Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

„Legea privind organizarea activității de cercetare științifică in Republica Socialistă România", votată de Marea Adunare Națională în decembrie 1969 și care va intra în vigoare la data de 1 martie 1970, este expresia unei noi concepții despre rosturile științei, calitativ di­ferită de cea tradițională, moștenită de la orînduirile precedente. Ea merită o analiză și o interpretare mai ales din acest punct de vedere, pentru că numai așa ne putem da seama de însemnătatea ei cu totul deosebită. După opinia mea, abia acum știința se integrează activ în istorie, devine o activitate militantă și creatoare, ală­turi de celelalte activități sociale (economice, politice, ar­tistice etc.) din cadrul construirii și desăvîrșirii socialis­mului. Deci evenimentul trebuie studiat ca atare. Prestigiul enorm, bine înțeles, meritat, dar deseori exagerat de care s-a bucurat antichitatea clasică (greco­­romană) în decursul veacurilor, a făcut să se prelun­gească pînă în zilele noastre, deci complet anacronic, orientarea „teoretică" a științei, ca o căutare a „adevă­rului pur", a „adevărului în sine și pentru sine", cu desconsiderarea totală a aplicațiilor practice, lăsate în seama „meșteșugarilor" și „industriașilor". Plutarh rela­tează o întîmplare foarte semnificativă în această pri­vință. Cu Eudoxe și Arhitas s-au făcut, în epoca veche primele încercări valoroase de a se aplica geometria la mecanică, la construirea de mașini. „Dar cînd Platon le-e reproșat cu indignare că ei corup geometria, că o fac să-și piardă demnitatea, forțînd-o ca pe o sclavă să co­boare de la lucruri imateriale și pur inteligibile la obiecte corporale și sensibile, de a întrebuința o materie proastă, care cere munca brațelor și servește la meserii servile: de atunci mecanica, degradată, a fost separată de geo­metrie; și, mult timp disprețuită de filosof­ie, ea deveni una din artele militare". Ne găsim în fața unei concepții care susține „știința pură", „știința pentru știință" (echivalentul „artei pentru artă"). Ea dezvăluie subaprecierea claselor exploatatoare față de îndeletnicirile claselor muncitoare și tendința inevitabilă de a supraexprima și deci a sprijini pe plan axiologic exclusiv preocupările gratuite sau de lux, sin­gurele compatibile cu „omul nobil" sau „omul de sus", — subapreciere care, sub unele forme mai atenuate și camuflate, s-a prelungit pînă în zilele noastre, mai ales în capitalism. Faimoasa clasificare a științelor, elaborată de Auguste Comte la începutul veacului trecut, deși auto­rul era inginer, nu cuprinde și științele practice — de ex. cele tehnice sau medicale — și se referă numai la cele cu orientare „filosofică". Mai aproape de zilele noastre, E. Goblet, cunoscutul logician francez, susține că „științele pure au ca obiect legile, așa­dar ordinea ab­stractă a fenomenelor; științele aplicate dau socoteală de ordinea concretă a fenomenelor prin legile științelor pure; și unele și altele sînt științe teoretice". Științele practice, din care fac parte și cele tehnice, n-ar fi stricto sensu științe, ci numai „arte", întrucît „nu conțin nici un adevăr care le-ar fi propriu: o artă (sau o tehnică) ,este un ansamblu de cunoștințe teoretice reunite din cauza că pot concura la desfășurarea aceleiași acțiuni practice" — nimic mai mult, în ultimă analiză, după această concepție, știință adevărată nu este decît cea teoretică, pe cînd toate celelalte activități amintite nu fac decît să mînuiască rezultatele științei în scopuri prac­tice, precis delimitate, fără nici un aport științific propriu zis. Surprinzător este faptul că în realitate științele teh­nice din zilele noastre sunt foarte dezvoltate și nimeni nu se gîndește să le conteste utilitatea, dar filosofia idea­listă a științei continuă să le considere ca lipsite de im­portanță din punct de vedere gnoseologic, păstrând o clasificare a științelor demult depășită, bazată pe un raport „ierarhic" și „univoc", în științe teoretice, care se dezvoltă de sine stătător, și științe practice, care nu fac decît să aplice în cadrul diferitelor acțiuni sociale rezultatele celor dintîi, fără a adăuga nimic pe linia „adevărului". In realitate, științele fundamentale și științele apli­cative se dezvoltă în epoca noastră unele prin altele și numai împreună asigură cunoașterea integrală și pe de­plin verificată a lucrurilor. De aceea o distincție tran­șantă între ele este tot mai greu de făcut și în fapt se­­ face tot mai puțin. Științele de orice fel au numeroase rase comunicante între ele și nu pot fi nici gîndite, nici desfășurate decît împreună. Imaginarea unor oameni de știință care nu mai gîndesc, dar nu fac nimic, alături de alții care numai fac, dar nu gîndesc, este complet falsă și absurdă, pentru că nimeni nu poate gîndi corect și cu profunzime dacă nu acționează într-un fel sau altul și nimeni nu poate acționa pe scară mare și la nivel superior fără să gîndească în chip corespunzător. în amîndouă cazurile se elaborează adevăruri care se între­gesc și se susțin reciproc, care nu sînt decît aspecte par­țiale ale unor adevăruri mai cuprinzătoare. SOCIOLOGIE noua orientare a științei în zilele noastre, viața oamenilor datorează prea mult științei, pentru a se mai putea dispensa de aportul ei, iar știința s-a dezvoltat atît de mult pe linia vieții, ca parte integrantă, activă și creatoare a acesteia, pentru a se mai putea desprinde de ea. Articolul 1, din Legea care ne preocupă, formulează clar noul principiu: „înfăptuirea programului de dezvoltare multilaterală a societății nostre socialiste determină creșterea continuă a rolului științei, factor hotărîtor al progresului econo­mic și social, în toate ramurile științei, cercetarea funda­mentală și aplicativă trebuie să se dezvolte în direcția unui scop bine definit — satisfacerea nevoilor generale ale societății. Activitatea de cercetare științifică, atît cea fundamentală, cît și cea aplicativă, trebuie să se în­cheie cu o înaltă eficiență socială, să contribuie la dezvol­tarea bazei materiale a socialismului, la ridicarea nive­lului spiritual al poporului." Firește, „eficiența socială" este un concept foarte­­ vast, în care se cuprinde, pe lîngă eficiența economică, eficiența culturală, dezvoltarea mentală a oamenilor ca ființe raționale, deci cugetătoare, încît nici o știință bine făcută nu rămîne în afara ei, fie că e vorba de științele naturii sau ale societății, de științele materiei sau ale gîndirii. Logica, etica și estetica, de pildă, pot avea o efi­ciență socială tot atît de mare, ca și chimia industrială, mecanica sau electronica. Problema nu constă în a eli­mina vreo disciplină din sistemul științelor, ci, dim­potrivă de a le cuprinde pe toate, de a le lega strîns unele de altele și de a le orienta în mod corespunzător, adică a le pune în folosul dezvoltării sociale, al progre­sului omenesc. Dacă am înțeles bine spiritul legii care se degajează oarecum din ansamblu, deci dincolo de „litera" ei, omul de știință din țara noastră este solicitat să-și demon­streze propria sa utilitate, să arate nu numai cea ce știe, dar și ceea ce poate, — cu alte cuvinte să servească patria care l-a produs și care îi oferă posibilitatea de a se desfășoară și de a crea, în cadrul unui uriaș șantier, în care se construiește o lume nouă, superioară față de tot ceea ce a zidit istoria pînă acum, nimeni nu poate să stea cu mîinile în buzunar, nimeni nu trebuie să se piardă în „contemplare pură" sau „cugetare pură", fie­care trebuie­­ să contribuie cu tot ceea ce este în stare („după capacitatea sa") la marea operă a socialismului. Cred că nici un om cu simțul răspunderii nu poate gîndi și nu poate proceda altfel. Principiul angajar­ii sociale a științei este just și a fost foarte limpede enunțat în Legea de organizare a ei. Acum este sarcina noastră, a oamenilor de știință, să-l traducem în viață în mod ferm și consecvent. Cred că ar fi de foarte mare folos ca fiecare ramură a științei să-și pună în mod deschis și neintîrziat problema utili­tății sociale a cercetărilor pe care le întreprinde, nu „in general", ci cît se poate mai concret, cu ce contribuie efectiv fiecare din ele la dezvoltarea socialismului în țara noastră și dacă face intr-adevăr in această direcție tot ceea ce este în măsură potențial să facă. Toată lumea își dă seama de existența unor rezerve interne încă ne­valorificate atunci cînd este vorba de întreprinderile in­dustriale sau cele agricole, dar nimeni nu și-a pus încă în chip temeinic problema rezervelor interne ale științei, care totuși există și ar putea fi fructificate fără nici o zăbavă și fără nici o cheltuială în plus. Oricine a avut prilejul să analizeze temele de cerce­tare ale vreunui institut sau centru științific, și-a dat seama fără greutate de lipsa de importanță socială a unora din ele, de posibilitatea de a fi înlocuite cu altele, de pondere științifică mult mai mare și eficiență socială mult mai ridicată. Există în prezent o experiență foarte instructivă în această privință. Notez aici numai cea acumulată de colectivul de psihosociologia organizării științifice a în­treprinderilor industriale, din cadrul Institutului de Psihologie al Academiei RSR, una din multele dobîndite de echipele de cercetare științifică din țara noastră în ultimii 2—3 ani. Colectivul amintit s-a angajat în anul 1969, cu titlu experimental, să se „autofinanțeze" (inclusiv salariile), pe baza unui contract de colaborare științifică încheiat cu Combinatul Chimic Făgăraș. Sarcina nu a fost deloc ușoară, pentru că psihosociologia organizării nu este nici fizică, nici chimie, nici biologie, ea nu este nici cel puțin psihotehnică (disciplină care se ocupă cu orientarea și selecția profesională) sau psihologie inginerească (dis­ciplină care se ocupă cu adaptarea mașinilor și instala­țiilor industriale la posibilitățile oamenilor), de aceea scepticismul în privința posibilităților ei de a rezolva ceva pe plan practic, era pe deplin îndreptățit. Totuși, acțiunea a reușit, datorită faptului că s-a asigurat de la început o conlucrare foarte strînsă între echipa de cer­cetare și conducerea întreprinderii. Dacă cercetătorul științific din domeniul științelor sociale se duce într-o uzină cu idei preconcepute și este convins că n-are nevoie decît de o „bibliografie" și o „metodologie" bine puse la punct, pentru a face față sarcinilor asumate, va ajunge foarte repede în impas,­­ cercetarea se va desfășura „în monolog": omul de știință își va pune întrebări singur, va căuta să le dea un răspuns tot singur și în final va fi satisfăcut tot numai el singur de tot ceea ce va obține. O cercetare fecundă în cadrul unei întreprinderi economice nu se poate desfășura decît „în dialog", cercetătorul trebuie să întrebe oamenii din întreprinderi despre nevoile și cerințele lor reale, să se ocupe neapărat de satisfacerea acestora, să lucreze mînă în mînă cu cei interesați, să-și facă din ei colaboratori direcți, să fie în permanență co­laboratorul lor imediat. Numai așa se formează un limbaj comun, se formază probleme comune, se caută și se găsesc soluții tot comune. Atîta vreme cît pe o parte se va găsi știința, pe cealaltă parte economia, nu se va ajunge la mare lucru. Știința trebuie să pătrundă în economie, pentru a deveni o știință productivă, o știință a uzinei, a agriculturii, a comerțului etc., iar economia trebuie să se organizeze, să funcționeze și să se dez­volte pe baza științei. Evident, nu este o sarcină ușoară, dar atît economia, cît și știința au realizat în decursul existenței lor în­făptuiri mult mai grele și mai îndrăznețe. Ceea ce se cere acum este un efort de adaptare reciprocă, hotărît și susținut, o gîndire mai practică din partea oamenilor de știință, o gîndire mai științifică din partea oamenilor din economie și din celelalte domenii de activitate practică. Posibilitatea este demonstrată, dar acum este nevoie de realizarea ei completă și neîntîrziată. Traian HERSENI CRONICA IDEILOR gîndirea umană Și mașinile „din gîndit" Mai sunt încă mulți comentatori care, uimiți de per­formanțele ciberneticii, continuă să creadă că mașinile vor izbuti să gîndească mai bine decît omul. Ni se spune că ne aflăm la începutul unei ere în care mașinile „gîn­­ditoare" devin din ce în ce mai capabile nu numai să „execute", dar să și „decidă", nu numai să dreagă defec­țiuni, dar să și rezolve probleme. Profeții cu atît mai neliniștitoare cu cît trăim, într-adevăr, un moment în care oamenii tind să reacționeze față de cultură mai mult prin „reflexe condiționate" decît prin „reflecții libere", solicitați mai mult de semnalele care se „percep" decît de semnificațiile care se „pricep". Primejdia ca oamenii să ajungă să gîndească așa cum gîndesc mașinile mi se pare astăzi mai mare decît primejdia ca mașinile să ajungă să gîndească mai bine decît oamenii... Nici o mașină nu poate fi altceva decît instrumentul material al spiritului uman. Firește că orice unealtă este mai puternică decît unul sau altul dintre organele omu­lui. Omul a făurit unealta pentru a-și spori puterea asupra naturii. Unealta este însă superioară numai puterii fizice a omului. Nici o unealtă nu poate să întreacă puterea spirituală a omului. Uneltele pot să amplifice forța ma­terială a oamenilor tocmai pentru că au fost concepute mai întîi de spiritul uman, singurul în stare să reflecte proprietățile și raporturile esențiale și repetitive ale lucru­rilor. Superioritatea pietrei necioplite față de mînă a constat în faptul că piatra necioplită, întrebuințată ca unealtă, materializa mai mult spirit decît folosirea mîinii goale. Cum pot mașinile să gîndească mai bine decît oame­nii, cînd ele nu pot să imite decît mînuirea mijloacelor fizice cu ajutorul cărora se desfășoară cugetarea umană. Un „creier electronic" operează nu cu „idei", ci cu semne fizice, sensibile, materiale, cum sînt literele, cifrele, figu­rile. El nu „modelează" însăși gîndirea, ci doar semnele exterioare prin care se materializează gîndirea. Mai pre­cis, el nu poate prelua decît operațiile asupra semnelor gîndirii elementare, analitice, sintetice și deductive. In fața gîndirii inductive și dialectice rămîne total neputin­cios. Nici un creier artificial n-ar fi putut descoperi peni­cilina într-un mucegai... Inducția este un scandal logic de care numai gîndirea umană este capabilă, deoarece numai ea poate furniza mai multă informație decît a primit. Omul nu trebuie să evite scandalul logic al in­ducției și al gîndirii dialectice, ci să și-l asume. O mașină nu poate fi decît un sistem automat de semnificând; sem­nificațiile rămîn în afara mașinii, în mintea omenească. Ea nu poate nici să vorbească, nici să scrie, nici să citească, ci doar să emită sunete, să combine litere, cifre sau figuri și să se autoregleze în funcție de ce înregis­trează. O anumită combinație de sunete sau de litere nu devine un raționament decît în contact cu gîndirea umană. Altfel, sunetele și literele emise rămîn simple semnale care nu pot stîrni decît cel multe niște reflexe. Se spune că există deja mașini care pot face poezii, însă poezia nu este o combinație artificială de semne, ci emoții, sentimente și pasiuni cristalizate în idei prin intermediul vorbirii. Mașinile nu pot face poezii pentru că nu suferă cînd se defectează și nici nu se bucură cînd funcționează, pentru că nu simt nici o durere cînd gre­șesc și nici o plăcere cînd reușesc, pentru că nu știu ceea ce fac. Superioritatea definitivă a omului față de orice mașină constă în capacitatea sa de a-și transforma neli­niștile în idei. Nici o mașină nu va putea vreodată să întrebe și mai ales să se întrebe, să nege și să creeze. Numai gîndirea umană este în stare să se îndoiască, să conteste și să conceapă ceva nou. în sens strict, mașinile nu sînt capabile nici­ de răspunsuri. Ele nu pot decît să emită niște semne — sonore sau figurale — pe care numai gîndirea umană le poate aprecia drept răspunsuri. Este interesant că, la un moment dat, nici afazicii nu mai pot pune întrebări, deși continuă să poată da răspun­suri. Gîndirea umană se caracterizează, în primul rînd, prin capacitatea ei de a pune atît lumea cît și pe ea însăși sub semnul întrebării. De aceea, numai omul poate fi original. Originalita­tea mașinii nu este a mașinii, ci a inventatorului. în lumea mașinilor nu există revoluții, ci numai explozii. Nici o mașină nu este capabilă de paradoxe. O mașină nu poate să conceapă idei noi. Ea nu poate decît să expliciteze implicațiile unor idei cunoscute. Dintr-o ma­șină nu poate să iasă mai multă informație decît a intrat. Nu există mașini geniale. La noi idei nu pot ajunge decît mințile originale. Insă originalitatea nu în­seamnă extravaganță. Respingerea prejudecăților este numai începutul originalității. Originalitatea înseamnă spor de cunoaștere. Originalul este un om care a aflat ceea ce omenirea încă nu știa și a reușit, astfel, să-i spo­rească puterea materială și spirituală. Descoperirea unor noi adevăruri este cu atît mai probabilă cu cît este mai puternică originalitatea gînditorul­ui, iar originalitatea gînditorului este cu atît mai mare cu cît este mai mare sensibilitatea lui față de direcția în care înaintează isto­ria. Noile adevăruri nu se ivesc decît în mintea acelora care trăiesc deja în viitor. Cunoașterea este declanșată mai mult de aversiunile decît de satisfacțiile cercetăto­rului față de prezent. Gîndirea este în mai mare măsură un act critic decît apologetic. Gîndirea ajunge la idei noi sub presiunea nemulțu­mirilor și speranțelor celui care gîndește. Cunoașterea devine „științifică" nu prin ocolirea trăirilor pragmatice­­afective, ci prin depășirea lor. Or, negarea dialectică a participării sensorial-afective și constituirea teoriei știin­țifice nu mi se par accesibile nici unei mașini. Semnele exterioare ale noilor idei pot fi înregistrate și de mașini. Henri WALD (continuare la pag. ii).

Next