Familia, 1969 (Anul 105, nr. 1-12)

1969-01-01 / nr. 1

fragmente bunul pămînt de cine nu a uimit acea primă călătorie fantastică în jurul lunii, mai fabuloasă decit imaginația lui Jules Verne, mai temerară decit toate acele navigații spre marginea pă­mântului cu busolă și stea polară, prin valuri și vînturi, întrecînd basmele și lunatecii. E năzdrăvănia minții omului, care a captat legi cosmice, a acestei minți așa de slab umană de atîtea ori și așa de demiurgică uneori. Dar nu despre „extravaganțele“ zborului cosmic vreau să spun ceva, nu despre atracția „muzicii sferelor", nu despre emoția călă­toriei ce se face pe coridoarele nevăzute ale bolții cerești, ci despre profunda emoție a întoarcerii spre hotarele pămin­­tului aș vrea să-mi destăinui inima. Este intr-adevăr plină de emoție umană senzația pe care au avut-o cei trei astro­­nauți despre frumusețea pămîntului, chemarea sentimentală spre această casă a oamenilor. Ne apropiem de „bunul pămînt“, ce miraculos sună aceste cuvinte sublim de simple, spuse de acolo de așa de sus, de printre candelabre și vitralii de stele, de pe terito­riile mirajului eminescian. .. Adică, nu suntem fugari de pe ulitul pământului. Nu pleacă oameni in cosmos să fugă de intoleranțele de pe pământ, nu se pleacă să se scape din strânsoare de dogme, de traumatismele pământului, de jocul de-a moartea a unor cinici, de convulsia unor neînțelegeri, de divizarea oamenilor în eretici și posesori ai adevărului absolut. De acolo de sus, cu privirea întoarsă spre pămînt, în ciuda tuturor miracolelor cosmice, ni se spune cuvîntul ma­gic că, totuși pămintul e așa de bun, că oriunde ai fi, chiar acolo unde n-ai fi putut crede că poți vreodată să fii, rămii așa de mult legat, prin toate fibrele de Terra aceasta tăl­măcită și răstălmăcită în fel și chip sute de mii de ani ca să semene cît de cît cu vis și gînd de om. Am pus semne și am dat semnificații la atîtea lucruri ce poate nu aveau sens. Nu știu cum au fost făcute în lumea noastră cuvîntul și muzica și dansul. Și răul pămintului s-a făcut mai puțin rău. Și nu știu cum s-a născut frumosul și ne-am cunoscut că suntem oameni. Din zădărnicii și sfîrșituri s-au dat lumii sensuri și infinituri. S-au pus întrebări, întrebarea întrebă­rilor, puzderii de întrebări și multe au fost răspunsurile. Au căzut enigme unele după altele, au venit noi enigme, care vor cădea și ele. Unele ne vor întărită poate în vecii vecilor, dar dăm mereu semne și sensuri care ne fac să ne simțim bine pe pămînt, să ne fie teamă mai puțină, să stră­lucească conștiința, de la om la om, acoperind pămintul cu lumini ce nu vin din soare. Privind luna de aproape, i-am pierdut vraja. Iar pă­­mîntul a fost văzut mai bun. Poate așa se întîmplă și în viața noastră cu multe lucruri. De acolo de sus a crescut vraja pămîntului, misterul pămîntului și al oamenilor lui. Romanțele sînt aici. Nicăieri se pare că nu sunt mame și soții. Nici Cod Civil. Nici duioșie și grație. Nici grai cu metafore. Nici focuri ce ard în frumosul șemineu al inimii. Și ce frumos îi stă lui Brigitte Bardot aici pe pămînt, și al­tora care ne aprind pe fiecare un fior și imagine . .. N-au aflat astronauții pe unde curge apa Stixului, dar au simțit de acolo că pămintul e bun. Poate ar trebui să ne întoarcem privirile, să-l vedem altfel, dinspre splendoarea bolții cerului în noi înșine. Poate ca Socrate, nu știa cum îi era azvîrlită moartea fiindcă era înțelept. De către judecătorii cetății. Poate ca Pascal, copleșit de cel Poate, poate că nenumărați alții, care au știut să se privească și să aducă gînd uman pe pămînt. Minunat gînd uman, în trupul acesta mai frămîntat decit mările, așa de vremelnic și cu atîta veșnicie în el. Cu rațiune și inimă, fă­­cînd ordinatoare electronice și fior. Punînd întrebări mereu, suindu-se acum prin cele bolți cerești, înfruntind și sperînd în disperare, ordonînd cît se poate în haos, temîndu-se de atîtea abisuri dar ridicând viaducte peste ele, frămîntînd pămintul acesta un chin frumos, scormonind fără încetare, fără nici o încetare după fericire, fericire, după bucuria de om, care este așa cum este și cu Phaidon a lui Platon și cu semnele ce ni le fac rachetele spre lună, spre Venus, spre nu știu unde ... „Bunul pămînt", ce senzație de măreție umană ne spun aceste simple cuvinte. Poate că trebuie uneori să privim pămintul și oamenii de undeva de sus ... * Coriolan GHEȚIE P.S. Abia încheiat articolul de față, o telegramă de presă aducea vești: între două nave spațiale sovietice s-a realizat un uluitor exerciții de trapez. Bunul pămînt a fost martorul unei premiere senzaționale. Anul ’69 se anunță rodnic!... FĂNUȘ NEAGU îngerul a strigat Aș vrea să dau un nume unui sentiment al vieții mai întunecat decit Tragicul. Căci, deși presupune scufundarea existenței între tenebrele Ireparabilului, deși implică o atrece sentință promulgată de o instanță implacabilă, deși cheamă cu necesitate catastrofa. Tragicul rămîne învăluit într-o aură de lumină, pro­misiune a mîntuirii. Este, oare, o asemenea promisiune în romanul lui Fănuș Neagu, înge­rul a strigat? S-a folosit cuvîntul „tragic" în legătură cu această carte. Pe nedrept, cred. Tragedia nu cristalizează decit în prezența catalizatoare a unei conștiințe tragice. Ori lumea în care „îngerul a strigat" nu cunoaște o asemenea conștiință. S-ar putea vorbi chiar despre un vid al conștiinței etice sau, mai exact, despre o conștiință buimacă al cărei mare maestru e Fănuș Neagu. Conștiința buimacă nu cunoaște anxietatea, adevărata anxietate. Ea este, însă, posedată, într-un alt sens decît conștiința nefericită, de nihil. Năuci, exasperați ori violenți, „eroii” lui Fănuș N­eagu par să trăiască într-un per­manent anotimp al buimăcelii. Conștiința bui­macă nu implică însă pasivitatea. Abulia orientală, lenea de a se urni, melancolia făp­turilor care se simt alunecînd în gol, nimic din toate acestea în fauna brăileană mișunînd de ființe ce se agită cu frenezie. Fănuș Neagu e un poet al stărilor orgiastice. El nu „face" psihologie, firește, nici a individului, nici a ma­selor. Cînd mulțimile se adună ori măcar oameni răzleți se abat împreună (și oamenii săi sînt rareori singuri), ei se lasă cuprinși de un fel de dibbuk. Astfel, în perioada tul­bure care precede 23 August 1944, moșierii din părțile Brăilei, ascultînd de o „chemare vo­luptoasă spre prăbușire" colindă satele, fă­­cînd pe schilozii, cerșind. Orgie a descompunerii. Natura însăși are spasme epileptoide în acest epos al stărilor turmentate. Bate vîntul de miazăzi, se stîrnesc nisipurile, se sperie caii, „apa morților" se scurge în pămînt, vine Calliu. Trîmbele înecăcioase ale furtunii care se apropie sînt simptomele unor stări orgi­astice asemănătoare celor ale conștiinței. Nu este, oare, acea modalitate buimacă a conștiinței — deloc torpoare, mai curînd agi­tație bezmetică, furibundă uneori, — o stare de posesiune? Intr-adevăr, ființele din îngerul a strigat sunt posedate. Nu este vorba doar de existența hăituită pe care o duc. Tîlharii, acele făpturi ambigue care circulă prin lumea roma­nului, reprezintă o existență paradigmatică, oarecum, exemplară, a acestui univers. Despre ei se spune că au o zi a iertării (Bobotează) „pe urmă din nou hăituială". Dar, repet, nu faptul de a fi hăituiți face din acești oameni un fel de suflete bîntuite. Ii vedem pendulînd între explozie și fantazare. Lumea lor e a vio­lențelor exasperate dar și a miturilor placide. Vorbele aleargă, amețitoare, căci mirajele sînt proprii conștiinței buimace. Astfel, țăranii în­șelați de boieri pleacă în Dobrogea atrași de mirajul pămîntului, în Bucovina fantezia mitică vede sate în care nu sînt decît femei. Aceste oscilări între agitație bezmetică și fantazare in­dică demonizarea conștiinței. Demonié sui­ generis. Cartea lui Fănuș Neagu e plină de aluzii la Sacru. Bineînțeles, la acest scriitor înclinat spre un anumit gro­tesc, sacrul apare negativ, întors pe dos. Ritualurile sacramentale apar travestite sub o formă grotescă. Anamorfozele sînt multiple, astfel încît nucleul pozitiv, se demască dispare și reapare, tehnică a ironiei care se ironi­zează pe sine. Un personaj, Che Andrei, pa­rodiind (involuntar?) spălarea pascală a picioa­relor, taie într-o joacă ciudată unghiile de la picioarele a șase bătrîni. Cifrele sunt simbolic­­rituale. In ultima lor noapte, nemții sînt lichidați prin 12 împușcături. Azvîrlitul crucii in apă, de bobotează, ceremonie la care iau parte 33 de tîlhari (cîte unul de fiecare an a lui Cristos) închipuie o aluzie ambiguă. De fapt, cum remarcă un personaj: „Nu mai e cruce e lucru dracului". Numele sacre apar și ele sub o înfățișare parodică în anumite „noms de guerre" învierea e profanator de morminte, îngerul un bandit. Desacralizarea a ajuns la un punct în care vechile credințe metamorfozate printr-o demonie latentă alcă­tuiesc măști grotești. La sfîrșitul timpului, tra­gedia se convertește în farsă, spunea Marx. Ori timpul din romanul lui Fănuș Neagu e acela al unui sfîrșit. Tempus enim prope est — Timpul acela, iată, e aproape —. Aceste cuvinte ale Apocalipsei ar putea con­stitui un epigraf al cărții. Oamenii se agită pe pragul unui sfîrșit de epocă. Fănuș Neagu a scris o apocalipsă de o straniu-întunecată frumusețe. Strigările îngerului? Nimeni nu se aude, în afară, poate, de scriitor. Nici o conștiință­receptacol, nu e prezentă. Căci Ion Mohreanu nu e o asemenea conștiință. Destinul său? Căci lui îi „strigă" îngerul. Destinul lui Ion Mo­hreanu e un antidestin care-l împiedică să devină ceea ce este, îl împiedică să fie, să facă dreptate răzbunîndu-se, să iubească, să se justifice, adică să se salveze. Conștiință­­martor? Dar Ion Mohreanu nu e o conștiință decît poate în negativ. Eșecurile (nu catastrofe tragice, mai curînd ironii, farse ale unui destin advers) o caracterizează: „Eu n-am cîștigat niciodată" — știe el". Cele trei „strigări” coin­cid cu cele trei eșecuri ale sale. De altfel în­suși îngerul sub ipostaz sa degradată, hoțul Costică Banaurs se îneacă la mal luptîndu-se pentru salvare. Mersul tragediei est acela al unui rit purificator prin sacrificiu. Lumea lui Fănuș Neagu nu cunoaște asemenea rituri. Dar, în haosul către care toate, în acel sfîrșit de veac, în acea situație eschatologică tind, conștiința scriitorului percepe Strigătul pe care și noi îl auzim, anunțînd nașterea. La limită, sufe­rința se convertește în exaltare. De altfel, atent privită în încheieturile ei, apocalipsa atît de sumbră a lui Fănuș Neagu se revelează ca un imn al unei posibile fecundități. Poemul sfîr­­șitului e acela al unui nou început. Dacă-i găsesc lui Fănuș Neagu o virtute specială, pe lingă darurile povestitorului, pala­tul lingvistic rafinat și altele cîte i se pot atribui, aceasta e cea mai autentică sete de adevăr din proza actuală. Romancierul caută adevărul (sau poate dreptatea,) fiecăreia din făpturile sale. Chiar și a ultimului mînz lovit în creștet. Nicolae BALOTA FAMILIA 3

Next