Familia, 1974 (Anul 110, nr. 1-12)

1974-01-01 / nr. 1

4 FAMILIA Orașul marcat de diagonala Crișului Repede nu este numai un centru urban cu o fizionomie care-i conferă un farmec particular ci și o semnificativă prezență în spiritualitatea românească. O rapidă incursiune în trecutul său, menită a rememora doar cîteva date esențiale, ne dezvăluie un proces istoric de durată. Actualul perimetru al orașului a fost locuit încă din epoca neolitică, după cum ne convinge materialul arheologic descoperit, care s-a îmbogățit — mai cu seamă în ultimele decenii — cu numeroase alte dovezi materiale despre activitatea unor comunități umane în epocile bronzului și fierului. De fapt, permanența omului în acest spațiu geografic favorabil poate fi urmărită în timp printr-o obiectivă interpretare a mărturiilor rămase, cu deosebire din mileniul nostru. Ne putem permite să presupunem — fără teamă că am greși prea mult — că în oastea voievodului Menumorut, a cărui capitală era Cetatea Bihariei, se aflau și locuitori din așezarea de pe Crișul Repede, care au devenit supușii învingătorilor. Prima atestare certă a așezării Oradea (Varadinum) este depistabilă într-un document din anul 1113. Cetatea ridicată de cuceritori a fost distrusă de cumplita invazie a tătarilor din anul 1241, descrisă cu atîta patetism de Rogerius în acel Carmen miserabile. Cetatea a fost refăcută, așezarea s-a extins și, evident, s-a concentrat in anumite zone, putîndu-se vorbi de o urbe medievală abia la începutul secolului al XIV-lea. Orașul s-a dezvoltat rapid, oferind învățaților condiții relativ prielnice de manifestare: în veacul al XVI-lea funcționa în Oradea o școală umanistă de importanță europeană, urmată și de Nicolaus Olahus, personalitate binecunoscută. S-au constituit, atunci, valoroase biblioteci, care, alături de observatorul astronomic și ulterioarele monumente de arhitectură (cetatea, palatul baroc, șirul canonicilor și cazarma husarilor) au sporit faima și frumusețea orașului. La finele veacului al XVIII-lea Oradea devenise un însemnat centru comercial și cultural. Intelectualitatea receptivă la ideile revoluției franceze și-a început activitatea politică. Este destul să amintim că la curtea episcopului Ignatie Darabant a fost efectuată redactarea finală a Supplex Libellus-ului Valachorum, acel remarcabil document programatic al mișcării naționale din anii 1790—1792. în epoca luminilor orașul de pe Crișul Repede joacă un rol cultural deosebit, cărturarul Samuil Vulcan reușind să concentreze în jurul său o pleiadă de învățați care au militat pentru culturalizarea poporului. El a găzduit și sprijinit pe Gheorghe Șincai și Petru Maior, manuscrisele lor fiind lăsate spre păstrare în arhivele orădene. O veritabilă renaștere culturală este sesizabilă în deceniile post-pașoptiste, cînd se întemeiază societăți și reuniuni cultural-muzicale (Societatea „lepturiștilor“ orădeni, „Hilaria“, „Holnap"), Iosif Vulcan transferă în localitate sediul redacției „Familia“ (1880), continuîndu-și opera sa de animator al culturii românilor transilvăneni. Poetul Ady Endre își publică — la începutul veacului contemporan — poeziile și articolele în periodice orădene, adoptînd o atitudine democratică față de realitățile zilei. Se înfiripează, încă din deceniul al VII-lea al veacului precedent, o activă mișcare muncitorească orădeană, care — în anul 1904 — declară prima grevă generală, în semn de protest față de masacrul comis de autorități la Aleșd împotriva țăranilor. La 12 octombrie 1918 a fost semnată la Oradea, în casa dr. Aurel Lazăr, declarația de autonomie a populației românești din Transilvania. în noul context politic, orașul cunoaște o activitate neobișnuită a vieții culturale, luînd ființă Societatea filarmonică, Teatrul de vest, reuniunea „Cele trei Crișuri". Un adevărat salt s-a produs însă, sub toate raporturile, în anii construcției socialiste, cînd viața social-economică a orașului a înregistrat progrese considerabile. Peisajul vieții culturale s-a diversificat și îmbunătățit substanțial, ceea ce-i asigură Oradiei un binemeritat prestigiu. Al. VIFOR Cînd îți place sau nu un oraș îți plac sau nu străzile lui și casele de căpetenie. De cele mai multe ori iți plac sau nu în comparație cu străzile și clădirile altor orașe, vremea și gusturile noastre sunt de turism urban. Că nu se mai pleacă în excursie in cutare pădure, pe cutare vale sau la cutare munteni la Arad, la Cluj sau Timișoara. Uitați-vă și la anunțurile de la ONT. Ne-am obișnuit să călătorim ca să vedem clădiri. Și străzi. Cînd vizităm o țară, vizităm monumente. Ne-am obișnuit să fotografiem lumea: lumea a devenit o colecție uriașă de ilustrate color. — Dacă e așa și n-avem încotro, atunci ilustrată măcar, aș zice, fotografiile astea să nu le facă turiștii, făcutul de ilustrate despre orașele lor să fie lăsat in grija localnicilor, a celor care trec dimineața, ziua, seara și noaptea pe acolo, ani și anotimpuri la rînd, pe jos și nu o jumătate de oră într-o dimineață de vară cu autocarul. — Degeaba ar vrea cineva să facă o ilustrată adevărată despre palatul baroc din Oradea dacă nu l-a văzut măcar pe vremea cind dau magnoliile-n floare sau, mai ales despre „Vulturul Negru" dacă nu l-a văzut pe lună plină. — Am putea de fapt recunoaște că partea cea mai frumoasă din Oradea are ceva de ilustrată. Asta pentru că sau așezat aicea prin timp niște incendii și niște inundații de s-a prăpădit bucata de oraș ce începe astăzi de la policlinică și ține pina la biblioteca municipiului incit toată această parte s-a reclădit și clădit cam deodată pe pragul veacurilor nouăsprăzece-douăzeci. Casele de căpetenie ale orașului, case cu prăvălii la parter și deasupra cu balcoane, balconașe, coloane, ferestre mari și mici din care au ieșit să stea la soare sau la lună îngeri, nimfe și fauni, reprezintă, unul din cele mai unitare ansambluri arhitectonice 1900 din această parte a Europei. Nu știu dacă împodobitul caselor s-a făcut pentru cei ce locuiau in ele cîntind la clavir muzică de Michael Haydn și Dittersdorf, sau pentru cei ce le priveau de pe terasele cafenelelor sau din birjele ce străbăteau orașul cu coviltirele lăsate, vorba e că pe lângă toate celelalte nevoi ale vremii a fost atunci și o mare nevoie de fauni, amorași și muze de piatră. Suflau din comuri prin holul teatrului, se cățărau laolaltă cu vița de vie pe câte un colț de scară sau fereastră, se iveau pe balustradele balcoanelor sau sălășuiau în bună înțelegere cu păsările orădene sub coperișe. Nevoile acelea au trecut. Fauna de piatră a Orăzii nu mai dovedește nimic. De aceea, ziua, parcă și stă ascunsă. N-apuci să o vezi, atent cum ești la stopuri, tramvaie, mașini trecători și trecătoare. Dar ea iese la vedere în nopțile tîrzii, cînd stăzile sunt goale și atunci întreagă această parte a orașului e ca un hol uriaș de teatru in care nu s-au stins încă toate luminile. Se pare că ar putea ieși oricind din vreo fereastră sau de după vreun turnuleț Strohschneider-ul copilăriei tale, să înceapă să țopăie pe un fir nevăzut întins deasupra pieții. Poate că și Oradea a fost orașul în care Zarathustra l-a vegheat până-n noapte pe dansatorul căzut de pe firmă. In decorul acesta totul este posibil. E decorul povestirii „De vorbă cu necuratul“ din volumul „Cetiți-le noaptea“ de Ion Minulescu. — O ilustrată cu „Vulturul Negru“ făcută de un localnic într-o noapte cu lună plină ziceam, dar îmi dau seama că asta, oricum ai intoarce-o și-ai suci-o tot început de poveste se face. De aceea mă întorc și zic, mai bine fiecare cu ale lui, să lăsăm deci turiștii să fotografieze. © Făcîndu-mi o socoteală, eu am ajuns la Oradea cu vreo treizeci și ceva de ani după ce a trecut Minulescu pe la Pisica Albastră pe la cafeneaua Rimanoczi și a imaginat aici întîmplarea poveștii cu necuratul ce se numea domnul Damian și pe care l-a întilnit personal, făcindu-mi eu iarăși socoteala cam exact acolo unde se află acuma chioșcul de ziare de la începutul străzii Armata Roșie. La vremea ajungerii mele aici poveștile posibile se mai schim strada principală baseră, erau deja mai cu „Leul albastru", că doar autorul lor era coleg cu mine în a X-a B la Liceul Teoretic nr. 1, fostul și actualul „Gojdu“ și care funcționa atunci pe strada principală, deasupra actualului magazin de lactate. Ferestrele clasei noastre dădeau spre firma unui cabinet dentar, a unui remarator de ciorapi, a unui împletitor de coroane, a unui umplător de stilouri cu pastă ... strada era plină de filme și filmulețe, unele rămase vestite pentru anunțurile „comerciale“ in care greșelile de limbă sau de ortografie au făcut hazul multor ani prin cafenelele orașului. Ce zic eu cafenele! Cafea a început să se bea mult mai tirziu. Asta era acum douăzeci și ceva de ani și nu existau încă decit greșelile de ortografie și... cozile. Ieșeam la sfîrșitul orelor, direct din școală pe principală și ne așezam vreo cinci, zece din a X-a , în ușa cite unei prăvălii. Ce se dă? ne întrebau trecătorii, noi spuneam ce ne trecea prin cap și ei se așezau cuminți în urma noastră, unu, doi, cinci, zece. De ce ne credeau? De ce o făceam? Nu-i treaba mea să lămuresc lucrurile după atîta vreme, că s-au lămurit de la sine și nu le-a rămas decit hazul. Prăvăliile aveau obloane ondulate de metal, tramvaiele aveau linie dublă iar după ora douăsprăzece aveau liberă trecere pe principală birjele cum astăzi taxiurile. — Nu e o stradă bătrână, caldarîmul ei nu e bătut de prea multă istorie, dar este și va rămîne o stradă frumoasă cu heruvimii ei de piatră de la etaj. La etaj e o stradă care privește istoria arhitecturii. Eu de parterul ei ziceam aici: parterul ei, seara intre cinci și opt se numea „corso“ așa cum la Timișoara trotuarul din stingă pieții dintre teatru și catedrală sau la Cluj trotuarul dintre teatru și librăria Coșbuc —, la Oradea corsoul ținea de la magazinul universal pînă la podul mare și viceversa. Un dus-intors de ăsta se numea „o tură“. Se făceau cinci șase ture în fiecare seară, fenomen urban al vremii, întilnindu-se aici toată lumea și elevi și profesori și eleve și profesoare. Poate că nu avea lumea unde să se intilnească în altă parte dar cred că nu era arădean care să nu facă pe-atunci citeva ture pe curso in fiecare seară. Nouă ni se părea oricum binevenit. Deci veneam și mergeam și mergeam și veneam de la magazin la pod și de la pod la magazin iar „Rob Peste Tot", vînzătorul ambulant al Orăzii, care vinde astăzi loz în plic vindea pe vremea aceea pe corso bomboane și covrigi cu sare și cu mac „face bine la stomac". — Eu care nu sunt un orădean sadea, deci nici născut, nici crescut aici, mai mult trecut, cînd cu a X-a B, socotesc că orădenizarea mea afectivă se leagă oarecum de această stradă, care pe atunci era foarte principală. Și cred că pentru fiecare dintre noi există undeva o stradă principală într-un oraș pe lume. Vasile SPOIALA