Euphorion, 1990 (Anul 1, nr. 1-9)
1990-04-01 / nr. 1
Nr. 1 Anul cuprins • POEZIE: Ana Blandiana, Dinu Flămând, Grete Tartler, Ion Pop, Mircea Cărtărescu, Dumitru Chioaru, Iustin Panta • PROZA: Mircea Ivănescu, Vladimir Munteanu, Corin Braga • CRITICĂ şi ESEU: Ion Negoiţescu, Cristian Moraru, Radu Ţurcanu, Maria- Cornelia Oros, Ion Diaconu • PAGINI GERMANE ■— Beatrice Ungar • ARTA — Liviana Dan • TRADUCERI Friedrich Nietzsche — Ştiinţa veselă (de Mircea Ivănescu), Osip Mandelştam (de Ioanichie Olteanu) • Ne-am hotărît ca să-i dăm titlul Euphorion (în al doilea Faust, e fiul lui Faust şi al Elenei, şi personifică sufletul poetului), deşi el a mai fost întrebuinţat în Germania (...) El simbolizează tot ce e nou pe plan spiritual (...) în Euphorion s-au contopit spiritul grecesc, apolnic (limitele, ordinea elină) şi fausticul modern al europeanului, adică dinamismul, avîntul nesăbuit. Preponderînd acesta din urmă, Euphorion e mînat spre dezastru. ION NEGOIŢESCU, (1946) (Ion Negoiţescu — Radu Stanca, Un roman epistolar) km m % a »•♦tiP i® m --------------------------------------------------------------------------------------— ŞTEFAN AUG. DOINAȘ Din experienţa lui Goethe ştim că fiecare artist ar avea nevoie de o „italienische Reise“, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să realizeze un Faust al său. S-ar putea adăuga că fiecare poet ar trebui să devină, pentru cîteva momente din viaţa sa, Euphorion. Transparenţă a comuniunii spirituale, laborator de creaţie şi echipă de teatru modern (un „teatru re-teatralizat“, după expresia lui Radu Stanca), grupul Euphorion al cerchiştilor din Sibiu, gîndit ca o continuare a aventurii „Revistei Cercului Literar“, nu putea să fie decît un vis: el a fost şi a rămas irealizabil, dacă nu cumva unii dintre noi l-am schiţat parţial, fiecare în felul său. Euphorion, personajul goethean, este în Faust simbolul poeziei. Dar pentru noi el nu patrona numai această artă. Fiu al frumoasei Elena şi al lui Achille, conform mitologiei eline, el devine la Goethe odraslă a Elenei şi a lui Faust, şi reprezintă ipostaza ideal-tragică a geniului ce îmbină Clasicismul antic cu Romantismul modern. Avînd in vedere că, la Goethe chiar, în actul V din Faust, episodul ce-i poartă numele are un pronunţat caracter de libret de operă, Euphorion nu înseamnă numai geniul tumultuos şi întraripat, jucăuş şi tragic, al lordului Byron (care i-a servit ca „model“ autorului), ci în general amestecul acela tulbure de har al muzelor, de pasiune freneticfaunescă, de fantezie debordantă, de „joc serios“ şi de hibrid ceresc-uman, care se revarsă, la lirism şi tensiune sui generis îndeosebi în spectacolul teatral ca atare. Iată de ce aş putea să spun că pentru Radu Stanca, de pildă, copilul Euphorion îl reprezenta pe Schiller, pentru mine pe Hölderlin, în timp ce pentru NIJIALA I. Negoiţescu el era mai curînd Rimbaud. Oricum, personajul se constituia pentru noi ca emblemă a unei anumite vîrste a corpului şi spiritului: aceea în care tinereţea exaltată de o sfîntă nebunie tinde spre hybris-ul ei, rîvneşte depăşirea limitei, presimte adierea vîntului tragic. Noi l-am visat pe Euphorion în anii 1946—1949, atunci cînd amestecul tulbure a două lumi istorice ne propunea singura logodnă de timpuri pe care un intelectual oputea cultiva întru spirit, — aceea a Antichităţii şi a Modernităţii. Istoria începuse să proiecteze asupra noastră umbra demoniei sale, şi această întunecare a cerului ideilor ne prevestea zile de mare cumpănă. Noi, cei retraşi în fieful nostru spiritual, precum Faust şi Elena intr-o Spartă atemporală, intr-un timp pur interior, am simţit atunci somaţia înfiorată a vremilor care ne ţin sub ciija lor, — şi de aceea l-am visat pe copilul gol şi întraripat al poeziei, pus pe joacă şi cîntec, ca pe omul care tinde spre absolut şi care cade, fulgerat, din înălţimea idealului său, care se mistuie în aidenţa propriei sale lipsă de măsură. El este, însă, şi vestirea plină de exultanţă şi jale a eroicului: eroism al luptei încumetate de aura morţii la Byron, eroism al pledoariei estetice pentru valorile morale a lui Schiller, eroism al unui timp fără zei rostit oracular de Hölderlin, eroism al renunţării la logosul dinamitat şi totuşi deficient ca la Rimbaud. Eroismul acesta complex a fost pentru cîţiva dintre noi îndurarea anonimă a detenţiunii. Orice simbol, hrănit de apele freatice ale mitului, înfloreşte cu fiecare nouă generaţie. Sibiul de astăzi, iată, se simte în stare să-l viseze din nou pe Euphorion: cîţiva tineri de talent îşi asumă, odată cu tipărirea acestor pagini, pariul pe care fiecare artist îl face cu arta sa şi cu epoca sa. Fie ca exuviile noastre, asemenea armurii unui erou căzut în luptă, asemenea hainelor inspirate ale lui Euphorion, să le modeleze statura şi să le apere puritatea sufletului! Aprilie 1990