Familia, 1977 (Anul 113, nr. 1-12)

1977-01-01 / nr. 1

L. PROLETARI DIN TOATE 'J-'AxilILIJU, UNU.1.4.A­ V^Í\Í fondator #61*10 Q V"Q anul 13 (113) • nr. 1 (137) I­n s |­p ianuarie 1977 VULCAN 16 pagini • 3 lei (Continuare în pag. 11) DIMENSIUNI ALE CONCEPTULUI DE ECHITATE SOCIALĂ încercăm în rîndurile de față o abordare teoretică a dimensiunilor conceptului de echitate socială, problemă de mare importanță teoretică și practică, căreia Progra­mul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, îi acor­dă o atenție deosebită. Plecăm de la premiza că socia­lismul, în virtutea propriei sale esențe realizează pro­cesual principiile echității autentic umane în toate sferele activităților și raporturilor sociale ale oamenilor, în sfe­rele raporturilor economice juridice, politice, morale, ținînd seama de legătura dialectică dintre interesele generale și fundamentale, unitare, ale membrilor societății și inte­resele lor personale. Este vorba de statuarea principiilor eticii și echității socialiste la rangul de principii ale or­ganizării vieții interne și internaționale. Totodată plecăm de la premiza că socialismul realizează unitatea dialec­tică a valorilor educației din punct de vedere economic, politic, juridic, moral; în același timp, problema echității sociale o conside­răm o coordonată esențială a umanismului socialist „care pune pe primul plan omul și, totodată, îmbină interesele particulare cu cele ale întregii societăți, asigură bunăsta­rea și fericirea fiecăruia, odată cu a întregului popor11.1 Lupta împotriva inechității și pentru instaurarea unei ordini drepte a raporturilor între oameni, ca parte inte­grantă a umanismului socialist, are un caracter revolu­ționar care cuprinde toate sferele activității sociale, eco­nomice, administrativ-organizatorice, politice, juridice, morale, culturale etc. Noțiunea de echitate are multiple sensuri care privesc domeniul economicului, juridicului, politicului, moralei.­ Echitatea este una din noțiunile principale ale eticii, comparabilă cu categoriile de bine, onoare și demnitate, omenie, cinste. Din punct de vedere etic, echitatea parti­cipă la constituirea și funcționarea principalelor elemente care compun structura moralei; ideal, principiu, catego­rie, normă. Există multe sensuri morale concrete ale echității printre care amintim: norma răsplatei după faptă, a recunoașterii greșelii săvîrșită față de cineva și a reparării daunelor cauzate. Echitatea înseamnă or­dine echitabilă, ceea ce presupune raporturi morale care produc valorile morale. Acolo unde este o ordine bazată pe cerințele autentice ale moralei și acolo unde oamenii respectă, în comportarea și în raporturile lor datoriile morale, spunem că domnesc echitatea și dreptatea.3 Din punct de vedere economic, echitatea desemnează valoarea și caracterul raporturilor economice, acestea din urmă putînd fi apreciate ca drepte sau nedrepte. Pe baza noțiunii de echitate se caracterizează, de exemplu, rapor­turile dintre exploatați și exploatatori în societățile antagoniste, pornindu-se de la poziția acestora față de mijloacele de producție, de la rolul și poziția lor socială, de la repartiție, apreciindu-se ca fiind inechitabile, întrucît ele includ în sine inegali­tatea, exploatarea și asuprirea. Din punct de ve­dere economic, echitatea sau inechitatea sunt ca atare, nu în funcție de ceea ce cred oamenii despre ele, în mod diferit, date fiind interesele lor deosebite; ele sunt fapte economice reale, obiective. De aceea, deși element al conștiinței sociale, noțiunea de echitate este folosită în funcție de un anumit conținut economic obiectiv, tinzînd să promoveze anumite raporturi economice reale prin in­termediul dualității valorice drept-nedrept. Aceasta în­seamnă că există și o semnificație economică, relativ de sine stătătoare, a echității. Ea vizează un conținut eco­nomic, promovarea unor interese economice, modelarea raporturilor economice între oameni, stabilirea unor co­relații care se determină prin motivări de ordin eco­nomic. Din perspectivă economică echitatea socială vi­zează în același timp și raportul dintre rolul și contribu­ția pe care diferiți oameni, diferite grupuri sau clase so­ciale, o aduc în viața societății și ceea ce dobîndesc sau obțin de la societate, gradul de concordanță dintre im­portanța socială a muncii depuse și aportul adus, pe de o parte, și mărimea părții ce le revine din avuția socială, cît și modalitatea de însușire a acesteia, pe de altă parte. Desigur, această relație, caracterul ei echitabil sau inechi­tabil depinde de genul de proprietate, de poziția oame­nilor față de mijloacele de producție. Din punct de ve­dere politico-juridic echitatea vizează o anumită struc­turare a raporturilor politice și juridice, exprimînd cerința întemeierii acestora pe egalitate socială, structu­rare corelată și cu ideea de libertate. Atît în activitatea Liviu MOLDOVAN doctor în filozofie Teodor BOTIȘ , peisaj românesc Sine ira et studio. In onestă cinstire a adevărului. Luîndu-ne asupra noastră, ca răspundere civică, tot ce s-a zămislit în ființa noastră națională, toate gri­jile care ne-au apăsat, nu mai multe decît ale al­tora, tot răul unor ani cumpliți cu ce sîntem vino­vați și cu ce nu sîntem vinovați, dar și cu tot ce ne-am dat nouă în simțire nobilă și în gîndire luminată din care s-a făcut ceea ce este această spiritualitate și vrednicie românească, nu mai puțin înălțătoare de­cît a celorlalți. Da, sine ira et studio, dar cu emoția ce ni s-a strîns în inimă, cu binecuvîntarea idealu­rilor noastre, cu fiorul ce ne-a curentat șira spinării cînd ne adunam la fapte mari, dar și cu destulă mînie ca să nu-l putem aplauda niciodată pe Vogo­­ride caimacamul și pe atîția alții din afară sau din­lăuntru ce au petrecut la noi sau împotriva noastră cu suflet infam, aducîndu-ne vărsat de vînt. Și vîn­­turile ne-au bătut din toate părțile ... Dacă e să răscolim prin epocile noastre, cu restrîn­­gerile lor de soare și cu eclipsele lor, nu știu dacă ispita istorică nu ne-ar ține mai mult la vremea lui Cuza Vodă, care aducea la pragul triumfului tot ce a fost strălucire și luptă zădărnicită la pașoptiști și care prefigurează independența „absolută“ și marea unire după care am pătimit, mai ales de la suspinul lui Mihai Viteazul în străfulgerarea unei înfăptuiri și în vedenia unui ideal. Și, de cînd n-a mai putut să fie deșertăciune în sufletele noastre... Eram „septiman" la acel miraculos liceu din Be­­iuș, cu așa de multe imnuri în zidurile lui și în clasele căruia s-au destăinuit atîtea credințe pentru neamul acesta, cum aș putea uita emoția ce ne cuprin­dea cînd rosteam pe dinafară, sub privirea solemnă a profesorului Constantin Pavel, cuvîntul lui Mihail Kogălniceanu la alegerea lui Cuza ca Domn al Mol­dovei: „Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română... Ale­­gîndu-te pe tine Domn în țara noastră am vroit să arătăm lumii a ceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou ... Fii dar omul epocii, ... fii domn cetățean... Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun...“ Rostită cu dicțiune și impetuozitate. Ca scrisoarea a treia a lui Eminescu. Da, știm, vremea aceea a lui Cuza nu a fost de azur. Nici nu putea să fie numai așa. Oricum, însă, peste cei dinafară și peste atîția și dinlăunru, se instituționaliza demnitatea națională a neatîrnării și cu atîtea reforme de anvergură cîte se puteau face, cu destulă îndrăzneală și mîndrie, printre toate ame­nințările și intrigile venite și de la cei care ne „protejau“ și de la cei care ne blestemau și de la unii Vogorizi de ai noștri. Cine nu ne căuta pri­cină? Pentru superba zveltețe a acestui nou stat care, în sfîrșit, pretindea fără rezerve suveranitate națio­nală, care se chema la sine și care prin însăși această inaugurare chema spre el tot ce prin firea istoriei trebuia să fie Românie! Fără a simplifica prea mult și a crede că acei ani au trecut numai în aclamații; oricum însă se auzea în istorie prima bucurie populară de așa pro­porții, țîșnită cu o spontaneitate pe care nu o pot avea decît oamenii în care s-au îngrămădit pînă la sufocare așteptările. Numai atunci ne-am putut da seama mai deplin cît de greu se cucerește spontanei­tatea și ce adîncimi trebuie să aibă; și numai atunci cînd a fost să se treacă la investiturile independenții și unirii s-au putut desluși mai bine cite și încîlcite ramificații avea supușenia de orice fel. Fiecare gest era pîndit, fiecare clopot de sărbătoare era ascultat cum sună și pentru ce anume sună, toți ar fi vrut să fie numai o paradă „încuviințată”. Cu atît mai de laudă este mîndria lui Cuza și lucrurile ce le-a în­drăznit, chiar dacă n-a putut descurca toate ițele nici cu mintea luminată a lui Kogălniceanu nici cu po­porul care l-a slăvit. Dar, cu atîta inimă cîtă a fost atunci și cu cît s-a făcut în dreptate și demnitate națională, se putea trece la ceea ce are să vină într-o splendidă confruntare de conștiință și vitejie în 1877 și în 1918. Iar ceea ce atunci a rămas numai o nobilă aspi­rație, cutezanța unui vis și chiar cîte nu le-au putut trece nici prin gînd, pe bunele lor temeiuri, s-au ri­dicat în zilele noastre acele împliniri ce leagă intr-un tot indivizibil independența națională cu eliberarea socială, prosperitatea socială cu demnitatea umană. Vredniciile de azi dau o nouă strălucire înaltei „misii istorice“ a acelora care s-au știut legitima cu mîndrie și înțelepciune în vremea marilor aspirații. Coriolan GHEȚIE

Next