Familia, 1937 (Anul 4, nr. 1-9)
1937-08-01 / nr. 8
40 Sever Stoica poate să nască nenorocire pentru el”. (Dualismul austro-maghiar și naționalitățile). „Statele moderne nu se mai desvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunțând la maniera lor de a fi, la signatura existenței lor. Sunt cristalizațiuni imperfecte, pe lângă câteva cristalizațiuni perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între nații mici, fără simț istoric și națiile mari cu'n profund simț istoric și cu'n mare viitor". (Clasele superioare). Statul demo-liberalo-parlamentar fictiv a fost creat de elemente fără simț istoric. Nația românească pentru a avea un viitor în bazinul danubian trebue să se întoarcă la geniul său național și să purceadă la crearea statului românesc, întemeiat pe autoritate, legalitate, stabilitate, muncă, pe principiul autoritativ al șefiei, să se întoarcă la ideia statului organic ca instrument viu al națiunei, la ideia statului eminescian. Gândirea politică a lui Mihai Eminescu este organic naționalistă. Dar înainte de a intra în schițarea succintă a acestui subiect, cată să înlăturăm o eroare, care s'a strecurat în jurul lui Mihai Eminescu. Ioan Slavici crede a puteai reclama pe seama sa onoarea de a fi scris prefața ideiei naționale în sufletul lui Mihai Eminescu. „Mai e apoi, — scrie Slavici în „Amintirile" sale, — și că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privințe, dar într'ale naționalismului i-am fost eu îndrumător..." Mai întâiu câteva fapte. Mihai Eminescu a fost elevul lui Aron Pumnul. Aron Pumnul a fost naționalist. El s'a ghidat în activitatea sa națională de motto-ul pe care și l-a pus la scrierea sa: „Neatârnarea limbei române": „Națiunea e cuprinsul unui popor de acelaș sânge, care vorbește aceeași limbă și are aceleași datine. Poporul este trupul națiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, așa e moartă și națiunea fără limbă. Naționalitatea este dumnezeescul, eternul, înăscutul și neînstrăinabilul drept de a-și întrebuința limba sa în toate trebuințele vieței: în casă, în biserică, în școală și administrațiune." Eminescu a rătăcit apoi mult timp în Ardeal. Ardealul românesc era tot duh naționalist. Cu Slavici se întâlnește abia la Viena, când Eminescu e sub raport naționalist deplin cristalizat. Dar însuși Slavici scrie în alt loc, într'un text mai vechi, în care memoria era mai fidelă: „Deși el (Eminescu n. n.) naționalist