Euphorion, 2006 (Anul 17, nr. 178-189)
2006-11-01 / nr. 11-12
ĂnUP//NI ii-1-2 -^ i — 2006— ■■ E U P H O R T O N • Gabriel Coşoveanu Să dăm un sens etic zelului speculativ Detectarea drumurilor actuale în teoria literară, sub zodia anunţatei şi, chipurile, deja instauratei epoci a post-teoriei, pare una dintre operaţiunile riscante, care, oricum, are măcar avantajul că pune în joc o minte teoretică, deci un prim pas este făcut. De fapt, resimţirea unei strangulări la nivelul producţiei în domeniu a putut crea impresia că domeniul trage să moară, după ce râvna sa taxinomistă s-ar fi văzut ridiculizată de emergenţa formelor de amoebă ale postmodernismului. La noi, situaţia nu foarte fericită (dar a fost vreodată, în lume, vreun an cu adevărat „mănos’’ pentru teorie?) pare să fie confirmată de ceea ce se întâmplă de câtva timp, vreo doi ani practic - dar ne imaginăm că nici înainte lucrurile nu stăteau radical diferit la colocviile Asociaţiei de Literatură Geenerală şi Comparată din România (afiliată ICLA), care a instituit două premii anuale, unul pentru teorie, celălalt, natural, pentru comparatistică. Juriul a avut dificultăţi nu în selectarea titlurilor, ci în identificarea lor, atât de mică era „oferta". Judecând după acest aspect, stăm rău, şi n-ar trebui să sune caragialesc, pentru că interesul pentru cercetarea speculativă, dificultuoasă şi cu ieşiri la rampă fatalmente rare, nu dă semne de creştere, mai ales printre tineri. Da, într-adevăr, e vorba de un efort care pretinde maturitate, chiar în sens biologic, dar, iată, una dintre cele mai percutante şi avizate cărţi de specialitate din ultimele decenii - Interpretare şi raţionalitate - îi aparţine lui Paul Cornea, decan de vârstă şi preşedintele ALGCR. Excelent exemplu, ai zice. Dacă nici asta nu e de natură să creeze emulaţie... Laureaţii invocaţi mai înainte sunt Adriana Babeţi, Corin Braga, Mihaela Ursa, Ovidiu Verdeş - nume absolut merituoase, individualităţi creatoare de mare forţă, cel puţin prin tipul de proiect asumat (a analiza discursul despre discursuri fără să redebitezi platitudini). Avem, desigur, şi activitatea celorlalte forţe cu prezenţă constantă, începând cu Mircea Martin, Monica Spiridon sau Mircea Muthu, dar, iarăşi, nu prea ai temei, cu doar câteva nume „grele”, să vorbeşti despre vreo perioadă fastă a domeniului. Mult mai numeroasele volume grupabile sub genericul critică şi istorie literară, şi încă şi mai răspânditele opuri de la categoria eseu conţin amorse teoretice, intuiţii, deziderate şi cîteva prospecţii. Parcă ar exista condiţiile să te gândeşti la o anumită inhibiţie în faţa unor sarcini herculeene, „periculoase” în tot cazul - e infinit preferabilă tehnica fragmentului de suport pentru subîntinderea traiectului tău stilistic, cu citări generoase din numele „de cult”. Este perfect adevărat că, pentru a simţi că ai ceva semnificativ de spus în calitate de interpretat al structurilor producătoaare de sens, e necesară o ucenicie la şcoli bune, de unde au fost alungate practicile delirului (vezi anumite texte ale lui Heidegger sau ale lui Derrida) şi ale amoralităţii mîndre de ea însăşi (vezi diverse justificări pentru eşafodarea viziunii feministe sau a celei afro-americane asupra lumii în general (sub masca academică a discursului alternativ). Este, de asemenea, necesară familiarizarea, şi anume pe cont propriu, cu noţiuni imposibil de predat, cum ar fi „tact”, „discernământ”, „deschidere”, „nuanţă” (termenii aceştia reprezentativi pentru a ilustra probleme reale din sfera teoreticului şi nu numai sunt aleşi de Paul Cornea); în plus, opţiunea explicită pentru un gen de modelizare a lumii pretinde responsabilizarea morală, manifestarea prioritară a conştiinţei morale - abia după aceea ştii de ce şi pentru cine teoretizezi. Aş adăuga, dar cu jumătate de gură, având în vedere câţi esenţialişti sunt prin jur, extaziaţi de excelenţa câtărei pagini, autonomişti ce separă net persoana de autor, de parcă cele două instanţe, ca avers şi revers, ar suporta segregarea, că respectiva conştiinţă morală, imposibil de impus, de altfel, ar trebui să fie activă şi vizibilă şi la ceea ce numim, îndeobşte, mari scriitori. Or, nişte canonici precum Garcia Marquez, Elfriede Jelinek, Jose Saramago sau Dario Fo (îmi vin primii în minte, dar era să uit de Günter Grass) numai de interes deosebit pentru ceea ce li se pare străin de problematica mesei lor de lucru nu pot fi bănuiţi (deşi s-au implicat, partizan, în construcţii ideologice condamnabile şi chiar condamnate - istoric). Cel mai prospăt nobelizat, turcul Orhan Pamuk, întrebat despre atitudinea sa în faţa noţiunii de angajare (se subînţelege civică), răspunde că el ...scrie foarte lent. Revenind, un teoretician nu o poate „scălda” astfel, nu are cum să răspundă, în stil de emisiune TV plină de clişeele consumabile (comunicarea e soluţia pentru o lume mai bună, viitorul va decide în orice chestiune, adevărul e întotdeauna la mijloc etc), că poziţia sa e străină unui scop existent în viaţa socială cea mai concretă, dacă mă pot exprima aşa. Rezultă că lucrurile converg spre elementul curaj, în sensul că orice aserţiune a teoreticianului foarte serios te conduce pe teritoriul etic, unde valorile literare se sublimează în valori de comportament. O cercetătoare de talia Marthei Nussbaum afirmă, net, că teoria ar trebui să clarifice „ceea ce oferă operele literare sensului vieţii noastre” (what is that works of literature offer to our sense of life); ea are în vedere un înţeles al artisticităţii pe care un Derrida, după cum susţine, l-ar fi ignorat, tocmai din motivul simplităţii sale extreme, şi anume acela că textul, orice text, vorbeşte despre noi ca entităţi distincte, despre vieţile noastre, cu opţiunile şi emoţiile lor, despre modalităţile socializării, despre totaliatea conexiunilor noastre. Teoria s-ar cuveni să răspundă (nu neapărat explicit, că ar intra pe fieful altor discipline) la întrebarea Cum ar trebui să trăim? (How Should One Live?). Revizitez, pentru aceste citate, una dintre cărţile preţioase în contextul discuţiei noastre, The Future of Literary Theory (editată de Ralph Cohen, Routledge, New York, 1989), alcătuită din intervenţii inedite, redactate anume pentru prilej, aparţinând unor nume sonore, în afară de cel deja menţionat: Hans Robert Jauss, Jonathan Culler, Gerald Graff, J. Hillis Miller, Hayden White sau Wolfgang Iser. Cam toţi revin la problematica scopului artei şi escortelor ei (care tind, uneori, s-o dubleze şi s-o eclipseze, prin înzestarea superioară a interpretantului în faţa autorului de primary text). Iser, spre pildă, conectează teoria la metodologia antropologiei, spunând că ar trebui ca cititorul să ajungă la edificare de sine (to achieve self-enlightenment), întrucât marea miză este una de spor cognitiv, la mijloc fiind „nevoia fiinţelor umane de a-şi îmbogăţi sinele” (the need for human beings to extend themselves). Cu toţii am putea conştientiza, precizează G. Graff, că devenim cumva teoreticieni ori de câte ori ne pronunţăm asupra unei opere într-un fel şi nu în altul. Spre acelaşi orizont al responsabilităţii virează şi opiniile lui J. Culler, interesat de latura necesar didactică (în confruntarea cu mass culture) a domeniului, adică de efortul de „a ne asigura că instituţiile de învăţământ încurajează creativitatea intelectuală, predau gândirea critică” (to insure that schools encourage intellectual creativity, teach critical thinking), în acest sens văd rostul şi viitorul teoriei literare, ca angajament public (profesoral sau nu) pentru conectarea valorilor literare şi a celor etice. □ Teoria literară este, aşa cum se ştie, o disciplină recentă. Evoluţia din ultimele decenii a modalităţilor de abordare a textului literar şi a contextului său face ca formele şi terenul pe care se aşază să se transforme permanent şi destul de radical, apropiindu-se din ce în ce mai mult de alte zone, cum ar fi studiile culturale sau filosofia (aceasta din urmă la rândul ei reconfigurându-se şi lărgindu-şi frontierele). E cu atât mai lăudabilă iniţiativa de a clarifica „locul şi rolul teoriei literare în câmpul disciplinelor umaniste”, aşa cum a fost promovată de conferinţa Catedrei de Teoria Literaturii a Universităţii Bucureşti din 2004, al cărei produs este antologia cu titlul Explorări în trecutul şi în prezentul teoriei literare româneşti. Aflaţi adesea „sub vremi” (potrivnice), cei mai mulţi dintre teoreticienii români au reuşit însă performanţe pe care doar profesionalismul şi încrederea în destinul acestei discipline - aparent parazitare şi inconsistente - le poate explica. Primelele reuşite se găsesc în perioada intrebelică, atunci când autori ca Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Liviu Rusu, G. Călinescu sau D. Caracostea au pus „bazele moderne” ale disciplinei. Chiar dacă discursul lor - cu excepţii, printre care mai puţin cunoscutul azi Mihail Dragomirescu - este fragmentar şi ajunge spre teorie din alte zone umaniste, cel mai adesea dinspre critica literară (un miraj perpetuu al literaţilor români), ideile rămân valide nu doar din perspectiva disputelor epocii, ci şi din cea a cercetătorului contemporan. Puţini mai ştiu azi că Ştiinţa literaturii a lui Mihail Dragomirescu s-a tipărit la Paris în 4 volume (1928-1938) şi că, aşa cum spune Al. Tudorică, „cheia de boltă a întregii construcţii teoretice" este chestiunea judecăţii estetice: „ceea ce pentru Kant era caracterul universal al judecăţii estetice devine la teortecianul român, printr-o translaţie de sens discutabilă, caracter obiectiv." Prioritatea autonomiei esteticului, preluată de la vechea Junime, este una dintre „valorile moştenirii dragomiresciene”. La fel cum rămân, complementare, argumentele şi ideea „relativismului estetic” (în formularea lui Florin Mihăilescu), sau a sincronismului olimpianului E. Lovinescu. Sau, iarăşi mai puţin frecventat, D. Caracostea, despre care Iona Bot afirmă: „de o actualitate tulburătoare este refuzul său (reluat mereu, cu o consecvenţă sinucigaşă), de a exclude din sistem «factorul uman», subiectivitatea creatoare, nonformalizabilă, refuzându-se oricărei analize, dar prezentă, inevitabil, întrînsa, într-un cuvânt. Caracostea este actual mai ales prin ceea ce postructuralismul redescoperă, acum, în teoriile plurale, contradictorii, convergenţe, «dinainte de dogmă» şi «dinainte de al Doilea Război Mondial». ” O secţiune aparte este dedicată lui Tudor Vianu (comentat de Gheorge Crăciun, Romaniţa Constantinescu şi Mircea Martin), din nefericire mai mult citat (sau nici măcar decât citit, aşa cum observă Mircea Martin, pentru care marele critic şi estetician a rămas, „în mai mare măsură decât alţi autori interbelici”, „unul din ultimii deţinători ai cifrului magic al totalităţii, ca ultimul om cu adevărat universal.” Secţiunea „De la teroarea ideologică la libertatea esteticului. De la realismul socialist la neomodernism” se deschide cu un eseu semnat de Carmen Muşat, a cărui concluzie este că ideologii de partid ai deceniilor cinci şi şase au ţinut loc de „teoreticeni literari”, abia mai târziu, pe fondul relativei liberalizări fiind posibilă „reîntemeierea spiritului critic, renăscut din cenuşa modernităţii interbelice.” N. Raţă-Dumitriu şi Oana Fotache nu se sfiesc la rândul lor să inventarieze tributul plătit realismului socialist de către Silvian Iosifescu, respectiv Savin Bratu, neomiţând nici meritele lor. De multe ori, viaţa e mai complexă decât pare, ca şi teoria. O autoare iarăşi pe nemerit puţin prezentă în spaţiul literelor româneşti este Vera Călin, căria îi dedică un eseu Anca Bălcioanu; privit din unghiul „expresiei elipsei”, câmpul literar se poate îmbogăţi „cu un fior tragic şi, în acelaşi timp, cu o nunaţă de melancolic lirism”, pentru că, afirmă Vera Călin, menirea literaturii ar fi „pe de o parte, să insufle umilitatea conştiinţei umane în confruntarea cu incognoscibilele căi ale providenţei; pe de altă parte, să exteriorizeze complexul de sentimente umane pe care le naşte aspiraţia spre absolut şi neputinţa atingerii lui.” Urmează eseuri despre Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Ianoşi, Paul Cornea - unul dintre cei mai actuali şi sistematici teoreticieni ai noştri, apoi un capitol dedicat lui Adrian Marino, exemplu de „integrare europeană”, pe drept cuvânt privit ca un „comparatist universalist” - aici Mircea Martin discută despre inevitabila delimitare de aspectul totalizant al „literaturii universale”, vorbind despre „literatura europeană”, „literatura extrem-orientală” etc. Capitolul „de la structuralism la postructuralism” cuprinde eseuri despre personalităţile de azi ale criticii şi teoriei, unii cu o contribuţie uriaşă în piesajul autohton, alţii cu o carieră umanistă euro-atlantică: Solomon Marcus, Ion Vlad, Dan Grigorescu (Alexandra Vrânceanu scriind despre teoreticianul postmodernismului), Eugen Simion (recuperat mai mult decât inspirat cu „întoarcerea la autor, la biografie şi la jurnal” de către Andrei Terian), apoi „internaţionalii" Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai I. Spăriosu şi criticii formatori de canon postbelic românesc: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, sau mai noii teoreticieni ai postmodernismului şi ai poeziei moderne ca Gheorghe Crăciun. Suntem, în câmpul literelor, moştenitorii acestor nume, nu ne putem situa cu totul în afara liniilor teoretice trasate sau doar proiectate în cultura umanistă din România ultimului secol, cu pragurile, cu întreruperile tragice inerente totalitarismului, şi cu uriaşa inerţie care încă se resimte, mai cu seamă în critica de azi şi în general în discursul cultural. Dar suntem simultan beneficiarii dechiderilor pe care tot ei le-au constituit. a Teoria literară românească de ieri și de azi - stare de fapt &«$***•• s- Vecului .v prezentul teoriei literare romrSne$ti ART ------------------——----------———_—_---------—-----—— ---------- • Dorica Boltașu Mircea Martin (coordonator), Explorări în trecutul şi în prezentul teoriei literare româneşti, Grupul Editorial Art, București, 2006