Familia, 1926 (Anul 1, nr. 1-10)

1926-03-01 / nr. 1

t FAMILIA Culegătorul de fluturi. L’am întâlnit într’o vară în parcul Carol. Era înalt, slab și purta pe cap o pălărie veche de paie în care ședeau înfipte ace ale căror vârfuri străbă­tuseră trupuri plăpânde de fluturi. Bietele insecte erau în agonie. El, strângând sub braț o cutie de tinichea al cărei capac era o rețea de sârmă, mergea în mar­ginea aleii fără să ia seama la curioșii cari îl pri­veau. I­ vedeam aplecându se din când în când, vâ­rând două degete în paharul florilor și scoțând de acolo un lucru pe care nu-l vedeam și pe care îl în­chidea în cutia­ i de tinichea. A­ urmărit câtva timp până’n clipa când se așeză pe o bancă spre a face inventariul vânătoarei de fluturi. M'am apropiat și m’am așezat la celălalt capăt al băncii. Nu mă ve­dea ; privea cu un surâs duios aripele albe și colo­rate ale bietelor ființe care mureau. — Dea te ocupi cu entomologia? întrebai eu insinuant. Ridică capul. Mă privi ca și cum l’ași fi deștep­tat dintr’un vis lung și frumos. Avea fața suferindă și ochii de un albastru șters ca o zare îndepărtată. — Ce te interesează pe d-la? zise el încrun­­tându­se ușor și punând mâna pe cutie ca și cum i-ar fi fost teamă să nu i o fur. — Mă ocup și eu mult cu științele naturale și ași voi să învăț ceva de la d-ta, dacă nu te superi, îmi fu teamă să nu râdă sau să nu se înfurie. El însă se sculă și fără a arăta cea mai mică mi­rare, zise cu un glas blând și melancolic. De ce să mă supăr ? Poftim cu mine!... M’am sculat. Mergeam lângă el, fără a îndrăzni să-i vorbesc. Pășea grăbit, cu capul în pământ. In clipa când am ajuns la poarta din dos a Parcului, eu mă oprii. — Unde mergem? îl întrebai, nedumerit. *— La mine acasă. Ai să vezi. E aproape ... Și porni înainte pe întâia ulicioară care se des­chidea în față-ne. N­ urmai cu oarecare șovăire. Tre­curăm un fel de stradă murdară, plină de movile de gunoaie, cu prispe șubrede unde fierbeau cratițe gră­­soase din cari se ridicau mirosuri acre și grețoase de sosuri în ceri se topesc cine știe ce cărnuri în­vechite, cu curți transformate în canaluri mocirloase și urât mirositoare în care se jucau copii cu ochi lucitori de friguri între dungile roșii și vinete ale pleoapelor, cu zdrențe, fierotenii și porci strânși lao­laltă între casele-bordee în care totul părea negru și mirosea a umezeală, a boală, a sărăcie și în care porii zidurilor transpirau picături murdare. Ne-am oprit în fața unei astfel de locuințe; des­­cură o ușă pe jumătate putrezită și întră într’o tindă plină de un amestec heteroclit de obiecte de tot soiul; îl urmai în odaie care alcătuia, împreună cu tinda, toată casa. Era o încăpere posacă și tăcută în care vedeam în toate părțile, pe tavan, pe rafturile de pe păreți, pe masă, pe pat, pe un cufăr, o colec­ție bogată de lucruri ciudate. Culegătorul de fluturi își scoase pălăria din cap și și-o puse distrat în vârful unui sfeșnic văduv de lumânare. Apoi îmi arătă o colivie mare, atârnată lângă fereastră, dar în loc de gratii ea avea o sită fină de sârmă. Era împărțită în patru compartimente de Ion Dragu, aproape egale. Intr’unul din ele, niște crizalide ședeau atârnate de sita printrun fir subțire. Intr’altul, în lun­gul peretelui coliviei zării vreo douăzeci de fluturi vii așezați pe fiori de trandafirel. — Vezi, îmi zise el, sunt păunei, feciorași, uite mantaua domnească, uite fluturele de pătlagină. Și am de multă vreme. Au să trăiască până la iarnă. Credeam că visez. Priveam ființele acestea plă­pânde cum zboară, cum aspiră sucul plantelor ca într’o grădină, sub razele soarelui, și mă întrebam cum poate trăi într’o odaie umedă, în umbra unei colivii, ca un sticlete sau ca un scatiu, un fluture care moare după aer, după lumină, după căldură și după flori, care apare și dispare din viață în câteva zile, care nu trăiește iarna și pe care chiar perdeaua unui nour lăsată peste soare, îl face să se ascundă. Mă apropiai de colivie, fluturii începură să bată re­pede din aripi într-un joc de culori uimitoare. — Jos sunt fluturii tortricizi, îmbrăcați cu solzi ca o broască țăstoasă, lămuri el. Sunt de trei specii: mari, mici și mijlocii. Fiecare specie are culorile ei. Observă, te rog, că le e de ajuns un pai ca să se hrănească. Am vreo cincizeci. S’au născut acum o săptămână. Am să­­ pot ține cât voi voi. — Se poate­ murmurai eu. — Aici, urmă el, arătându-mi o despărțire în care se vedea un amestesc de frunze de dud, de tei și de stejar, sunt fluturii pe cari i-am numit picături de sânge, fiindcă au niște pete roșii pe aripi; uite nankinii cari trăesc pe stejari; uite ciudarii sau doi­­ochi. Vezi că au câte un ochi pe fiecare aripă. Lu­mea zice că ei văd cu ochii aceștia, dar eu nu cred. Mă prefăcui — de politeță — nespus de extaziat. — Fiindcă văd că ești amator, îmi zise el, pot să-ți mai arăt și altceva. Mă duse într’un colț al odăii, unde o rază de soare întru oblic prin geam, și mi arătă o colivie îm­părțită în două. Deoparte, omide nenumărate rodeau foi de salată făcând dantele. — Le-am numărat, îmi zise el, sunt patru sute. Sunt omide de păunei. Ia uită-te acum în partea cealaltă, îmi arătă cealaltă despărțire, în care se plim­­bau și se zbăteau tot soiul de fluturi. — Uite azuriul, urmă el, uite verzișorul. Vezi colo aurora ? Apare în luna Mai: pe la 12 ale lunei dispare.. . Galbenul celălalt e lămâiașul; lângă el e solzișorul; uite tigratul și pădurarul. Uite și litogra­­ful: vezi ce aripi albe cu dungi negre? Unele din numele acestea, mai ales cel din urmă, mi se pătură cam îndrăznețe. — Se poate, zise el. Eu îi botez după cum cred eu mai nimerit. Ceia ce nu mă împiedecă să le cu­nosc obiceiurile, hrana și locul de ascunzătoare, mai bine ca oricine. Cred că sunt singurul om care știe unde se găsește omida vulcanului. Mi-ași lua anga­jamentul să procur, în­ cel mult o lună, unui amator se­rios, două mii de fluturi admirabili. — De ce n’o faci ? El delc cu durere din cap. — Fiindcă mi s'ar întâmplă ceea ce mi s’a mai întâmplat. „Ei" nu vor să mă lase să-mi câștig viața.

Next