Familia, 1940 (Anul 7, nr. 1-2)
1940-01-01 / nr. 1-2
80 Octav Șulufiu estetic, care este „în adâncul ei cel mai ascuns, aceea de a se simți integral oarecum cu forța în modul ontologic specific și deplin omenesc, în orizontul misterului și al revelării” (p. 60). Geniul de asemenea devine: „exponentul suprem al destinului uman ca atare”, adică „existență de o intensitate excepțională în orizontul misterului și în primul rând darul revelator . (p. 45 ). In sfârșit, filosoful trece la analiza valorilor cari alcătuesc opera de artă, pornind de la constatarea că ea nu poate fi unilaterală, ci un complex, în care se împletesc o serie întreagă de valori, pe care el le împarte în următoarele cinci grupe: 1. Valori polare (sau de sferă latitudinară). 2. Valori vicariante (sau stilistice). 3. Valori terțiare. 4. Valori flotante. 5. Valori accesorii. Nu vom intra în analiza fiecăreia din aceste grupe de valori cari definesc opera de artă, ci vom trage conculzia generală că pe drept cuvânt Lucian Blaga socotește opera de artă ca un complex, ca o sinteză de valori, ca un focar ce strânge liniile de forță a unor grupe întregi de valori. Concluzia critică ar fi că gradul de perfecțiune al unei opere de artă se poate măsura după gradul în care creatorul a izbutit să contopească mai bine într-un complex valorile acestea și după gradul în care a realizat prin ele o mai profundă revelare a misterului. Evident că o estimare a operelor de artă după estetica lui Blaga ar cere o mare îndemânare în mânuirea criteriilor lui și o deplină familiarizare cu gândirea filosofului în primul rând. Dar interesant ar fi ca Lucian Blaga însuși să întreprindă o asemenea aplicare critică a esteticei sale. Ce prețioasă ar fi o asemenea monografie critică asupra lui Mihai Eminescu spre ex. văzut de Lucian Blaga, așa cum a început să facă în „Spațiul mioritic” chiar, unde a scris câteva pagini admirabile asupra marelui nostru poet, ridicând noui probleme și deschizând noui orizonturi asupra operii sale. De ce n’ar întreprinde Blaga o aplicare critică mai amplă? Ar fi desigur cel mai interesant studiu critic asupra lui M. Eminescu. Puțin supărător în această operă e aspectul puțin cam școlar al scrisului. Autorul repetă prea deseori acelaș lucru în forme diferite. Sunt o serie de idei cari necontenit revin, fără nici un adaus de substanță, uneori chiar fără mari modificări formale. Această repetiție care e mama învățăturii, cum spune latinul, dacă-și are rostul într’o lecție, într’o operă destinată lecturii nu face decât să îngreuieze lectura prin monotonie. Technica aceasta a reluării ideilor fundamentale, în aceeași lucrare, e veche la Lucian Blaga. Ea are de scop fixarea mai ușoară a acestor idei, cari capătă valoarea de leitmotivuri. Dar în „Artă și valoare” autorul, a abuzat de această tehnică a repetiției. Dar ce importanță are această obiecție, când „Artă și valoare” pune atâtea chestiuni noui și e plină de atâtea consecințe ideologice! Cartea se valorifică din plin atât pentru sistematica personală a gândirii filosofului, cât și pentru critica inteligentă pe carel o aduce diferitelor sisteme de estetică, față de care își precizează astfel mai bine poziția. Activitatea lui Lucian Blaga în domeniul gândirii metafizice devine zi de zi tot mai fructuoasă și mai plină de perspective. In ciuda multora, cu