Familia, 1975 (Anul 111, nr. 1-12)

1975-01-01 / nr. 1

domnita filimon TÎNĂRUL MAIORESCU Figura lui Titu Maiorescu nu și-a sleit încă (nici pe de­parte) sugestiile interpretative, de vreme ce, numai în ultimii ani, s-a constituit în obiect­ul nu mai puțin de trei exegeze ample semnate de Ovid­iu Cotruș, Nico­lae Manolescu, Dom­­nica Filimon. Dacă cercetarea lui Cotruș pune un accent viu pe cuprinsul ideatic-cultural al operei maioresciene, dacă volumul lui Nicolae Manolescu sondează personalitatea erou­lui cu o neascunsă satisfacție a lirismului critic (confruntare ideală a autorului cu personajul), studiul oferit de Domnica Filimon are o evidentă finalitate biografică. Dar biografia unui om mare nu se poate reduce la o însumare informativă, fiind un veșmânt alegoric al unor semnificații. Nu poți scrie serios despre Napoleon fără a invoca duhul Istoriei nici de­spre Dante altminteri decit ca despre un pretext al Viziunii, in raport cu Eminescu se adună maldăre de date anodine numai în curtea basilicii ce i-a fost ridicată (și care date n-ar fi avut loc în altă parte). Așa incit reconstituirea unei etape din existența lui Maiorescu nu poate fi decît tangentă la ideile generale care izvorăsc din paginile ca și din acțiu­nea omului contradictoriu, a cărui imagine contradictorie, perpetuată în conștiința posterității pînă azi, îi clasează însă în chip peremptoriu importanța. In același timp (orice comentariu consacrat unui autor fiind implicit o sancționare a criticii anterioare) e o poziție față de întrebările ce pla­nează asupra autorului „Criticelor". Publicarea primelor inedite ale biografiei maioresciene (cele trei volume de „însemnări zilnice", editate de I. Rădu­­lescu-Pogoneanu între 1937—1943) a reprezentat un eveniment de natură a „redimensiona", după cum se știe, personalita­tea marelui critic „punîndu-se în acest chip stavilă tendințe­lor apologetice și hagiografice ale discipolilor". Structura intimă a ființei magistrului percepută pînă atunci sub sem­nul olimpianismului, se complică, parcă în condițiile inven­tării unui nou aparat optic. O dualitate psihică se oferă pri­virii, prin relevarea notelor unui temperament pasional, răvă­șit, cu greu dominat de o severă cenzură rațională. „Greșim oare —­ se întreabă cu emoție Domnica Filimon — dacă am denumi această componentă afectivă a naturii sale psihice drept etern feminin, în sensul plenar de complement al struc­turii bărbătești pe care îl dădea Goethe noțiunii? Problema ni se pare însă că trebuie pusă în termeni mai firești. Imper­sonalitatea simbolică a lui Maiorescu era o legendă, o fru­moasă legendă, un bust marmorean înălțat de însuși modelul său (de loc lipsit de ambiția înaltă a cristalizării personali­tății, idealul său endemonologic, cum observă autoarea) și venerat de discipolii ca și de urmașii săi. A crede în­­ realita­tea unei legende e un risc sui-generis, o aventură a spiritu­lui, analoagă celei ce a generat-o. Era fatal ca exercițiul istoriei literare să deshumeze urmele terestre, doveditoare ale complicației organic-umane care a stat la temelia mitu­lui. Meritul evocării semnate de Domnica Filimon o constituie (cu sau fără voia cercetătoarei) tocmai o necesară încercare de conciliere între cele două serii de termeni aparent în an­tinomie, între legenda care sterilizează un fond uman pre­supus și între concretul existențial ce cată dramatic-conștient a se învălui în aerul fabulos. Credința în structura apolinică a lui Maiorescu e o naivitate dacă se dispensează (în plan biografic-critic) de cunoașterea crispărilor dureroase, a efor­turilor de voință formativă ce au făcut-o posibilă. Luciditatea glacială a criticului e teribil de precoce, amendînd în acești termeni elanul erotic către Olga Coronini: „Eu nu știu de mă vei ierta, dacă te numesc superficială, dar trebuie să ți-o spun. Aș vrea să remarc aceasta dintru bun început, deoa­rece se simte contrastul dintre firea mea rigidă și cumpănită și temperamentul d-tale aprins și nechibzuit... (p. 111). Ur­mătorul aforism deseori citat poate fi luat drept o supremă condensare a conștiinței de sine maioresciene: „Oare pîrîul de la munte ar fi așa de limpede și de voios, dacă n-ar fi rece?" (p. 226). Apare și ideea de sacrificiu, dar grefată pe simțământul debitului vital redus, al disciplinei impuse nu nu­mai de la nivel rațional, ci și prin însuși reflexul structurii economice a spiritului: „Arta vieței? Rezervă, discrețiune, cumpătare, în genere negațiune și în rezumat abnegațiune". (215) De aci vocația pedagogică reală în măsura în care se justifică nu numai prin rezultatul excepțional ci și prin media pe care e obligată a o servi: „Insă și pentru capetele care trec de mediocre se cuvine să avem un mare interes peda­gogic, și poate aici stă chiar deosebita însemnătate a învă­țătorului". (p. 209 urm.) O senectute prematură (pe deplin întruchipată în cariera criticului, ca și în stilul său existențial) se impune în considerații surprinzător mizantropice, într-o ne­gare a tinereții căreia totuși i s-a dedicat, cu un purificat cinism: „Omul tînăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrîn se poate întrucît va zice că este, fiindcă a fost și s-a dovedit..." (p. 225). In aceste circumstanțe e clar că oricînd pot erupe pătimașe atitudini contestata­re, iritări ale unor naturi simpatetice precum G. Călinescu sau N. Iorga, care îi reproșa, în formulă celebră, lipsa de semnificație termică: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lingă din sus". Domnica Fili­mon visează delicat la toate acestea, adunînd cu o mare osîrdie și eleganță documentele pe care le prezintă într-o ireproșabilă montură istorico-literară. La coralul lor obiectiv, participarea sa e discret-sceptică, în momentele cînd vocea i se aude distinct, în sonul mustrător al formulelor cu gust rar: „In octombrie 1856, amiciția lui Titu Maiorescu cu Richard Capellmann încetase; conștient și neînduplecat, Maiorescu sacrificase prietenul­ prieteniei" (p. 43). Sau: „avu­sese o pretimpurie conștiință a lipsei de talent literar, cînd în fața tentațiilor Poeziei se lăsase înlănțuit de spiritul critic, ca odinioară Ulise la chemarea sirenelor." (p. 218). Mircea Iorgulescu RONDUL DE NOAPTE Cochetînd cu rigorile organizatorice ale volumului, Mir­cea Iorgulescu vădește de la început o mare ambiție. „Ron­dul de noapte" nefiind „o culegere de foiletoane" ar fi „o formulă întrucîtva de mijloc între eseu, portret și studiu ana­litic", elemente dispuse „într-o ordine în același timp cro­nologică și tipologică". Grațioasa (și voit neconvingătoarea­­) repudiere a foiletonului pune problema neîncadrării în tipar, a unicității posibile. Evadarea din formula prestabilită îi creează criticului, din primul moment putința de a visa lucid. Punctele sale de raportare sunt ilustristie: Rembrandt, Sainte- Beuve. Explicațiile pe care le avansează asupra motivelor curente țin de o subtilitate avocațială, de o alternanță de aprobări și negații într-un joc din care se reține rapiditatea funcțională. Autorul nu-și livrează încă materia en gros, ofe­rind doar cu îndemânare eșantioane multicolore, dintr-un gea­mantan înțesat. Dar programul lui Mircea Iorgulescu nu e de fapt al spectacolului (acesta fiind doar un derivat), ci al circumspecției, al neliniștii, cu alte cuvinte al tensiunii temperamentale. Și așa cum se întâmplă de regulă, această dispoziție are proprieta­tea magnetică de a atrage din aerul epocii tocmai ceea ce ii convine. Criticul e satisfăcut de peisajul frămîntat care îi oferă prilejul polemic, de neașezarea valorilor care îi acordă posibilitatea de a lupta. Drept blazon e înălțată următoarea frază sainte-bellviană: „Una dintre caracteristicile izbitoare ale literaturii contemporane este perimarea rapidă a unui număr imens de cărți și de autori, «istoricizarea» lor; tot­odată, există și personalități puternice, care au rezistat și rezistă prin talent și forță de creație, acestui proces de uzură." (p. 14). Intelegind a spori dificultățile, a „răscoli" și mai adtine terenul dat, autorul „Rondului de noapte" (titlul însuși revelează apetența aventurii clarobscurului), face aproape pretutindeni obiecții gustoase, „cîrtește" cu încîn­­tătoare incredulitate pur intelectuală. Indiferent de ade­ziunea cititorului la opiniile criticului (în mod firesc aceasta are o limită), ele configurează o zonă de incitație. Analiza e națională, voit „rece", eliminând orice gesticulație patetică, fără un complex al expresiei, fapt ce pune și mai mult în relief mobilul interior al „nemulțumirii". Emil Botta, pe neaș­teptate, devine una din victime, căzînd sub ghilotina crite­riilor absolute: „Emil Botta este poetul unei evoluții între­rupte; însăși poezia lui e contorsionată, dezechilibrată in­terior." Ba chiar, „efectele sunt nu o singură dată, estetic vorbind, oribile" (p. 21). Examinată cu aceeași implacabilă metodă, Maria Boriș e amendată (mult mai convingător decît autorul „întunecatului April"!), printr-o frazare solemnă, întunecată ca desișul unei păduri. Pas cu pas este urmărit Cicerone Theodorescu, printr-o încruntată minuțiozitate de de­tectiv, reconstituindu-i-se impasurile lirice, formele succesive ale improprietății. Defecțiunile producției poetului sînt aliniate fără menajament: „Oricît de radicală ar fi fost metamorfoza lui Cicerone Theodorescu după debut, dacă hermetismul său era autentic s-ar fi perpetuat măcar sub forma spaimei de diluție, sentiment pe care proporțiile scrierilor sale îl contrazic ferm." (pag. 35). Ironia exegetului e constrînsă, astfel după cum vedem, a se manifesta ca un reflex obiectiv al probei. Alt exemplu: „o culegere de Dan Deșliu se intitulează, în mod straniu pentru un autor copleșit de onoruri și succese (fusese inclus în manualele școlare la o vîrstă a debutan­ților!), Ceva mai greu!" (p. 44). Deși din păcate negația nu vădește încă un sistem, ci un exercițiu. După ce fixează, cu o inevitabilă severitate, începuturile poetice ale lui A. E. Ba­consky:­­„versificațiile lui A. E. Baconsky sunt perfect neutre pînă și la nivelul anecdoticii (expresia este uniformizată pro­gramatic), reluîndu-se cele mai tipice situații din proza epocii, fiindcă poezia devine exclusiv epică" (p. 45 urm.)), Mircea Iorgulescu cedează unei generozități, cu atit mai dezagreabile, cu cît trebuie plasată pe treptele valorice ale volumului care include și studiul despre Emil Botta: „In Dincolo de iarnă sînt cuprinse «pasteluri» și nu «întîmplări și fapte», acestea fiind semnul exterior al unei profunde schimbări." „Profunzimea" schimbării în cauză nu e însă ilustrată nici măcar de citatul ce urmează, facil sentimenta­lizat: „O­dălii, tufan­ici și crizanteme, /Flori târzii, flori de toamnă­­ /De aramă, de purpură steme /Peste paloarea gră­dinilor brumate, /Un sentiment nelămurit mă tot îndeamnă /Să vă iubesc mai mult decît pe toate." (p. 47). E foarte greu de dovedit că selecția din 1967 a lui A. E. Baconsky, „Fluxul memoriei", ar fi „severă" și că ar fi fost efectuată „printr-o mare exigență", după cum încheierea articolului sună ambiguu: „Fără a fi dramatică în sine, poezia lui A. E. Baconsky este expresia unei drame". Uneori rezerva criticului se ivește în contextul unor verdicte favorabile, dîndu-le o notă picantă și în același timp o remar­cabilă precizie materială. înscrierea în timp funcționează, în ci­tatul de mai jos, ca o dublă perspectivă, structurală și valo­rică: „poezia lui Adrian Păunescu trăiește dintr-un cult sta­tornic al evenimentului poetul asemănându-se ca natură tem­peramentală cu autorii de la jumătatea veacului trecut, la fel de tulburi și de turbulenți, de agitați și de pătimași în efortul de a spune și devora liric realul. (p. 68) O deosebită vervă contestatară i se aplică lui Alexandru Ivasiuc, așezat cu maliție sub zodia confecției căznite, menită a cîștiga bună­voința lectorului în insuficiențele sale secrete:" .. . romanele lui Alexandru Ivasiuc nu pun probleme, ci dezleagă pro­bleme, nu cer explicații, ci dau explicații, nu inventează, ci demonstrează, nu propun, ci dovedesc, nu tulbură, ci lămu­resc, nu implică, ci explică ... literatura, ca orice artă, are nevoie de o inițiere, presupune deprinderea unui alfa­bet, încît lectura unui roman de Alexandru Ivasiuc de­vine o probă, un certificat incontestabil, și cire, la urma urmelor, acceptă că este profan în chestiuni de artă și mai ales de literatură?" (p. 154). Formula plastică e rară, dar întregul text e plasticizat, fin supravegheat, înfiorat de aspirația preciziei. Un postulat al „autenticității" făcîndu-se mereu simțit, criticul îi subordonează preocuparea formală, fără a o sacrifica. Confesiunea sa e ideologică iar au ima­gistică, ceea ce nu înseamnă că vagul emoțional nu se adună în cîte o scânteiere ce pare a-l uimi pe autorul însuși: „Pa­­rafrazînd un vers celebru, Adrian Păunescu ar putea să ex­clame: «J'aime le mouvement qui dé place des lignes...» (p. 72), în cîte o asociere temerară ce într-o clipă cristali­zează un material amorf: „Structura poeziei lui Leonid Dimov este de tip folcloric și așa se explică locul atri­buit motivului călătoriei..." Mircea Iorgulescu ai se pare cea mai interesantă vocație critică afirmată la noi în ultimii ani. Gheorghe GRIGURCU FAMILIA 3 — fragmente — EMINESCU Nu a fost legendă, deși totul pare legendă. De pe frunte se ridică somptuoasă aurora. Arcul de raze e mai larg de atunci, aprinși sînt toți plopii. Lumina cade mai în adincuri și deasupra noastră stau mai multe stele. Inima ne e mai mare, iar cuvintele au foșnet de tei. Peste pămîntul lăudat de Herodot, ge­nele zorilor sint mai întinse... Și după mai bine de un veac ne simțim tot așa de fascinați de oglinzile lui, în care chipurile noastre nu mai au liniște, fiind­că gindurile nu se opresc și inimile trebuie să bată sub corolă de floare albastră ... Nu, Eminescu nu e singurul care ne-a trezit la măreții, la mereu mai presus, la atita înălțime cită ne este dată puterilor noastre neresemnate; dar nu știu cum el parcă a țîșnit mai din străfunduri, ne-a dat mai multă „neliniște“, acea neliniște care te în­­spăimîntă dacă stai culcat la pămint. Pe bunul pă­­mînt românesc, el te face să aduni toate izvoarele pentru a putea naviga în lume, el ne-a dat o ima­gine mai universală propriei noastre ființe, un loc mai luminat. De aceea el nu poate tolera levantinismul, el nu poate admite junii corupți, el nu poate vedea sleirea ■ măduvei. Geniul lui a intuit geniul poporului acesta, o lume de gînd și inimă minunată peste care au bătut vînturi rele și de aceea trebuie să fim mai mari în noi înșine. Suficienți nouă. Fără artificii și fără spoială. In existență proprie și plină vedere, preferîndu-ne in vi­ziune și comportare istorică, cu o vocație grea, cu o­­ vocație dură, mereu in împotrivire, fiindcă ispita pă­­­mîntului și cerului a fost mare... Teribilis est locus iste! Știa prea bine Eminescu, fiindcă a cutreierat toată țara, știa din cronici, știa din cîntecele poporu­lui. E cînd la Aron Pumnul, cînd pe drum de aur spre Blaj, cînd strălucind luceafăr la Iași, cînd incoruptibil în bătălie gazetărească la București. Cuprinde toată țara, în dimensiunea teritorială și sufletească a țării întregi, iar în 1871 nu putea să nu fie și el la Put­­na.. . Se mișcă un neam pretutindeni, în largul lui și în vechimea lui, în tălmăcirea ingenioasă a lumii, purtîndu-i graiul suav și mîndru, simțind acea taină a unității noastre spirituale, confluenți prin țară, cu un univers așa de uman, meritînd pe deplin o altă soartă decît aceea pe care trebuia să o vadă în timpul său la stratul unei societăți suprapuse, dinlăuntru sau­­ dinafară. La suprafața țării era și o „urîciune, fără suflet, fără cuget...“ descurajant de dezonorantă pen­tru noblețea poporului acesta. Satira lui nu e zefle­mea ci blestem buruienilor care nu lasă iarba să crească, blestem vînturilor ce aduc praf și sting focu­rile din vatră... Prin el ne-am știut căuta mai în profunzime, acolo unde lucrurile sint mai tulbură­toare, dar în același timp mai mărețe, mai amețitoare în frumusețe și ideal, mai după chipul și asemănarea noastră, unde nu coboară comedianții, unde n-au ce căuta decît cioplitorii în marmora destinului. Nu, nu mai e așa de ușor cu Eminescu lingă noi. Orizontul ni s-a mărit, nu mai putem să nu medităm, sensibili­tatea ne e mai fină, pașii mai drepți și conștiința is­torică mai cutremurătoare. Dar și încrederea în noi este mai voluminoasă prin lărgimea de vederi și a răspunderii de propria noastră ființă: „Despre partea închinărei însă, doamne, să ne ierți...“. Nu e un or­goliu nemăsurat, ci o măsură a vredniciei legitimității: „Și de aceea tot ce mișcă-n țara asta,­­ rîul, ramul. ! Mi-e prieten numai mie ...“ Sîntem în firea lucrurilor și tăria noastră stă în onestitatea dreptății. Nu a fost legendă, dar totul încîntă ca în legendă. Ridicăm pe umeri aurora. E o oră de întîlnire sub auroră. Arcul ei e mai larg. Tristețea de pe fața lui s-a făcut lumină și bucurie. Toți avem loc la întîlni­­rea aceasta și umerii noștri par cariatide de raze... Coriolan GHEȚIE din „Familia", 1892

Next