Evenimentul Zilei, decembrie 2009 (Anul 18, nr. 5728-5755)

2009-12-07 / nr. 5734

OPINII EDITORIALUL EVZ Mircea Marian mircea.marian@evz.ro O zi după ce Geoană va fi președinte C­um va arăta România dacă PSD preia puterea? Poate credeți că răspunsul obligatoriu ar fi­ mai rău ca acum. Greșit. Cel mai îngrozitor lucru este că nu știm ce va face Mircea Geoană cu țara du­pă ce va ajunge la Cotroceni. Nu avem aproape nici un fel de informație care să ne permită să construim un scenariu coerent. Incertitudinea și așteptarea sunt, după opinia mea, mai rele decât orice. Avem totuși, puține, prea puține, indicii. Privatizarea va fi uitată. Va fi creată o unică so­cietate farmaceutică de stat. Va fi înființată o megacompanie energetică (vechiul RENEL), care va ascunde, în spatele unor struc­turi profitabile precum Hidroelectrica și Nucle­­arelectrica, atât pierderile, cât și furturile. Nu se va vinde CEC-ul. Eximbank va continua să fie vaca de muls a clientelei PSD, de la cumnatul lui Mircea Geoană la Liviu Voinea, numit membru în consiliul de administrație, probabil pentru excepționala prestație de la Antena 3. In ceea ce privește justiția, Geoană susține că îl va păstra pe Daniel Morar la conducerea DNA (deși nu cred) și își propune să o schimbe pe Codruța Kovesi din funcția de procuror ge­neral. Putem intui că liderul PSD va fi de acord ca pupila Rodicăi Stănoiu, judecătoarea Lidia Bărbulescu, să preia conducerea Curții Supre­me. Cam la atât se limitează informațiile con­crete despre intențiile lui Mircea Geoană, din­colo de obișnuitele sale lozinci despre „energiile pozitive“ (sună a Bivolaru-MISA, nu?) și despre bugetul de 6% alocat educației. Proiectul „O singură Românie“ este o înșiruire de vorbe goa­le care nu vă va ajuta în niciun fel să aflați ce intenții are liderul PSD. Nu știm nimic despre planurile posibilului viitor președinte în Afga­nistan: va trimite sau nu mai multe trupe? Cum va fi gestionată relația cu Moldova? Sunt două chestiuni sensibile care trebuie lămurite: Trata­tul de bază și ritmul în care vor fi aprobate cere­rile de acordare a cetățeniei române. După ce președintele Senatului s-a dus la Moscova pen­tru ca, după cum spunea Ion Iliescu, „să se știe cine suntem și ce vrem“, nu putem decât să ne îngrijorăm în legătură cu posibilitatea ca relația cu Chișinăul să fie dictată de la Est... Mircea Geoană nu face, în declarațiile și programele sale, nicio referire la reforma servi­ciilor secrete. Se plânge că Băsescu ar avea la dispoziție o structură de poliție politică, dar nu spune cum va proceda pentru ca asemenea fap­te să nu se repete și să fie sancționate. Să ne ui­tăm ce a făcut Geoană atunci când s-a aflat la guvernare alături de PDL, el i-a oferit lui Van­ghelie controlul neoficial asupra direcției de informații a Internelor. Documente din arhiva UM 0962 au devenit publice, fiind utilizate îm­potriva adversarilor liderului PSD, iar Geoană este cel care a patronat acest act de poliție poli­tică. La fel ca și Emil Constantinescu sau Băses­cu, liderul PSD s-a plâns, cât a fost în opoziție, că este victima Securității, dar, odată ajuns la putere, probabil că va perpetua acest mecanism nedemocratic. In sfârșit, întrebarea cea mai dură ar fi, va continua Geoană să răspundă apelurilor lui Vîntu? Sau ale lui Vanghelie? Sau ale lui Patri­ciu? Răspunsul meu ar fi: aceștia sunt oamenii care l-au împins spre Cotroceni, le este dator și va avea nevoie de ei și în 2014. • ■HR T * ** 1 * pin­­li I­N 0)1 lai 1 |§| 1 h Q# mm A %■# rj DICȚIONAR IM­ENTELEPONIE ! învingătorul e cu atât mai onorat, cu cât învinsul e mai renumit. Miguel de Cervantes scriitor spaniol (1547-1616) MIHĂIES Mircea Mihăieș Mircea.mihaies@evz.rc Mărturia unui scelerat D­in douăzeci în douăzeci de ani, vin unii și te denunță. Că ești vândut, că ești agent al unei puteri străine, că ești drogat, că ești isteric. Persona­jele sunt aceleași, chiar dacă poartă nume diferite. în 1989 se numeau Ceaușescu, Iliescu și teroriștii lor. As­tăzi, pe lista denunțătorilor străluceș­te prin odioșenie și ură Crin Anto­­nescu. Tot ce-a avut de spus trădătorul liberal despre timișorenii pe care i-a tratat cu rotunjimea dosu­lui e că sunt niște „fanatici spre de­menți, scelerați“. Ne găseam pe 1 De­cembrie 2009, dar halucinanta prestație a lui „Chucky“ ne-a aruncat cu douăzeci de ani în urmă. Deși pur­tau alte măști, nu difereau cu nimic de Postelnicu, Dincă sau Dăscălescu, la microfoane, o bandă de profitori îmbuibați, de cealaltă parte, oameni cu mâinile goale, îngroziți că cizma comunistă ar putea să le frângă din nou șira spinării. Și tot de 1 Decembrie am asistat la Timișoara la o premieră mondială: mi­tingul fără participanți. După masca­rada de la sediul primăriei, unde Radu Sârbu a anunțat că liderul țărănist Co­­posu și-a dat - probabil prin spiritism - binecuvântarea ca partidul să fie în­ghițit de oamenii lui Iliescu, urma ca șefii noii alianțe să li se adreseze timi­șorenilor din balconul Operei. Adică din locul intrat în istorie ca simbol al luptei anticomuniste. Balconul era amenajat ca la curte, microfoane, flori, activul de partid. Totul era controlat la milimetru, după bunele reguli ale tota­litarismului: mahării vin, cuvântează și pleacă. în piață, muzica fascist-tovărășeas­­că, tunătoare, scotea din rutină peisa­jul de obicei somnolent dintre Cate­drală și Operă. Ceva se schimbase, totuși, față de ziua precedentă, mash­­ul gigantic care-i îndemna pe timișo­reni să scape de „dictator“ dispăruse, în locul lui, fețele încrezător-abulice ale cruciaților pregătiți să preia frâiele puterii - și asta deși afișajul politic e interzis în acel perimetru. Dar, fie. Se­tea de putere motivează orice. Chiar în fața Operei, păziți de polițiști, activiș­tii PSD-ului agitau isteric steaguri ro­șii. Parcă înjunghiaseră pe cineva și sângele se revărsa în valuri, amenință­tor, peste oraș. Exact ca acum douăzeci de ani. Nu mă plătise nimeni, nu mă che­mase nimeni, nu mă drogase Băsescu. Voiam, pur și simplu, să văd cu ochii mei cum se năruia, după douăzeci de ani tulburi, edificiul speranței. Voiam să-mi imprim pe retină momentul re­venirii în triumf a șobolanilor roșii în locul de unde fuseseră alungați în ur­mă cu două decenii. La fel ca mine mai erau câteva mii de oameni. N-am fost convocat de pedeliști (de altfel, n-am niciun fel de relație cu PDL-ul, nici la nivel local, nici central, nu-i cunosc, nu ne frecventăm, n-am numerele de tele­fon ale căpeteniilor partidului). Dar nici măcar nu despre asta era vorba. Mă exaspera felul în care o echipă per­fect regizată de afaceriști și politruci râvneau să confiște ultimul simbol an­ticomunist din România. Dacă reușeau la Timișoara, nimic n-avea să le mai stea vreodată în fața setei de putere și bogăție. Sau, în orice caz, nu în urmă­torii douăzeci de ani. Urma ca falnicul cortegiu în care străluceau precum perlele coroanei abulicul Geoană și girueta Antonescu să se adreseze mulțimii adunate în Piața Operei. Adică celor vreo două­­trei sute de activiști PSD aduși din sa­tele județului (așa scria pe pancartele roșii-sângerii) și celor vreo trei mii de timișoreni veniți, asemeni mie, să asiste la macabra preluare a însemne­lor anticomunismului. Speriați însă de reacția mulțimii, s-au baricadat în Operă. Or fi vrut te­­leviziunile aservite să dea impresia unui miting (chiar așa scria pe ecrane: „Geoană, Antonescu și Johannis, pre­zenți la miting“), dar de întâlnit s-au întâlnit doar între ei. Secvența e dem­nă de vremurile suprarealiste pe care le trăim: oameni indignați și vii huiduiau în stradă niște fantome ce le vorbeau dinăuntrul unei clădiri. A fost cea mai absurdă confruntare între om și mași­nă, între individul în carne și oase și plasma care livra imaginile râșniței de vorbe goale născute de obosita retorică neocomunistă. Momentul culminant l-a constitu­it, însă, nu confruntarea dintre ființele din stradă și fricoșii baricadați în clă­direa Operei. Marea scenă a reprezen­­tat-o evadarea (pe uși laterale, susțin unii, prin spatele scenei, prin subsol, pretind alții) a invincibililor ce-și pro­clamă vitejia la televizor, dar n-au cu­rajul să ne privească direct în ochi. La un moment dat, abrupt, discursurile au încetat, neotractoriștii s-au topit sub steagurile roșii fluturate de activul de partid­­ și duși au fost! Au intrat în clădire ca niște răpitoare și au dispărut pe lângă ziduri ca niște șobolani. Deocamdată, din tot acest specta­col macabru au lipsit gloanțele. E drept că am văzut diseminați prin mulțime activiști de partid cu priviri la fel de oferite precum ale celor de dinainte de ’89. Dar n-am nicio îndoială că alianța de fier a banului furat, a setei de putere nemăsurată și a resentimentului nu se va sfii să facă și pasul decisiv spre in­fern. Cu entuziastul, iresponsabilul, inconștientul sprijin al mult prea mul­tor „oameni de bine“. Rățușca mecani­că Antonescu a fost dată, deocamdată, la ralanti - după cum aflăm chiar de la Patriciu. Dar, la nevoie, el nu va ezita să facă gestul decisiv. Că doar e vorba - nu-i așa? - de niște „fanatici spre de­menți, scelerați“, gata să tulbure liniș­tea sepulcrală visată de mafia oligarhică. >> Mâine vă întâlniți aici cu Sorin Ioniță COD­ rUl, CITITORULUI „Toți se plâng de corupția din România...“ Opinii postate pe site-ul www.evz.ro, referitoare la articolul „Și mogulii plâng?“, de Răzvan Exarhu. itinhia, „Păpușile rusești, îl pun pe sărmanul Johannis în față, și dacă deschizi capacul, îl vezi surâzând pe Crinuleț, iei capul de Crin și dai de Geoană... și tot așa, din cap în cap, ajungi la Iliescu, Vîntu, Voiculescu, Năstase... tare nu-mi place să las țara pe mâna acestor creiere rusofile, banditofile, amorali și aroganți, care au furat timp de cincisprezece ani și acum s-au săturat să stea pe bară. Cine vrea liniște? Nu noi! Nu am auzit pe nimeni în Vest să se plângă că, în România, este zgomot, însă toți se plâng de corupția din România!“. Freeman:­­Spre deosebire de Patriciu, care a pierdut bani, dar are de unde, SOV și Voiculescu sângerează grav din cauza crizei. Grupul RC a făcut concedieri și reduceri drastice de salarii, la fel și Intactul lui Voiculescu. Oamenii ăștia au nevoie să ajungă la putere echipa Geoană, ca să-și revină financiar. Altfel chiar că vor plânge“. „Câteodată??? Dar nu în condițiile astea, ce se întâmplă acum pe scena politică românească numai de plâns nu e! Nici măcar lacrimi nu mai pot stoarce mizeriile electorale! Lumea s-a cam săturat de show-urile la care au fost părtași! Votul este foarte important, însă ce contează cu adevărat este ce va fi după!“.­­Oreliana: „Ce înseamnă și hazardul ăsta! V-am citit pentru prima oară după multe luni, deși mi-a plăcut de fiecare dată să vă citesc textele, chiar dacă, poate, nu eram întru totul de acord cu unele idei exprimate. De data aceasta mă bucur că reflexul, dispărut aproape, m-a împins să dau click pe materialul de azi. Chapeau bas, domnule Exarhu! Dar nu numai pentru textul de azi, evident“.­­ „Mogulii sunt ca și noi! Unora le plac mult altora portocalele... deșteaptă-te, române!!!“. EXARHU Și mogulii plâng? 4 I Luni, 7 decembrie 2009 I Evenimentul zilei Evenimentul Țara tablourilor cu două fete ș­i zice că ne-am vorbit“, a mărturi­sit, cu gura păcătosului, Dinu Pa­triciu, când s-a întâlnit ieri­­dimineață cu Mircea Geoană și cu Ion Iliescu, la Liceul Jean Monnet“, din Primă­verii. Știți, e selectul cartier al burgheziei roșii bucureștene de ieri și de azi, unde domiciliază ștabii și se școlesc urmașii lor. Uste un lucru pentru care nu poți să-l con­trazici pe Patriciu: chiar zici că s-au vorbit, păpușari și marionetă, să se întâlnească întâm­plător pe aceeași scenă, pentru un spectacol de teatru la matineu, scurt și ieftin. Poți să-l contra­­zici însă pe omul de afaceri - care se dă în vânt după politică, mai puțin în propriul său ziar - atunci când generalizează (eroare comună tineri­lor editorialiști, nu celor experimentați) spunând că,.românii nu mai suportă atâta scandal și dez­informare“. Aluzia la Traian Băsescu - scandala­giu judecat, găsit vinovat și lichidat în presa de „reconciliere națională“ - e străvezie. Dar într-o Românie în care disidenții de alaltăieri se încuscresc cu criptocomuniștii de ieri, totul capătă două fețe. Prin urmare, nu se poate băga mâna în foc pentru faptul că enunțul lui Dinu Patriciu n-a fost, de fapt, un autodenunț: știți vreun tărăboi mai mare decât scandalul legat de filmulețul cu Băsescu, pome­nit în premieră chiar de mogulul care ieri a vo­tat pentru „bun-simț“ (adică Antonescu), pen­tru „o schimbare benefică“ (ați priceput, Geoană o aduce) și pentru „liniște“ (hop și Ion Iliescu)?! Și vă vine în minte o dezinformare mai crasă decât aceea practicată de televiziunea care a difuzat de peste o mie de ori filmulețul cu pricina, despre care s-a aflat ulterior, pe cale oficială, că ar fi fost trucat? Faptul că Patriciu și Hiescu (adversari ideolo­gici de moarte, dar uniți în ura sinceră față de Traian Băsescu) s-au înțeles să-l facă pe Geoană președinte e doar unul dintre paradoxurile unei campanii prezidențiale care a fost, probabil, cea mai murdară din istoria postdecembristă. La acest climat a contribuit din plin și presa, o chestiune cu care sper că sunt de acord și cei 15% dintre cititorii EVZ, care l-au văzut câștigător pe Mircea Geoană la dez­baterea de joi seară, și ceilalți 85%, care au fost de altă părere. între 2004 și 2009, Traian Bă­sescu a încasat cât Ion Iliescu, pe parcursul mandatelor sale mai mult sau mai puțin constituționale, și Emil Constantinescu la un loc. Să nu se înțeleagă faptul că n-ar trebui să ne folosim de dreptul, câștigat în decembrie 1989, de a nu fi de acord. Chiar de a huidui. Dar una e să contești și cu totul asta e să desființezi, să pârjolești, fie că e vorba de familie, carieră, prie­tenii, trăsături fizice etc. De aceea, cred că pola­rizarea adusă de prezidențialele acestea a pro­dus un mare rău nu doar unui dialog social purtat cu dopuri în urechi, ci mai ales breslei ziariștilor. E posibil ca, după ce în ultima vreme s-a scris și s-a vorbit la televizor doar într-o anumită logică, să se revină foarte greu la imparțialitate și, până la urmă, la deontologia profesiei noastre. In fine, nu e deloc exclus ca, pentru presă, mo­mentul 7 decembrie 2009 să aibă ca precedent ziua de 24 august 1944, când se spune că nu mai rămăsese picior de filogerman în România, și să asistăm și la niște trădări uluitoare, care să ne re­confirme că trăim într-o țară unde tablourile au două fete. FOIȘORUL DE FOC Horia.ghibutiu@evz.r Horia Ghibuțiu PĂREREA­ LUI TEREMȚF LUNA PRETURILOR NEBUNE SOUMP Doamnă, SCUMP'

Next