Familia, 1968 (Anul 104, nr. 1-12)
1968-01-01 / 1. szám
MARIN BUCUR ovid densusianu Apariția monografiei Ovid Densusianu marchează de fapt punctul final al îndelungatei activități de cercetare întreprinse de Marin Bucur asupra operei unuia dintre cei mai erudiți oameni de cultură români. Spunem aceasta gîndindu-ne la studiile apărute în ultimii ani în revistele noastre, studii care s-au bucurat la vremea lor de atenția presei și a cititorilor. Trebuie remarcat de la început că principala intenție a autorului acestei cărți, aceea de a contura personalitatea unui savant cu preocupări ce se întind în domeniile filologiei, istoriei literare sau beletristicei, a reușit pe deplin. Meritul este cu atît mai mare cu cît de la îndepărtata apariție a monografiei semnate de Al. Popescu Telega — singurul studiu mai amplu asupra operei lui Densusianu — marelui învățat român nu i s-a acordat atenția cuvenită. Cartea lui Marin Bucur aduce o serie de elemente noi începînd de la amănunte de ordin biografic, la descoperirea unor influențe, pînă acum puțin cunoscute sau bănuite, care au acționat asupra vieții și creației lui Densusianu. Departe de noi gîndul de a nega contribuțiile deosebite de valorificare a operei științifice a savantului Întreprinse de o seamă de autori, cum ar fi de exemplu în folcloristică sau romanistică. Adevărul e însă că n-au existat preocupări pentru o valorificare complexă a moștenirii literare. S-ar putea ca tocmai datorită faptului că avînd realizări deosebite în anumite domenii, de primă importanță pentru lumea științifică — filologie, dialectologie, istoriografie, — au fost neglijate unele laturi ale creației densusiene — critică literară, poezie — acestea din urmă neatingînd, desigur, valoarea celor dintîi dar trebuind să completeze personalitatea remarcabilă a eminentului om de cultură. Marin Bucur descoperă sclipiri și în versurile neglijate de istoria literară, semnate cu pseudonimul Ervin, subliniind în același timp și rolul pe care l-a avut îndrumătorul Densusianu, în dezvoltarea criticii literare românești. Ca pedagog și literat Densusianu este prezentat cu multă căldură și obiectivitate. Personalitate cu o formație culturală de nivel european, cu un deosebit simț al valorilor, Densusianu nu putea fi surprins sau indus în eroare de exagerările ce i-au bîntuit epoca. Atitudinea sa critică față de unii contemporani este prezentată foarte clar. Uneori însă, se poate observa o insistență asupra acestei atitudini, din dorința de a mări importanța contribuțiilor densusiene. O valență deosebită a monografiei despre care scriem este îmbinarea rigorii științifice cu calitățile stilistice ale autorului. Se întîmplă însă ca patosul scriitorului să treacă cîte o dată dincolo de necesar, în ciuda acestui fapt sînt în cartea lui Marin Bucur pagini de autentică frumusețe, care ne aduc aminte plăcut de cele mai reușite exemple ale genului. Mircea LAZAREANU Menit să refacă un univers pierdut în timpul fără-ntoarcere, poate din amintiri sau chiar din pură imaginație, romanul materializează o lume trecută refăcînd chipuri de oameni care prin vitalitatea ce o primesc de-a lungul prozei te fac să trăiești ori poate uneori să suferi alături de ei. . Romanul este scris simplu, curgător aidoma unui rîu liniștit ce doar din loc în loc saltă peste pietre încrîncenîndu-și învolburarea apelor parcă voit, tresărind coardele emotive ale cîntecului spre cîntecul celui care-l ascultă. De-a lungul paginilor trece ca un fir de foc ideea de dragoste și adînc respect pentru viață, o nostagie și o tristețe ascunsă într-o blîndă nemulțumire și totul încadrat într-o puternică ambianță de ton. O sentimentalitate ascunsă poate voit străbate cele patru părți ale romanului, care nu sunt iusparate așa cum s-ar crede, ele imbrățișîndu-se intr-o singura destăinuire spusă cu voce calda aproape șoptit, așa cum se fac confesiunile. Remarcăm mai ales prima parte intitulata „Pastorala” și partea a treia numită chiar „Tinerii noștri bunici”. „Pastorala” își propune o investigare a universului în care trăiește copilul Gino, precum și o reconstituire a fondului său psihic neliniștit de întîmplârile ce survin în lumea copiilor de la țară în care va trăi, fiind transplantat aici din mediul bucureștean. Nu lipsește din această parte nici umorul inteligent construit: „în timp ce Grigore juca în horă, Zițu și Gino se pomeniră înconjurați de copii. Din pură curiozitate unul îl ciupi de șezut pe Gino. — Pardon zise bucureșteanul jenat.” Partea intitulată „Tinerii noștri bunici”, se constituie ca o întoarcere a rîului la izvoare. Este refăcut chipul mamei. Refăcut din lumină și tot ce este mai frumos, însă proiectat pe ecranul unei vieți necăjite. Trecînd peste unele carențe ale romanului „Tinerii noștri bunici”, el rămîne o carte scrisă de un autentic prozator și nu ca o simplă evadare a unui poet din universul dureros al poeziei. Gheorghe DARAGIU GEORG TRAKL 59 poeme Georg Trakl este una dintre acele personalități poetice menite în cel mai înalt grad să intrige posteritatea. Asemeni unor Hölderlin, Lautreamont sau Rimbaud el apare tardiv în contextul unei epoci care-l ignorase, dar căreia tocmai strălucirea sa de stea de primă mărime trebuia să-i creeze un firmament mai înalt decît cel acceptat pînă atunci. Circumscris expresionismului, acel romantism al crucificării după expresia lui Heidegger, potențînd, după celebra formulă a lui Malraux, un umanism tragic, poetul austriac apare cu un profil foarte distinct, deși în trăsăturile sale se află, într-un aliaj savant, zguduitoarele morbidități baudelaireene, fostul delirant rimbaldian, suavitățile elegiace ale lui Verlaine, esențe ale lirismului de la puritățile imnice hölderliniene pînă la actuala formulă de poezie ,,nudă“, vădind tangențe și cu poezia inițiatică a lui Ștefan George și cu puritatea supremelor distilări rilkeene, în scurta și dramatica sa viață (o garanție biografică a angelicului) Trakl a fost capabil de a insufleți cu geniul său una dintre cele mai complexe confesiuni ale epocii, de a-i da simplitatea spontaneității. Căci o primă impresie pe care ne-o lasă creația trakliană este plenitudinea sa existențială. Ea e in același timp crepusculară și aurorală, anxioasă și sigură de sine, înfrîntă și triumfătoare. Numai o contemplare unilaterală a acestei poezii i-ar releva exclusiv latura ,,decadentă“. Tîlcul pe care-l cuprinde una dintre concluziile exegezei lui Heidegger: „Occidentul ascunde în sine ecloziunea într-o dimineață" poate fi controlat și printr-o simplă și reculeasă lectură, care ne dezvăluie o realitate umană sfîșietoare, mereu reîntoarsă la izvoarele energiilor sale misterioase, ca temei al acelei fastidioase ,, biserici Trakl cu ierarhia ei de interpreți și comentatori" (Otto Basil). Multiplicîndu-și ecourile la cele mai variate niveluri ale liricii europene din care, firește, s-a adăpat, poezia lui Trakl e un fenomen organic, o lecție splendidă a începuturilor. Să deschidem volumul la întîmplare: .,Cînd lira sună de argint sub degetele lui Orfeu / Plîngînd în grădina serii o moarte, / Cine ești tu, odihnire, sub arbori înalți? / Tînguirea cutremură trestiile toamnei; / Eleșteul albastru, / Și piere sub arbori în muguri / Umbra surorii urmînd-o; / Iubire întunecată / A unei stirpe sălbatice, / De care ziua fuge pe roți de aur vuind / Noapte liniștită". Poezia din care am citat această strofă poartă titlul de ..Pătimire (Passion)“. Dar pătimirea e filtrată printr-un peisaj bucolic, a cărui umbră fluidă devine. Ne întîmpină un calm orfic, o aparență a naturii care are grijă de a ascunde moartea, aparență ce devine ea însăși o parte a esenței. E vizibilă o tehnică a contrapunctului, mînuită cu o dexteritate care îi dă aerul unei mărturisiri, a unei respirații lirice. Cîntecul e al morții dar izvorăște dintr-o liră de argint, tînguirea thanatică se pierde în spații de frăgezime pe „sub arbori înmuguriți”1, iubirea e „întunecată", ziua fuge dinaintea ei, însă pe fabuloase „roți de aur". Cît privește „umbra surorii" nu e neapărată nevoie să ne referim la Margarethe, sora poetului față de care, ca și în cazul lui Byron, i-au fost atribuite impulsuri incestuoase, e pur și simplu muza tandră a confraternității omenești. Cunoscut parțial cititorilor noștri prin mai vechile tălmăciri ale lui Ștefan Baciu și Ion Pillat, Georg Trakl beneficiază acum de o transpunere de superioară ținută artistică, la o temperatură creatoare care naște iluzia că versul său modern și suplu a fost elaborat de-a dreptul în românește. Efortul de traducător și critic al poetului Petre Stoica merită și de data aceasta elogiile noastre: dictonul italian își suspendă încă odată insidioasa semnificație, în acest moment de remarcabilă izbîndă poetică. Gheorghe GRIGURCU DINU C. GIURESCU ANDREI PĂNOIU feronerie veche românească Studii recente, închinate așa numitelor arte minore, adaugă necontenit noi elemente viziunii pe care o avem asupra multisecularului nostru trecut cultural. Aspecte inedite, adeseori de o bogăție neverosimilă, vin să completeze cunoștințele mai vechi despre talentul multiplu și de mare originalitate al meșterilor noștri, relevînd totodată continuitatea neîntreruptă în timp a diverselor meșteșuguri. Un capitol mai puțin cunoscut al istoriei artelor românești și anume cel al feroneriei sau făurăriei (meșteșugul prelucrării fierului) îi este consacrat excelentul studiu monografic publicat la Editura Meridiane (Buc., 1967) de către Dinu C. Giurescu și Andrei Pănoiu sub titlul Feronerie veche românească. Materialul cercetat este cu adevărat amplu, cuprinzînd printre altele unelte, instrumente, ținte și ferecături, grilaje, lacăte, piese decorative. Și în timp, investigația — care în limitele ei actuale se dovedește aproape exhaustivă — are o schemă de cuprindere largă, începînd cu meșteșugul fierului în Dacia, continuînd cu epoca migrațiilor, iar apoi — pe etape — cu feudalismul românesc din cele trei provincii. Analiza urmărește atît evoluția în timp a meșteșugului, cît și formele concrete, specifice de manifestare în diferite perioade istorice și în diferite regiuni geografice. îmbinare a utilului cu esteticul, sinteză a funcționalului și a stilizărilor și modelărilor decorative, arta prelucrării fierului în România își dovedește cu prisosință originile străvechi, cît și evoluția neîntreruptă și generoasă în forme de manifestare, care trebuie neîndoielnic avută în vedere în alcătuirea oricărei istorii a artelor românești. „Desigur — scriu autorii în Cuvîntul înainte — și alte cercetări se vor adăuga celei de față, întregind anume imagini sau completînd verigile lipsă. O concluzie ni se impune însă: fânrăria confirmă și ea o permanență a civilizației românești, într-o evoluție de două ori milenară: înțelegere pentru frumos și realizarea lui" (p. 7). Alături de competente considerații tehnice, analiza stilistică este pertinentă și deosebit de interesantă: pe de o parte sunt puse în evidență sensurile devenirii unor forme și unor elemente decorative, pe de altă parte se stabilesc relații — poate prea puțin adîncite — cu formele de artă puse în circulație de artele culte în perioada cum a fost cea a renașterii și barocului. Dar analiza — și ne referim aici la cea consacrată elementelor cu adevărat specifice, autohtone — duce în chip firesc la concluzii de cel mai real interes prin implicațiile sale largi: „Asemenea motive decorative — principale sau secundare — prezintă evidente asemănări sau se regăsesc realizate ca atare, în sculpturi în lemn sau os, în ceramică și broderie, demonstrînd și la capitolul ornamenticii — unitatea unor elemente de bază ale artei vechi românești" (p. 39). Sunt substanțiale și acele pasaje din carte care conțin considerații istorice, bazate pe o impresionantă documentare de arhivă și avînd ca obiect exploatarea și prelucrarea fierului de-a lungul istoriei noastre, centrele principale ale extragerii minereurilor de fier în epoca feudală, cît și comerțul cu fier. De o valoare deosebită sunt referirile la toponimie și mai ales la onomastica în legătură cu fierul, prevalent de origine latină și vădind și pe această cale continuitatea unei profesiuni. Prezentarea grafică (arh. Laurențiu Vasilescu) este excelentă. Aportul critic impresionant oferă cititorului interesat posibilități largi de adîncire a problemei cercetate. Fotografiile lui Andrei Pănoiu servesc admirabil textul; în fine, rezumate consistente în limbile engleză, franceză, germană, rusă sînt în măsură să faciliteze larga circulație de care, sîntem convinși, se va bucura lucrarea lui Dinu Giurescu și Andrei Pănoiu. Mircea ȚOCA MAGDA SIMON pe marea bandă rulantă Cartea scriitoarei orădene Simon Magda este autentică și zguduitoare. Autentică fiind scrisă pe baza unor trăiri personale și zguduitoare evocind cotidianul inuman al taberelor fasciste ale morții. Printre evreii ridicați la 1 iunie 1944 de autoritățile maghiare hortiste din Oradea era și Simon Magda. Vagoanele plumbuite la Oradea sunt deschise numai la Auschwitz. Acolo începe episodul cel mai rușinos din istoria omenirii. Cartea recent apărută este o nouă mărturie sinceră și reținută despre viața înfiorătoare a uzinelor morții germane. Frazele sever ponderate, care se apropie voit pe alocuri de obiectivitatea unui proces-verbal, prin dramatismul astfel înfățișat ridică la înălțimi poetice multe pasaje din această lucrare documentară. Autoarea a început să scrie reportajul imediat după Eliberare, dar îl publică după aproape un sfert de veac cînd trăirile de atunci s-au refugiat în forme artistice adecvate. Operele care tratează barbariile fascismului german, publicate în această perioadă, pot umple biblioteci întregi, între ele este și documentul demascator al martorului ocular orădean dr. Nyiszli Miklós, care a arătat lumii întregi grozăviile de la Auschwitz. Oare poate spune ceva nou cartea Magdei Simon? Tocmai în acest „nou” rezidă valoarea artistică a cărții, tocmai acesta atestă talentul scriitoarei. Și încă o particularitate care trebuie subliniată, autoarea e femeie și scrie despre viața intimă a taberelor de femei, care —oricum — prezintă deosebiri și astfel îmbogățește chiar și literatura documentară ,,Pe marea bandă rulantă" este un strigăt de protest împotriva neofascismului german. ROBOTOȘ Imre ILIE CONSTANTIN tinerii noștri bunici Scris cu inimă de poet, cu multă căldură și nostalgie, acest roman în patru părți ne pune în față prin persoana poetului Ilie Constantin un prozator de talent pe care-l așteptăm cu viu interes și mai departe. ION NEGOIȚESCU poezia lui Eminescu Avem trei imagini ale lui Eminescu: O Înfățișare fundamentală, o înscriere în termenii definitivi ai istoriei literare și ai conștiinței publice, prima statuă inălțată ca semn al recunoașterii, chip de marmură olimpic epurat de sfîșieri, cea a lui Titu Maiorescu. O perspectivă teluric sublimă, pină în pragul marilor vibrații terestre contemplate poetic, a germinației enorme, a sănătății instinctuale cuprinse de beția edenică a somnului, a unui suflu folcloric fabulos: cea a lui G. Călinescu. Și acum o viziune astrală, caligrafiată de portativul absolutului, o descătușare din adîncuri a romantismului substanțial, vizionar, care umple cerul de fantasmele amețitoare ale îngerilor — demoni, ale geniilor, cea a lui Ion Negoițescu, între ele există nu numai legături subterane numeroase (dovadă pasajele de critică a criticii din volumul de care ne ocupăm) ci și raportul paradoxal al unei dialectici inverse. Oricît de simplu în materia sa asociativă și evocatoare, oricît de lapidar formulat și oricît de atent la luciul marmorean al măștii, mai mult decît la complexitatea uriașă a chipului pe care-l redă, studiul maiorescian cuprinde în germene cercetările viitoare; în sigura intuiție a geniului, se cuprind latențele acestora. Eminescu și poeziile sale e o sinteză anticipativă. Vasta lucrare a lui G. Călinescu exploata potrivit unor înclinații raționalist-senzuale latura plastică, materialitatea transfigurată a autorului „Luceafărului". Criticul îl prezenta pe Eminescu drept un poet al materiei colosale în stare de poezie a materiei spiritualizate prin identitatea cu sine. „Pesimismul" său tradițional apare atenuat, vărsat într-o mecanică universală măreață. Revelînd principiile cosmice sub țesătura imaginilor eminesciene, autorul „Operei lui Mihai Eminescu" se fixa la stadiul unui naturism liric, a unei voluptăți existențiale împinse pînă la extincție. O replică se putea descifra încă în filigramul volumelor lui G. Călinescu. Exaltarea materiei era ea însăși o invitație la transbordarea „metafizică". O afirmație ca aceasta poate fi socotită, mult mai mult decît o evidență, un început de discuție: „Eminescu nu are mistica transfiguratoare a marilor romantici care-și creează o femeie fictivă, platonică, pe datele imperfecte ale realității și absorb în contemplație orice nevroză sexuală, el nu vede îngeri suavi cu ochi incandescenți ca misticii medievali, care să-l umple de tulburare și căință și să-l împingă spre o claustrare a spiritului. Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de desfătări venerice, o necesitate nu spirituală, dar afectivă bineînțeles și fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viața speței cu toate deliciile de ordin sufletesc pe care conștiința le suprapune mecanismului reflex, dar în sfîrșit un instinct". O asemenea coborîre voită a flăcării spiritualității (echilibrînd prin îndrăzneală iconoclastă ea însăși spiritualitatea contestată) nu putea rămîne, în perspectiva dezvoltării criticii, fără ripostă. I-a fost dat lui Ion Negoițescu să aplece balanța în favoarea unui Eminescu restituit vieții spiritului. Cum e și firesc pentru o întreprindere de mare anvergură critică, „Poezia lui Eminescu" conține note polemice la adresa celor două viziuni anterioare. Deși i se recunoaște pregnanța de care „e greu să te eliberezi" studiul lui Maiorescu e sever admonestat pentru că apasă „ca o lespede nedreaptă peste fața ascunsă a marelui romantic" și pentru că „ochiul poetului vizionar a fost obturat de ponderea academică a criticului" (p. 147). Interpretarea călinesciană e înfățișată succint și cu o vizibilă răceală, ducînd la o concluzie ce exprimă o conștiință a noutății proprii: „Dar prodigiile asociative și insațietățile de gust ale lui G. Călinescu ... au impiedecat de fapt impunerea atît a unei imagini clare a noului Eminescu cît și revărsarea de lumină pe care această nouă imagine ar fi trebuit să o proiecteze asupra clasicei măști a poetului" (p. 156), însă consubstanțialitatea cu G. Călinescu e evidentă. Pulsul metaforic și nu numai o asemănătoare desfășurare de vrăji stilistice (purtînd la autorul „Poeziei lui Eminescu" sigiliul unei foarte puternice originalități), dar ridicarea la viziuni critice, la idei ce planează poetic deasupra materiei total dominate, ne fac să-l considerăm pe I. Negoițescu, în chip neașteptat, drept cel mai autentic „călinescian". Evident, fără nici o urmă de epigonism, ci dimpotrivă, printr-o tranșantă diferențiere. Aparținînd aceleiași familii de spirite, prin studiulreplică asupra lirismului eminescian, I. Negoițescu izbutește să se ridice la altitudinea critică a ilustrului său înaintaș. Credem a nu greși, afirmînd că de acum încolo cele două exegeze vor sta multă vreme în conștiința noastră nedespărțite și neajunse. Studiul lui Ion Negoițescu începe cu sentimentul, de bun augur, al unei expediții în necunoscut. Marea descoperire a criticului este o ruptură profundă în materia creației eminesciene, ruptură ce duce la configurarea a două „tărîmuri" „ce nu-și comunică" cel al antumelor plăsmuind fața „neptunică" a poetului și cel al postumelor dezvăluindu-i fața „plutonică", mai adîncă, învăpăiată de flacăra viziunilor originare. Spre surpriza cititorului crescut în cultul poeziilor publicate de către poet și tocite în bună măsură ca treptele unui templu de către pașii venerației obștești, acestora le sunt preferate poemele rămase în laboratorul misterios al creatorului și descoperite integral de către Perpessicius și G. Călinescu. Aceasta e zona viziunilor pure, nedestăinuite, încărcate de o intensitate poetică atît de puternică încît i-a fost teamă de sine. Ea a preferat să se mistuie, aruncînd numai puține văpăi pe celălalt tărîm, acceptat și în bună măsură făurit de conștiință. „Această combustiune a poeziei, această iradiație cvasidemonică a spiritului, ce crează departe de natura comună, una enigmatică și profundă, dorul imensităților elementare, vîrsta de aur, inconștientul beat de voluptate al somnului, umbra tragică peste un tărîm de valori, decorul halucinant mirific, magia și mitul, implicațiile lor oculte, iată universul platonic, metafora infernală" (p. 21 urm.). E de remarcat chipul în care poezia evocată contaminează stilul critic, ce oglindind flacăra vizionară devine incandescent azvîrlind jerbe de imagini. Pornind de la premiza superiorității creației „platonice", criticul ajunge la o observație și mai dramatică în ineditul său, anume la aceea că drumul creației eminesciene a fost descendent. Filozofia poetului de care școala face atîta caz apare ca un factor nociv, de secătuire, care a absorbit frăgezimea viziunilor dureroase înlocuindu-le prin conceptualism: „Dacă drumul filozofiei romantice merge de la abstract la viziune, drumul lui Eminescu pleacă de la viziune la abstract, — și deci în paralel de la viziune majoră la viziune minoră. E aici influența abstractizantă a lui Kant (proza eminesciană abundă de kantism), ce sterilizează puterile poeziei (romanticii s-au întors, metaforic, la alchimie, la mistici, la neoplatonism) : prin el, lumea — a cărei trăire dă poetului energia vitală — a devenit o fantomă searbădă, oglindă ireală a spiritului cunoscător. în elanurile speculative eminesciene, pesimismul lui Schopenhauer și idealismul lui Hegel se întretaie, ca în căutarea unei himerice sinteze, sub aripa protectoare a lui Kant" (p. 142 urm.) „Luceafărul" e izbit de același scepticism analitic ca și la G. Călinescu. Astfel, putem socoti alături de I. Negoițescu acest poem „de vîrf" al creației eminesciene, drept un simbol al unei creații alterate de conștiința formală, ce a renunțat la forțele sale primare nereflectate. „Căderea" ar fi nu numai în planul existențial al simbolului, ci și în cel al artei, pîndite de dușmanul teribil al perfecțiunii: „Luceafărul e țesut în pînzăria de cristal a poemului, care tinzînd spre puritate și perfecțiune formală se descarcă chiar de substanța magică. Era drumul lui Eminescu: de la miros la magie și de la magie la virtuozitate, adică de la mirosul neantului la neantul verbal (p. 217 urm.).