Familia, 1968 (Anul 104, nr. 1-12)

1968-01-01 / 1. szám

MARIN BUCUR ovid densusianu Apariția monografiei Ovid Densu­­sianu marchează de fapt punctul final al îndelungatei activități de cercetare întreprinse de Marin Bu­cur asupra operei unuia dintre cei mai erudiți oameni de cultură ro­mâni. Spunem aceasta gîndindu-ne la studiile apărute în ultimii ani în revistele noastre, studii care s-au bucurat la vremea lor de atenția presei și a cititorilor. Trebuie remarcat de la început că principala intenție a autorului acestei cărți, aceea de a contura personali­tatea unui savant cu preocupări ce se întind în domeniile filologiei, is­toriei literare sau beletristicei, a reu­șit pe deplin. Meritul este cu atît mai mare cu cît de la îndepărtata apa­riție a monografiei semnate de Al. Popescu Telega — singurul stu­diu mai amplu asupra operei lui Densusianu — marelui învățat român nu i s-a acordat atenția cuvenită. Cartea lui Marin Bucur aduce o serie de elemente noi începînd de la amănunte de ordin biografic, la des­coperirea unor influențe, pînă acum puțin cunoscute sau bănuite, care au acționat asupra vieții și creației lui Densusianu. Departe de noi gîndul de a nega contribuțiile deosebite de valorificare a operei științifice a sa­vantului Întreprinse de o seamă de autori, cum ar fi de exemplu în fol­cloristică sau romanistică. Adevărul e însă că n-au existat preocupări pentru o valorificare complexă a moștenirii literare. S-ar putea ca tocmai datorită faptului că avînd realizări deosebite în anumite do­menii, de primă importanță pentru lumea științifică — filologie, dialec­tologie, istoriografie, — au fost ne­glijate unele laturi ale creației den­­susiene — critică literară, poezie — acestea din urmă neatingînd, desigur, valoarea celor dintîi dar trebuind să completeze personalitatea remarca­bilă a eminentului om de cultură. Marin Bucur descoperă sclipiri și în versurile neglijate de istoria literară, semnate cu pseudonimul Ervin, sub­liniind în același timp și rolul pe care l-a avut îndrumătorul Densu­sianu, în dezvoltarea criticii literare românești. Ca pedagog și literat Densusianu este prezentat cu multă căldură și obiectivitate. Personalitate cu o for­mație culturală de nivel european, cu un deosebit simț al valorilor, Den­susianu nu putea fi surprins sau indus în eroare de exagerările ce i-au bîntuit epoca. Atitudinea sa critică față de unii contemporani este pre­zentată foarte clar. Uneori însă, se poate observa o insistență asupra acestei atitudini, din dorința de a mări importanța contribuțiilor den­­susiene. O valență deosebită a monografiei despre care scriem este îmbinarea rigorii științifice cu calitățile stilis­tice ale autorului. Se întîmplă însă ca patosul scriitorului să treacă cîte o dată dincolo de necesar, în ciuda acestui fapt sînt în cartea lui Marin Bucur pagini de autentică frumu­sețe, care ne aduc aminte plăcut de cele mai reușite exemple ale genului. Mircea LAZAREANU Menit să refacă un univers pierdut în timpul fără-ntoarcere, poate din amintiri sau chiar din pură imagi­nație, romanul materializează o lume trecută refăcînd chipuri de oameni care prin vitalitatea ce o primesc de-a lungul prozei te fac să trăiești ori poate uneori să suferi alături de ei. . Romanul este scris simplu, curgător aidoma unui rîu li­niștit ce doar din loc în loc saltă peste pietre încrîncenîndu-și învol­burarea apelor parcă voit, tresărind coardele emotive ale cîntecului spre cîntecul celui care-l ascultă. De-a lungul paginilor trece ca un fir de foc ideea de dragoste și adînc respect pentru viață, o nosta­gie și o tristețe ascunsă într-o blîndă nemulțumire și totul încadrat într-o puternică am­bianță de ton. O sentimentalitate ascunsă poate voit străbate cele patru părți ale romanului, care nu sunt iusparate așa cum s-ar crede, ele imbrățișîn­­du-se intr-o singura destăinuire spusă cu voce calda aproape șoptit, așa cum se fac confesiunile. Remarcăm mai ales prima parte intitulata „Pastorala” și partea a treia numită chiar „Tinerii noștri bunici”. „Pastorala” își propune o investi­gare a universului în care trăiește copilul Gino, precum și o reconsti­tuire a fondului său psihic neliniștit de întîmplârile ce survin în lumea copiilor de la țară în care va trăi, fiind transplantat aici din mediul bucureștean. Nu lipsește din această parte nici umorul inteligent con­struit: „în timp ce Grigore juca în horă, Zițu și Gino se pomeniră în­conjurați de copii. Din pură curiozi­tate unul îl ciupi de șezut pe Gino. — Pardon­ zise bucureșteanul je­nat.” Partea intitulată „Tinerii noștri bu­nici”, se constituie ca o întoarcere a rîului la izvoare. Este refăcut chi­pul mamei. Refăcut din lumină și tot ce este mai frumos, însă proiectat pe ecranul unei vieți necăjite. Trecînd peste unele carențe ale ro­manului „Tinerii noștri bunici”, el rămîne o carte scrisă de un autentic prozator și nu ca o simplă evadare a unui poet din universul dureros al poeziei. Gheorghe DARAGIU GEORG TRAKL 59 poeme Georg Trakl este una dintre acele personalități poetice menite în cel mai înalt grad să intrige posteritatea. Asemeni unor Hölderlin, Lautreamont sau Rimbaud el apare tardiv în contextul unei epoci care-l ignorase, dar căreia tocmai strălucirea sa de stea de primă mărime trebuia să-i creeze un firmament mai înalt decît cel acceptat pînă atunci. Circum­scris expresionismului, acel roman­tism al crucificării după expresia lui Heidegger, potențînd, după celebra formulă a lui Malraux, un umanism tragic, poetul austriac apare cu un profil foarte distinct, deși în trăsă­turile sale se află, într-un aliaj sa­vant, zguduitoarele morbidități bau­­delaireene, fostul delirant rimbaldian, suavitățile elegiace ale lui Verlaine, esențe ale lirismului de la puritățile imnice hölderliniene pînă la actuala formulă de poezie ,,nudă“, vădind tangențe și cu poezia inițiatică a lui Ștefan George și cu puritatea supre­melor distilări rilkeene, în scurta și dramatica sa viață (o garanție bio­grafică a angelicului) Trakl a fost capabil de a insufleți cu geniul său una dintre cele mai complexe con­fesiuni ale epocii, de a-i da simpli­tatea spontaneității. Căci o primă impresie pe care ne-o lasă creația trakliană este ple­nitudinea sa existențială. Ea e in același timp crepusculară și aurorală, anxioasă și sigură de sine, înfrîntă și triumfătoare. Numai o contem­plare unilaterală a acestei poezii i-ar releva exclusiv latura ,,decadentă“. Tîlcul pe care-l cuprinde una dintre concluziile exegezei lui Heidegger: „Occidentul ascunde în sine eclo­ziunea într-o dimineață" poate fi controlat și printr-o simplă și re­­culeasă lectură, care ne dezvăluie o realitate umană sfîșietoare, mereu reîntoarsă la izvoarele energiilor sale misterioase, ca temei al acelei fasti­dioase ,, biserici Trakl cu ierarhia ei de interpreți și comentatori" (Otto Basil). Multiplicîndu-și ecourile la cele mai variate niveluri ale liricii europene din care, firește, s-a adă­pat, poezia lui Trakl e un fenomen organic, o lecție splendidă a începu­turilor. Să deschidem volumul la întîm­­plare: .,Cînd lira sună de argint sub degetele lui Orfeu / Plîngînd în gră­dina serii o moarte, / Cine ești tu, odihnire, sub arbori înalți? / Tîn­­guirea cutremură trestiile toamnei; / Eleșteul albastru, / Și piere sub ar­bori în muguri / Umbra surorii ur­­mînd-o; / Iubire întunecată / A unei stirpe sălbatice, / De care ziua fuge pe roți de aur vuind / Noapte liniș­tită". Poezia din care am citat această strofă poartă titlul de ..Pă­timire (Passion)“. Dar pătimirea­ e filtrată printr-un peisaj bucolic, a cărui umbră fluidă devine. Ne în­­tîmpină un calm orfic, o aparență a naturii care are grijă de a ascunde moartea, aparență ce devine ea în­săși o parte a esenței. E vizibilă o tehnică a contrapunctului, mînuită cu o dexteritate care îi dă aerul unei mărturisiri, a unei respirații lirice. Cîntecul e al morții dar izvorăște dintr-o liră de argint, tînguirea tha­­natică se pierde în spații de frăge­zime pe „sub arbori înmuguriți”1, iubirea e „întunecată", ziua fuge dinaintea ei, însă pe fabuloase „roți de aur". Cît privește „umbra surorii" nu e neapărată nevoie să ne referim la Margarethe, sora poetului față de care, ca și în cazul lui Byron, i-au fost atribuite impulsuri incestuoase, e pur și simplu muza tandră a con­­fraternității omenești. Cunoscut parțial cititorilor noștri prin mai vechile tălmăciri ale lui Ștefan Baciu și Ion Pillat, Georg Trakl beneficiază acum de o trans­punere de superioară ținută artistică, la o temperatură creatoare care naște iluzia că versul său modern și suplu a fost elaborat de-a dreptul în românește. Efortul de traducător și critic al poetului Petre Stoica merită și de data aceasta elogiile noastre: dictonul italian își suspendă încă odată insidioasa semnificație, în acest moment de remarcabilă iz­­bîndă poetică. Gheorghe GRIGURCU DINU C. GIURESCU ANDREI PĂNOIU feronerie veche românească Studii recente, închinate așa numi­telor arte minore, adaugă necontenit noi elemente viziunii pe care o avem asupra multisecularului nostru trecut cultural. Aspecte inedite, adeseori de o bogăție neverosimilă, vin să com­pleteze cunoștințele mai vechi despre talentul multiplu și de mare origina­litate al meșterilor noștri, relevînd totodată continuitatea neîntreruptă în timp a diverselor meșteșuguri. Un capitol mai puțin cunoscut al istoriei artelor românești și anume cel al feroneriei sau făurăriei (meșteșugul prelucrării fierului) îi este consacrat excelentul studiu monografic publicat la Editura Meridiane (Buc., 1967) de către Dinu C. Giurescu și Andrei Pă­­noiu sub titlul Feronerie veche româ­nească. Materialul cercetat este cu adevărat amplu, cuprinzînd printre altele unel­te, instrumente, ținte și ferecături, grilaje, lacăte, piese decorative. Și în timp, investigația — care în limitele ei actuale se dovedește aproape ex­haustivă — are o schemă de cuprin­dere largă, începînd cu meșteșugul fierului în Dacia, continuînd cu epoca migrațiilor, iar apoi — pe etape — cu feudalismul românesc din cele trei provincii. Analiza urmărește atît evo­luția în timp a meșteșugului, cît și formele concrete, specifice de mani­festare în diferite perioade istorice și în diferite regiuni geografice. îmbi­nare a utilului cu esteticul, sinteză a funcționalului și a stilizărilor și mo­delărilor decorative, arta prelucrării fierului în România își dovedește cu prisosință originile străvechi, cît și evoluția neîntreruptă și generoasă în forme de manifestare, care trebuie neîndoielnic avută în vedere în al­cătuirea oricărei istorii a artelor ro­mânești. „Desigur — scriu autorii în Cuvîntul înainte — și alte cercetări se vor adăuga celei de față, întregind anume imagini sau completînd veri­gile lipsă. O concluzie ni se impune însă: fânrăria confirmă și ea o per­manență a civilizației românești, în­tr-o evoluție de două ori milenară: înțelegere pentru frumos și realizarea lui" (p. 7). Alături de competente considerații tehnice, analiza stilistică este perti­nentă și deosebit de interesantă: pe de o parte sunt puse în evidență sen­surile devenirii unor forme și unor elemente decorative, pe de altă par­te se stabilesc relații — poate prea puțin adîncite — cu formele de artă puse în circulație de artele culte în perioada cum a fost cea a renașterii și barocului. Dar analiza — și ne re­ferim aici la cea consacrată elemen­telor cu adevărat specifice, autohto­ne — duce în chip firesc la concluzii de cel mai real interes prin implica­țiile sale largi: „Asemenea motive de­corative — principale sau secundare — prezintă evidente asemănări sau se regăsesc realizate ca atare, în sculp­turi în lemn sau os, în ceramică și broderie, demonstrînd și la capitolul ornamenticii — unitatea unor elemen­te de bază ale artei vechi românești" (p. 39). Sunt substanțiale și acele pasaje din carte care conțin considerații istori­ce, bazate pe o impresionantă docu­mentare de arhivă și avînd ca obiect exploatarea și prelucrarea fierului de-a lungul istoriei noastre, centrele principale ale extragerii minereurilor de fier în epoca feudală, cît și co­merțul cu fier. De o valoare deose­bită sunt referirile la toponimie și mai ales la onomastica în legătură cu fierul, prevalent de origine latină și vădind și pe această cale continui­tatea unei profesiuni. Prezentarea grafică (arh. Laurențiu Vasilescu) este excelentă. Aportul cri­tic impresionant oferă cititorului in­teresat posibilități largi de adîncire a problemei cercetate. Fotografiile lui Andrei Pănoiu servesc admirabil tex­tul; în fine, rezumate consistente în limbile engleză, franceză, germană, rusă sînt în măsură să faciliteze lar­ga circulație de care, sîntem con­vinși, se va bucura lucrarea lui Dinu Giurescu și Andrei Pănoiu. Mircea ȚOCA MAGDA SIMON pe marea bandă rulantă Cartea scriitoarei orădene Simon Magda este autentică și zguduitoare. Autentică fiind scrisă pe baza unor trăiri personale și zguduitoare evo­­cind cotidianul inuman al taberelor fasciste ale morții. Printre evreii ridicați la 1 iunie 1944 de autoritățile maghiare hor­­tiste din Oradea era și Simon Magda. Vagoanele plumbuite la Oradea sunt deschise numai la Auschwitz. Acolo începe episodul cel mai rușinos din istoria omenirii. Cartea recent apă­rută este o nouă mărturie sinceră și reținută despre viața înfiorătoare a uzinelor morții germane. Frazele sever ponderate, care se apropie voit pe alocuri de obiectivitatea unui proces-verbal, prin dramatismul astfel înfățișat ridică la înălțimi poetice multe pasaje din această lucrare documentară. Autoarea a început să scrie repor­tajul imediat după Eliberare, dar îl publică după aproape un sfert de veac cînd trăirile de atunci s-au re­fugiat în forme artistice adecvate. Operele care tratează barbariile fascismului german, publicate în­ această perioadă, pot umple biblio­teci întregi, între ele este și docu­mentul demascator al martorului ocular orădean dr. Nyiszli Miklós, care a arătat lumii întregi grozăviile de la Auschwitz. Oare poate spune ceva nou cartea Magdei Simon? Tocmai în acest „nou” rezidă valoarea artistică a cărții, tocmai acesta atestă talentul scriitoarei. Și încă o particularitate care trebuie subliniată, autoarea e femeie și scrie despre viața intimă a taberelor de femei, care —oricum — prezintă deosebiri și astfel îmbogă­țește chiar și literatura documentară ,,Pe marea bandă rulantă" este un strigăt de protest împotriva neo­­fascismului german. ROBOTOȘ Imre ILIE CONSTANTIN tinerii noștri bunici Scris cu inimă de poet, cu multă căldură și nostalgie, acest roman în patru părți ne pune în față prin persoana poetului Ilie Constantin un prozator de talent pe care-l aștep­tăm cu viu interes și mai departe. ION NEGOIȚESCU poezia lui Eminescu Avem trei imagini ale lui Eminescu: O În­fățișare fundamentală, o înscriere în termenii definitivi ai istoriei literare și ai conștiinței publice, prima statuă inălțată ca semn al re­cunoașterii, chip de marmură olimpic epurat de sfîșieri, cea a lui Titu Maiorescu. O perspec­tivă teluric sublimă, pină în pragul marilor vibrații terestre contemplate poetic, a germina­ției enorme, a sănătății instinctuale cuprinse de beția edenică a somnului, a unui suflu fol­cloric fabulos: cea a lui G. Călinescu. Și acum o viziune astrală, caligrafiată de portativul ab­solutului, o descătușare din adîncuri a roman­tismului substanțial, vizionar, care umple cerul de fantasmele amețitoare ale îngerilor — de­moni, ale geniilor, cea a lui Ion Negoițescu, între ele există nu numai legături subterane numeroase (dovadă pasajele de critică a cri­ticii din volumul de care ne ocupăm) ci și raportul paradoxal al unei dialectici inverse. Oricît de simplu în materia sa asociativă și evocatoare, oricît de lapidar formulat și ori­cît de atent la luciul marmorean al măștii, mai mult decît la complexitatea uriașă a chipului pe care-l redă, studiul maiorescian cuprinde în germene cercetările viitoare; în sigura in­tuiție a geniului, se cuprind latențele acestora. Eminescu și poeziile sale e o sinteză anticipa­­tivă. Vasta lucrare a lui G. Călinescu exploata potrivit unor înclinații raționalist-senzuale la­tura plastică, materialitatea transfigurată a autorului „Luceafărului". Criticul îl prezenta pe Eminescu drept un poet al materiei colosale în stare de poezie a materiei spiritualizate prin identitatea cu sine. „Pesimismul" său tra­dițional apare atenuat, vărsat într-o mecanică universală măreață. Revelînd principiile cos­mice sub țesătura imaginilor eminesciene, auto­rul „Operei lui Mihai Eminescu" se fixa la stadiul unui naturism liric, a unei voluptăți existențiale împinse pînă la extincție. O replică se putea descifra încă în filigra­­mul volumelor lui G. Călinescu. Exaltarea ma­teriei era ea însăși o invitație la transbordarea „metafizică". O afirmație ca aceasta poate fi socotită, mult mai mult decît o evidență, un început de discuție: „Eminescu nu are mistica transfiguratoare a marilor romantici care-și creează o femeie fictivă, platonică, pe datele imperfecte ale realității și absorb în contem­plație orice nevroză sexuală, el nu vede îngeri suavi cu ochi incandescenți ca misticii medie­vali, care să-l umple de tulburare și căință și să-l împingă spre o claustrare a spiritului. Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de desfătări venerice, o necesitate nu spirituală, dar afectivă bineînțeles și fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viața speței cu toate deliciile de ordin sufletesc pe care conștiința le suprapune mecanismului reflex, dar în sfîrșit un instinct". O asemenea coborîre voită a flăcării spirituali­tății (echilibrînd prin îndrăzneală iconoclastă ea însăși spiritualitatea contestată) nu putea rămîne, în perspectiva dezvoltării criticii, fără ripostă. I-a fost dat lui Ion Negoițescu să aplece balanța în favoarea unui Eminescu res­tituit vieții spiritului. Cum e și firesc pentru o întreprindere de mare anvergură critică, „Poezia lui Eminescu" conține note polemice la adresa celor două viziuni anterioare. Deși i se recunoaște preg­nanța de care „e greu să te eliberezi" studiul lui Maiorescu e sever admonestat pentru că apasă „ca o lespede nedreaptă peste fața as­cunsă a marelui romantic" și pentru că „ochiul poetului vizionar a fost obturat de ponderea academică a criticului" (p. 147). Interpretarea călinesciană e înfățișată succint și cu o vizibilă răceală, ducînd la o concluzie ce exprimă o conștiință a noutății proprii: „Dar prodigiile asociative și insațietățile de gust ale lui G. Că­linescu ... au impiedecat de fapt impunerea atît a unei imagini clare a noului Eminescu cît și revărsarea de lumină pe care această nouă imagine ar fi trebuit să o proiecteze asupra clasicei măști a poetului" (p. 156), însă consubstanțialitatea cu G. Călinescu e eviden­tă. Pulsul metaforic și nu numai o asemă­nătoare desfășurare de vrăji stilistice (purtînd la autorul „Poeziei lui Eminescu" sigiliul unei foarte puternice originalități), dar ridicarea la viziuni critice, la idei ce planează poetic de­asupra materiei total dominate, ne fac să-l considerăm pe I. Negoițescu, în chip neaștep­tat, drept cel mai autentic „călinescian". Evi­dent, fără nici o urmă de epigonism, ci dim­potrivă, printr-o tranșantă diferențiere. Aparți­­nînd aceleiași familii de spirite, prin studiul­­replică asupra lirismului eminescian, I. Negoi­țescu izbutește să se ridice la altitudinea cri­tică a ilustrului său înaintaș. Credem a nu greși, afirmînd că de acum încolo cele două exegeze vor sta multă vreme în conștiința noastră nedespărțite și neajunse. Studiul lui Ion Negoițescu începe cu senti­mentul, de bun augur, al unei expediții în ne­cunoscut. Marea descoperire a criticului este o ruptură profundă în materia creației emines­ciene, ruptură ce duce la configurarea a două „tărîmuri" „ce nu-și comunică" cel al antumelor plăsmuind fața „neptunică" a poetului și cel al postumelor dezvăluindu-i fața „plutonică", mai adîncă, învăpăiată de flacăra viziunilor originare. Spre surpriza cititorului crescut în cultul poeziilor publicate de către poet și tocite în bună măsură ca treptele unui templu de către pașii venerației obștești, acestora le sunt preferate poemele rămase în laboratorul mis­terios al creatorului și descoperite integral de către Perpessicius și G. Călinescu. Aceasta e zona viziunilor pure, nedestăinuite, încărcate de o intensitate poetică atît de puternică încît i-a fost teamă de sine. Ea a preferat să se mis­tuie, aruncînd numai puține văpăi pe celălalt tărîm, acceptat și în bună măsură făurit de conștiință. „Această combustiune a poeziei, această iradiație cvasidemonică a spiritului, ce crează departe de natura comună, una enigma­tică și profundă, dorul imensităților elemen­tare, vîrsta de aur, inconștientul beat de vo­luptate al somnului, umbra tragică peste un tărîm de valori, decorul halucinant mirific, magia și mitul, implicațiile lor oculte, iată universul platonic, metafora infernală" (p. 21 urm.). E de remarcat chipul în care poezia evo­cată contaminează stilul critic, ce oglindind flacăra vizionară devine incandescent azvîrlind jerbe de imagini. Pornind de la premiza superiorității crea­ției „platonice", criticul ajunge la o observa­ție și mai dramatică în ineditul său, anume la aceea că drumul creației eminesciene a fost descendent. Filozofia poetului de care școala face atîta caz apare ca un factor nociv, de se­cătuire, care a absorbit frăgezimea viziunilor dureroase înlocuindu-le prin conceptualism: „Dacă drumul filozofiei romantice merge de la abstract la viziune, drumul lui Eminescu pleacă de la viziune la abstract, — și deci în paralel de la viziune majoră la viziune minoră. E aici influența abstractizantă a lui Kant (proza eminesciană abundă de kantism), ce sterili­zează puterile poeziei (romanticii s-au întors, metaforic, la alchimie, la mistici, la neoplato­nism) : prin el, lumea — a cărei trăire dă poe­tului energia vitală — a devenit o fantomă searbădă, oglindă ireală a spiritului cunoscă­tor. în elanurile speculative eminesciene, pesi­mismul lui Schopenhauer și idealismul lui He­gel se întretaie, ca în căutarea unei himerice sinteze, sub aripa protectoare a lui Kant" (p. 142 urm.) „Luceafărul" e izbit de același scepticism analitic ca și la G. Călinescu. Ast­fel, putem socoti alături de I. Negoițescu acest poem „de vîrf" al creației eminesciene, drept un simbol al unei creații alterate de conștiința formală, ce a renunțat la forțele sale primare nereflectate. „Căderea" ar fi nu numai în pla­nul existențial al simbolului, ci și în cel al artei, pîndite de dușmanul teribil al perfec­țiunii: „Luceafărul e țesut în pînzăria de­ cris­tal a poemului, care tinzînd spre puritate și perfecțiune formală se descarcă chiar de sub­stanța magică. Era drumul lui Eminescu: de la miros la magie și de la magie la virtuozitate, adică de la mirosul neantului la neantul ver­bal (p. 217 urm.).

Next