Evenimentul, ianuarie-martie 1899 (Anul 7, nr. 1711-1784)

1899-01-01 / nr. 1711

ABON ABENTE: Anunciuri, inserții și Reclame : ; I" I" |U I ii f" Ü T| I I ia .....36~ Rü Ii Bp IU I Ifffl B ® m 1111 —— "$38 P^MBI MPâ *8s| Kife’ StaH ț pas |PS K$| §©$ ip^pl Kf$­ lf||| ng H Manuscrisurile vechi nu te înapoiate Un uumAi­l( Sm BkH| 8 Ipl 81 8! W 81 fiSHR 81 ii i HM ^11 UUIdl^r vech­i 30 b)v^"N­­ m­ TM" .­­**.­­ .....uI hl.. .»~1­___^­^..^«»1*«.^^.^^ «»«»aBBMMsgMi­agagra asBP­ aK^^ cm&amî a aBBIseffi mraMMmaMwgw^^ REZ­ACTII " EVENIMENTUL“ 17j | | ADMINISTAȚIA lâ. * gTALD IU NO. 44 | | ZIAR COTIDIAN I I LA TIPOGRAFIA „EVEMEN­TUL“ HOTEL TRAIAN , .•/­­­­ | ! ______________________ ■ «n­ ~­­ . . . . 1 IANUARIE 1819 1 Ianuarie 1­99 Colinda cu jugușorul­ Colla tidlmonl Cu prilejul anu­i nou, strede pe­­trecîndu­se la popoul romi o mul­țime de datini și de obicari, ce-și au obârșia lor in lementul ,in, care injgheabă temelia­aționalită noastre. Intre datinile și obiceiuri păstrate de secoli de străinii noi , și cari au remas ne­strâmtate și m­ă’n ziua de astăzi, sunt mi cu sari, împăr­țirea de daruri la anul noi care a­­mintește serbători­ romane cunoscute sub numele de Sfilarie și Colinda cu plugușorul, care spresint până’n ziua de astăzi serbăteile romqne, numite Opalii, și care dinni se piitică in a­­junul anului nou De și îo­ in b. 1425 (11437, anul 1898, al evenimintului, in vorbit a­­tit despn datind poporuii român, ce se află si diferit teri sul siorii națiuni streine, cît și de pre colixia cu plu­gușorul sau cu suhaiul,­­ tuși in ur­ma acesr zis in No. 1437, mai sus mencionat, dăm aici­­ mai multe colinde cu plugșorul ce o zic in de­osebite comuni in Basaribia. Ele sunt scris in vechili graiu mol­dovenesc, așa dpă cum e-am auzit și după cum se grăește­m acolo, și credem că 9 bi­ e să se b­c la lumină in felul acesta., p entru a­­ putea stu­dia deosebirile nalec­ale î diferite lo­calități Colindele ce urmează le-am auzit in comunele Rîțești și Cotijt­ii mari, ți­­nutul Soroca, precum ș­i comunele: Șold­aneș­ti, Respineni, dani­jeni, Dob­­­rocți­ și «*• *■ orheiu. ji­le se m­ai zic și in alte com­­uni, cu mici variante insă. la tot tim­pul cu­ co­lindătorii zic ateste colide, ele sunt insoțite de un Buhaiu, care e fi­­cut sau dintr’o putinică sau dintr’o ci­­fă, ca și la n0 Iată-le: Colind iu puiflușoriri Aho­i.... Atot: Cu sara sfîntul Vasili Să va bii boe di­ghin. S’o sculat lupi gazdi intro Cu douspre za pluguri di boi, Ș’ intr’o sfîn tineri Cu doisprazetuncani tineri, Părechia ie­rmari, Haznale di­n Părechia di J&nași, Mii de golLâi, Acii di dinal Cu coanili ]­ Acii de la­ Pă 1) Cu costind limonă, 2) Acii di la­ r< Cu coame la eu­aie. Și li—o porudealu Carărăului,­ La valea­ Bnului, La dia­m­­na La tem­­­ple Undi-o blajt D-zei loc di arat. Ia mi nunăi. BLi 1 Sî-o ai ELt 5 Finațele, Miere iile Piscule, Joile, Văile, Șî-o !&ma­u arnăit, Și-o iet idi-o crescut, Cu lor­ mi pe Grîu in urmă râstre. Gazdei ghine-i mai pâre. Cănd s’o dus la lună La săptămînă, Să vădă griu di-n răsărit. S’o găsit, înalt ca casa, Verde ca matasa, Da jupînu bucuros, Văzînd grîu că-i frumos, Acasă o alergat, El in grajd că s’o bagat, Sî-o scos un cal minunat Negru graur, Cu șapa de aur, Cu poclăzile di mărgărint Cu potcoavele di argint. Voios s’o încălecat Și la fugă­ o­ apucat Să vadă grîu tot Di’i copt- Cind l’o prigit. S’o și gfi­sit In schic ca vraghia, In pai ca trestia. In cir (fir) ca mazărea, Di calare s’o plecat Tril schici o luat Și in mîni­el li-o frecat In buzunar li-o bagat, Acasă o alergat, Tare s’o mai spăimîntat, Că pînea s’o scuturat. Ia mai mînați măi, Hai ! Hai ! O scos apoi un tretin Și s’o dus inspre Hotin. In Hotin pi ulița mare i’a găsit ce’i trebui Dumisale, Pe ulița cea mică s’o aflat ni fiuca, Numai pe doi negustori, Un covrig cocea ’n cuptori. Da la meidanu făinii ns& jidovii ca cînii. Di la un talger di brînză Să trăgeau jiudoarcele de gîtă. Apoi la Bălți s’o inturnat. Ce’i trebui Dumisale a cătat. La tîrg la Bălți, Numai linguri și lopeți. El o luat lopeți di vînturat, La tiierători linguri di mîncat, Sa mai îndemnați măi. Hăi! Hai ! S’o dus la tărg la Soroca Unde să vinde ceru cu oca. Sî’o cumpărat nou ocă di cer, Și nou ocă di oțăl. Sî-o venit la Vasili țiganu Care bate ghini cu ciocanu, Și-o făcut săcerele Burzugele 3) Cu mănunchi di floricele, Cu zimți di giorele. Să săcere fetele cu ele. Ia maî mînați măi, Hăi ! Hăi ! Sî ’ntr’o sfîntă foișoară O adunat o clăcușoară Și o strîns bine (fine) și vecine Si dau babe bătrîni,­ Ce știu rînduiala ghine, Și li-o pus in gheliștea vîntului, Din marginea pămîntului , Și cînd vîntul abure, Numai ghine si spare, Mai era sî-o copiliță, Cu garofi prin cosiță Cu-o rochiță de-alăge 4) Mare ghine’i măi șide, Ca la isbovnica me. Th. T. Bur­adu. Sfîrșitul „ Colindei cu plugușorul” va apăre in numărul cu data de Dumi­nică 3 Ianuarie. 1­. Frumușele 4). Stofa pentru rochie. ^limfele Bat valuri plescăind in țărmul Pustiu, și luna-i sus, pe mare. Pe dună cavalerul zace Cuprins de leneșă visare. Ies albe nimfe din adîncuri — Un văl ușor e a lor haină — Crezînd că doarme dus voinicul S'apropie de el in taină. Intîia stă, ’i-admiră coiful Cu penele strălucitoare ; A doua ’și află joc cu lanțul Și ciucurii, la cingătoare, A treia fulgere ’i sunt ochii Ii trage spada sclipicioasă ■" Proptită ’n spadă, îl privesce Și face haz, copilăroasă. A patra drăgălaș s'alintă Pe lingă el, șoptindu-i glume : „O, d’aș putea să’ți fiu drăguței, Tu, făt-frumos din altă lume­­“ A cincea mîinle-i de smeardă. A șasea blind, abia se’ndură Să ’nainteze și-l sărută Pe frunte ’ntăi, apoi pe gură. Șiret, el nu deschide ochii, Se simte negrăit de bine. Sub farmecul de lună, pașnic, Se lasă drăgostit de tine. Sf. 0 Iosif, sfîntă Joi Anul Nou Cu anul nou reîncepe Monotonia de refrene Ce aduc minciunile pe baie... Și false lacrime pe gene. Moștenitorul ce ne roagă Să mori cu nă-i răm­îe banii Veni-v ’ntătul să-ți ureze : i Nenumerați să-ți fie anii ! Barbatul, care pentru zestre S’a însurat ca. o schiloadă, Azi îi va spune că-i fram­­ană, Deși se slută ,și neroada. Și aducăndu-i diamante, ~ Ce tot de dînsa sunt Va reîncepe, comedia plătite, — Iubirei lui prostituție. Fățărnicia se stăpină Pe lumea noastră hipocrită, Și iar o string­ere de mănă E­tari din inimă pornită.­­topilu-ți chiar te felicită, Și vezi din mutra lui deșteaptă Că nu din dragoste o face, Ci pentru darul ce așteaptă. Poate-n bordeele sar ace­le daruri unde nu se știe. Sinceritate și iubire, In vre­ un suflet să mai fie. Sanderungor Păreri despre femei Femeile in tot­deauna au excelat in artele acelea cărora s’au dedat cu plăcere. Cine vrea să se convingă de meritele lor, n’are de­căt să cercete­ze Istoria, Aristotel* * * Femei, de la voi iși așteaptă patria viitorul și cinstea. La dulcele raze ale ochilor voștri, bărbații, lasă să le ca­dă din mână armele și să se stingă insuflețirea sfîntă și arzătoare din su­fletul lor. După ordinul gestului vos­tru, ințeleptul ca și viteazul se pune in mișcare. Și tot ceea ce este lumi­nat de sfîntul soare, se ’nchină ascul­tător inaintea voastră. Leon I Ianuarie 1899 O coincidență stranie a vrut ca sfîr­șitul acestui veac să provoace o iden­tică discuție ca și sfîrșitul legislațiunei noastre. P­in ziare cetitorii au putut afla că se’ntreabă dacă cu ziua de azi am intrat deja in al douăzecilea veac, după cum noi ne întrebăm dac­ă actu­ala sesiune parlamentară ie cea de pe urmă. Ori­cum insă s’ar comenta și elucida întrebările, veacul al nouăspre­zecelea ie pe isprăvite, după cum is­prăvit­ie Parlamentul d-lui D. Sturza, așa că putem cu drept cuvînt să ne re­amintim cele petrecute și să ne expri­măm oare­cari dorinți pentru viitor. Toate-s vechi Și nouă-s toate Ce e val Ca valul trece. ...Tocmai la schimba­­iß anului nu con­­ving ciîi odată mai mult cîtă dreptate, cît adevăr, cuprind versurile lui Emi­­nescu. Adîncind oamenii și faptele, a­­vem înaintea noastră aceiași stare, fără schimbare, vecinie aceiași oameni, aceleași fapte. " Mișcarea pe aceiași. Pe strad­e circulația pe mare și in­divizii fug care încotro pentru a se aproviziona cu cele­­ necesare pentru a face „Anului nou“ cuvenita recepțiune. Se opresc din cînd in cînd pentru a auzi „Colinda cu plugușorul“ și își caut apoi iarăși de ocupațiunele lor. Mizeria de aceiași, poate mai neagră și mai răspîndită ca ori­cînd, durerile tot așa de vii și de nemărginite. Politica se uită pentru moment, toată lumea se reculege, și pasiunele și lup­tele ce divizea pe oameni, se astâmpără pentru moment cine știe ce aduce A­­nul nou. Noi cei de la Evenimentul, arun­­cînd o ochire retrospectivă, in mijlocul atîtor frămîntări, avem mîngăierea că ne-am făcut datoria. N’a fost zi in care să fim uitat principiile insuflate nouă de Directorul acestui ziar, care la rîndul său a fost neîncetat in luptă pentru toate căușele drepte, pentru a­­părarea celor desmoșteniți, pentru tri­umful și fața partidului­ liberal Și de acum înainte n’avem­ de­cît un cuvînt de adăugat . —Evenimentul va fi acolo unde lupta va fi mai grea. Ev. „Si M­i dulce minune!" (Foi smulse) Din ochii magilor de-ar fi pierit in pustiu, steaua ce-i călăuzea spre izvo­­rul de lumină din Betleem, nu s’ar fi intins mai triste in jurul lor Întinderile I­II­­I nisipoase ale Arabiei, precum mi se desfășoară de aridă lumea, fără tine scumpă și mîngîoasă Stea, a stinsului meu noroc. Sub capacul unui sicriu, nu-i abis înfiorător, ca golul ce mi-a­­ prăpăstuit sufletul, in urma pierderei tale, îmi pare c’am inceput să trăesc visul morței,...nimic, nimic in mine n­u mai e viu de­cît amintirea ta ! Ca femea lui Loth la vederea pră­bușire Sodomei , o statuă împietrită de durere;­­ un suflet care intîrzie incă intr’un corp de mult cuprins de în­ghețul morței, iată viața mea, pedep­sită și netrebnica mea viață ! Pare că de m­ult mi-a sunat ora din urmă, și eu mă uit nedomirit împrejuru­mi și ce mai caut ? cum de n’am murit incă ? «Nu, nu mai e loc in moarte pentru tine !» Cine mi-a șoptit cuvîntul acesta inspăimîntător ? Tresărim ca niște lași la idea stîngerei de veci, dar cine ar fi in stare să pătrundă, durerea ce ne-ar înfășură, ca flăcările nemistuite ale Infernului, la gîndul că nici odată, nici odată n’am­ mai putea muri ? Nu, nu veșnicia morței, ci veșnicia b­eței mă inspăimintă ! Intîea oară mi-a li­cărit limpede ’n minte acest fior, și m’am cutremurat la gîndul,­ că cine știe, poate,...cum sînt bătrîn ca lumea, voi fi etern ca lumea ! Ah ! veșnic să rătăcești prin haos, cerînd o indurare pe care să n’o afli nicăirea, o clipă de uitare, de odihnă și de somn, și nimeni să nu ți le poată da, ci veșnic să arzi cutrierînd văzduhul, etern ca Soarele, aprins de durere ca dînsul, sau orb și inghețat de disperare, gonind p­rin valuri de intuneric..­Nu­ dulce "și MUreftină ’nchipuire a celui mai sfint amor ce-a ’nflorit vre-o­­data in inimi, nu vei dărui lui Isus chinurile lui Iuda, cel fără de lege, rem­ușcările unei crime pe care n’a făcut’o, rătăcirea lui prin umbră di­­buind spînzurătoarea, iar dacă te-ai stîns de veci din fața ochilor mei, te va creia atunci aprinsa mea gîndire, și vei străluci iarăși in Edenul reîn­­viatelor mele visuri, nouă Evă din propriul meu suflet smulsă ! Către tine, albă întrupare a iluziu­­nilor mele trăite, tu, veșnic aceiași care ai înțeles curata și pioasa mea adorare, gînd bun, din noianul aceleiași minți de gînduri rele, ochi din clipa neuitată cînd m’ați privit cu iubire și duioșie inaintea numai a lui Dumnezeu și a florilor, mînuțe dragi ce mi-ați întins in foile unui toporaș, o lacrimă de senin, căzută numai pentru mine, căci in noaptea aceia, Cerul insăși plînsese de mila mea, către tine­rii, ce doar o clipă avuși ființă, înalț ru­gător brațele mele, cu neliniștea va­lurilor, ce veșnic cerșesc de Sus, o­­dihna ne­adormitului lor chin ! Apropie-te Nimfă a serei plutind in aer de smarald Cu chip ca marmora de rece, cu ochiu ca soarele de cald ! In golul vieței mele triste, eternă-i setea de iubire, In templu-i părăsit aprinde, făclie, sfîntă la privire ! O l lasă albe a tale brațe pe umeri-mi să se coboare Ca două ramuri parfumate și fragede de crin in floare.. Te uită lung, adînc in ochi-mi scăldați in lacrimi, reverii' Mîngîe-mă incet pe frunte, cu degete trandafirii, Și peste gîndurile mele, pe sufletu-mi ce piere’n noapte Așterne muzica suavă din armonia ta de șoapte­, întinde-mi buzele-petale, ce niminea nu le-atins Să simt topindu-mi-se viața la flacăra'i de rug aprins [ In stepa vremei înghețată să văd cum luminoasă vine o clipă isvorînd din haos desprinsă-anuma pentru mine. In tine voi să pier o [ rază ce leg’ sem­nul de pămînt Ca trandafirul care moare dînd soarelui parfumu­l sfînt... S’adorm in propriul meu farmec in noaptea zecei nesimțiri Ducînd in inima mea moartă, mormîntul unei fericiri ( G. Lung 1). NN­DU. OOOOOOOOOOOQOOOOOOOOOOOOOOQ VENIMENTUL“ urează numeroșilor nei cetitori tfi drăgălașilor cetitore ani mulți, și fericiți. OCXXXX300000000CXXXXXXXXXXX30 Vestala In vremuri vechi fecioarele In templul Vestei­­ și-nchideau A vieții tinerețe Și focul sacru ’ntrețineau Cu-atîta dor, de-ar fi trăit O miie de viețe. Eu ași dori să fiu Vestală. Și viața ’ntreagă s’o jertfesc Cultului tău divin, Ca pe un Zeu să te slăvesc Și focul sfînt din ochii tăi De-apururi să ’ntrețin. Ploești. Maria Popescu ~SULLY )Rügers"T Co foritre ținutul la Aten­eul din Craiova In interesantul curs : De l’idéal dans l’art, predat la școala frumoaselor arte din Paris, Taine zice : „Astă­zi un cri­tic știe că gustul seu personal n’are valoare, că el trebuie să facă abstrac­țiune de temperamentul și inclinațiu­­nile sale, de părtinirea și interesele sale, că înainte de toate talentul seu este o simpatie, că cea dintăiu opera­țiune in istorie constă in a te pune in locul oamenilor pe care voiești să’i ju­deci, să pătrunzi in instinctele ș. . .­­?cetarii#i­ lor, să­ te identifici cu senti­mentele lor, să regîndești gîndirile lor, să reproduci in tine insuți, starea lor interioară, să’ți reprezinți cu de-amă­­nuntul mediul in care aui trăit, urmă­rind (sau mai bine zis ghicind), prin imaginațiune, împrejurările și impresiile cari, ajutlnd caracterul lor nnăscut, au determinat acțiunea și conduita lor. A­­semenea lucrare, punîndu-ne din punc­tul de vedere al artiștilor, ne inlesnește să-i ințelegem mai bine, și cum ea se întocmește din analise, este că ori­ce operațiune științifică, capabilă de a fi controlată și de a se perfecționa. Urmînd această metodă, noi putem aproba și desaproba pe cutare artist, putem blama cutare fragment și lăuda cutare bucată din aceiași operă, pu­tem stabili valori, progrese și abateri putem in fine recunoaște infloririle și degenerările, nu intr’un mod arbitrar, ci după o regulă comună*. Aceste cuvinte ale lui Taine dau loc la o discuțiune privitoare asupra criticei moderne. In adevăr, din ințe­­lesul lor reeșă, că astă­zi critica a de­venit o anchetă socială și istorică, me­nită să ne explice cauzele unei pro­duceri literare sau artistice, cu ajuto­rul unui criteriu științific, așa după cum l’a formulat marele estetician francez in cuvintele pe care le-am ci­tat mai sus. Acest criteriu desbracă pe critic de ori­ce subiectivism, infășurîndu-1 in mantia obiectivismului, sub care el nu’și păstrează de­cît o seninătate și o adîncime de spirit rece, netur­burată. Scopul, dar mai ales utili­tatea unei ast­fel de critici, este ne­mărginit de mare. Ea ne prezintă nu­meroase fenomene sociale și psiholo­gice ; ea ne descopere influența me­diului asupra naturii unui artist, care la rîndul seu, va influența asupra ace­luiași mediu, mai ales din punctul de vedere moral; ba poate chiar să ne­ ­ I. A UliUI VANJI 18 PANULUI ) Trezii omisei Boccinelli — Și i­păn, a-și reincepe-o cu tiop­­­ii stpănă... Ia sama ! — feștiistă­ Carlona... Haide! curaj! adica izbindu-și singură,­­iă stol. Ana căn­apoia, contesa Bocci­­jelli se d £>s­a pat, înaintea că­ruia sec*a­ră o­ lană de urs, puse podoaree patoii de satin ne­gru cu arabescuri de aur , veni să se așaze înaintea focului care ardea in sobă. Sera intr’adevăr o făptură superbă. Prin țesutul fin al cămeșei, apărea cor­­pul ies admirabil, detailat de tara roșă a focului care-i colora pieliț, cattela­­tă, care i era aceiași ca și a tuturora Italienelor frumoase. Printr’o mișcare grațioasă își așeză pe ceafă o peptănătură deasă du ne­grul jocului asupra căreia doartle a­­runca razele sale de aur ș­in mijlo­­cul acestei aureole intunecas, fan­su­­ridea arătînd niște dinți aperbi, și niște ochi veseli care striuceau ca două diamante negre. Fața, cu gura-i senzuală, buzde ro­șie ca o grena­dă deschiși nasul cu aripele fine și mobile, corpi ci linii­le sale rotunde și mlădioase in aces­­tă femeie totul denote o vlupt­te ar­zătoare, un temperament si cari pre­dominau simțurile, cu toat expresia de voință, de autoritate care se citea in tăietura frunței. Nici o femeie nu putea să realiseze mai bine tipul absolut al frumuseței in același timp și esteticei și provo­catoare. Numai această staliancă fru­moasă, a cărei aspect singur evoca in spirit toate desfrîurile Romei Cezari­lor, toate orgiile dragostei, putea să provoace visurile sub cerul instelat în timpul nopților calde ale Veneției, in timp ce aceste visuri insăși sunt exal­tate de cântecele vesele, de vitetul plăcut al mărei pricinuit de mersul li­niștit al gondolelor și de umbra voi­nică a palatelor din mijlocul apei. Servitoarea, și cea foarte frumoasă, cu t­oate că culoarea feței i era cam negricioasă, î i adusese o haină de baie. O întinse contesei, cănd auzi bătîn­­du-se in ușă. Lăsă haina din mănă, se repezi la ușa întredeschisă și strigă : — Nu! nu­­ signor, nu se intră! Doamna se imbracă ! Nu vrea ca să intri. Ai­­­i e bătrînul, intrepse contesa. Să ne lese in pace ! Dar o mănă se furișă printre des­chizătură, și ușa se deschise in între­gime. Un bătrîn se ivi și îndepărtă pe mu­latra. Contesa, care nu iera de fel ruși­nată, îmbrăcată tot cu cămeșă, se în­toarse încetișor. — Nu ți-i de fel rușine să intri la mine fără voie ! Ieși ori nu ? Haide Carlona, dă-l pe contele de Boccineli afară ! Haide ! repede ! Iera intr’ade­văr bărbatul contesei contele Maffio Boccinelli, Carlona îl luă pur și sim­plu de mănă dar iei se îndepărtă și cu ochii timizi, cu glasul umil zise : Juana, te rog, lasă-mă să te pri­vesc. Nu-ți cer de­căt asta... Să te văd, să te văd numai și voiu fi feri­cit. Părea deja in vrîstă. Ai fi zis că-i un moșneag cu toate că nu împlinise incă șase­zeci de ani. Mare dar puțin ghiboșat, mergea bănd din mări ; obrazul care intr’o vreme a trebuit să fie frumos, avea o expresie de tristeță. Părul, barba și mustețele ierau com­plect albe dar rău îngrijite ; fruntea și obrajii săpați de încrețituri, pleoa­pele lăsate in jos, buza inferioară și a­­tărna, toate acestea arătau la acest om o viață de pasiuni prea satisfăcu­te, o viață care se sfârșea trist, ruși­, noi, după ce se căsătorise cu cântă­reața de la Café, Concert Juana Mo­reno, și din care făcuse ast­fel pe contesa Juana Boccinelli. Silit, din pricina acestei mesalianțe, de a-și părăsi familia relațiile și func­ția ce­ o ocupa in diplomație, își strân­sese averea pentru a veni să locuias­că la Paris. Cuprins de acea nebunie bătrăneas­că, contele Boccinelli ajunsese in timp de ș­ase luni, la ultima fază din bă­­trînețe pe care o puteai constata, ui­­tăndu-te la iei și pe care fie­care zi o agrava cu o repeziciune uimitoare. Fără putere, devenit pentru contesă un obiect de desgust, iar pentru ser­vitori un obiect de răs,­trăia mașina­­licește in otelul seu. (Va urma). ’S f­e ir p­o­em pentru P­REMIUL SEP Í AMAN AL­L No. 749 .f A se prezenta ziarul cu cuponul net&ir r

Next