucrurile se pot îndrepta desigur, mulţumită puterilor discreţionare pe care legea le dă directorului general din capitală. La noi in Iaşi insă, orce persoană, fie cît de capabilă, s’ar afla in fruntea teatrului, ar fi in imposibilitate de a da un rezultat serios, din causa legei, care supune pe preşedintele comitetului tuturor schimbărilor consiliului comunal. Şi intr’un caz şi in altul insă, e de datoria domnului ministru al cultelor de a căuta să indrepteze aceste neajunsuri, schimbînd şi persoanele şi sistemul, dacă e nevoe, şi priveghind lucrurile de aproape, pentru a nu se irosi banii statului degeaba. Şi acest ministru, pentru moment, este domnul Poni ! Domnul Foni ! Cînd se pronunță acest nume venerat, pare că văzduhul să umple de nouri de tămîe, fruntele se pleacă pănă la pămînt și osanalele se urcă la ceruri, unde apare, in slava sa, chipul zimbitor a unui sfînt lipovenesc, la care se inchină nu numai scapeţii din Păcurari, dar o mulţime de oameni, cari cred in puterea sa făcătoare de minuni, despre care însă, nimeni pănă acum, n’a pipăit nici o dovadă. Căci dacă e vorba de a cunoaşte lucrurile aşa precum sînt, apoi trebue să nu luăm ca expresie a unei însuşiri reale, acea reputaţie de profunditate şi de iscusinţă, pe care o mulţime de oameni au ştiut să-şi o dobîndească, intr’o ţară naivă ca a noastră, unde este destul de a tăcea cu un aer grav, pentru a trece in ochii lumei de cugetător adine, şi de un om putred de învăţătură. In cazul de faţă, trebue dar să ne întrebăm, ce a făcut pănă in sfîrşit domnul Poni, in ce anume s’a manifestat inteligenţa d-sale, pănă la aşa grad, incit dintr’o zi intr’alta, să fie omul situaţiei, reformatorul genial, astfel precum l’a creat imaginaţia, in totdeauna copilărească, a poporului. Ce a produs acest hm, in specialitatea sa de chimist cel puţin, de douăzeci şi cinci de ani de cînd e profesor, afară de cursul de chimie, pe care admitem că-1 face in mod conştiincios şi intocmaî după autorii cei mai recunoscuţi in această ramură de cunoştinţi. Acesta este un merit, fără indoială, dar e singurul merit ce-l are, şi pe care-l împărtăşeşte de altmintrelea cu o mulţime de colegi, cari totuş nu se bucură de reputaţia d-sale deosebită. Dar am voi să ştim, de un sfert de secol de cînd domnia sa feşteleşte tigăiţele şi retortele laboratorului de chimie a Universităţei din Iaşi, care este analiza pe care a dat o la lumină, care este lucrarea, cel puţin ca formă, originală cu care ar fi îmbogăţit, literatura noastră ştiinţifică, dovedind astfel că crieful d-sale a putut să se emancipeze cîtuş de puţin de tirania, umilitoare pentru un barbat atît de ilustru, a buclelor scrise de alţii ? Şi cum a ştiut d-lui să contribue la deslegarea problemei care ni se pune astăzi de a ne ridica şi noi prin lucrările noastre proprii la inălţimea de cultură a apusului, pe care de atîta vreme nu facem decit să-l copiăm in mod cu totul servil, şi de a deveni in sfîrşit un factor de sine stătător in opera de civilisaţie a popoarelor moderne ? Şi dacă nu a produs nimic, apoi de unde această reputaţie, dacă nu de la naivitatea oamenilor ? Dar Domnul Poni nu se mărgineşte numai in acei patru păreţi ai laboratorului sale, unde, de atîta vreme de cînd tace și cercetează, nu a aflat nimic, dar absolut nimic. Domnia sa mai are și pre-