Familia, 1937 (Anul 4, nr. 1-9)

1937-08-01 / nr. 8

40 Sever Stoica poate să nască nenorocire pentru el”. (Dualismul austro-maghiar și naționalitățile). „Statele moderne nu se mai desvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunțând la mani­era lor de a fi, la signatura existenței lor. Sunt cristalizațiuni im­perfecte, pe lângă câteva cristalizațiuni perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între nații mici, fără simț istoric și națiile mari cu'n profund simț istoric și cu'n mare viitor". (Cla­sele superioare). Statul demo-liberalo-parlamentar­ fictiv a fost creat de ele­mente fără simț istoric. Nația românească pentru a avea un viitor în bazinul danubian trebue să se întoarcă la geniul său național și să purceadă la crearea statului românesc, întemeiat pe autori­tate, legalitate, stabilitate, muncă, pe principiul autoritativ al șe­fiei, să se întoarcă la ideia statului organic ca instrument viu­ al națiunei, la ideia statului eminescian. Gândirea politică a lui Mihai Eminescu este organic naționa­listă. Dar înainte de a intra în schițarea succintă a acestui subiect, cată să înlăturăm o eroare, care s'a strecurat în jurul lui Mihai Eminescu. Ioan Slavici crede a puteai reclama pe seama sa onoarea de a fi scris prefața ideiei naționale în sufletul lui Mihai Eminescu. „Mai e apoi, — scrie Slavici în „Amintirile" sale, — și că Emi­nescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privințe, dar în­­tr'ale naționalismului i-am fost eu îndrumător..." Mai­ întâiu câteva fapte. Mihai Eminescu a fost elevul lui Aron Pumnul. Aron Pumnul a fost naționalist. El s'a ghidat în activita­tea sa națională de motto-ul pe care și l-a pus la scrierea sa: „Ne­atârnarea limbei române": „Națiunea e cuprinsul unui popor de acelaș sânge, care vorbește aceeași limbă și are aceleași datine. Poporul este trupul națiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, așa e moartă și națiunea fără limbă. Naționalitatea este dumnezeescul, eternul, înăscutul și neînstrăinabilul drept de a-și întrebuința limba sa în toate tre­buințele vieței: în casă, în biserică, în școală și administrațiune." Eminescu a rătăcit apoi mult timp în Ardeal. Ardealul românesc era tot duh naționalist. Cu Slavici se întâlnește abia la Viena, când Eminescu e sub raport naționalist deplin cristalizat. Dar însuși Slavici scrie în alt loc, într'un text mai vechi, în care memoria era mai fidelă: „Deși el (Eminescu n. n.) naționalist

Next