Familia, 1977 (Anul 113, nr. 1-12)
1977-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA Vitrina cu cărți imnurile neatârnării Editurii craiovene „Scrisul românesc" îi revine meritul de-a fi publicat, acum, cînd întregul nostru popor sărbătorește Centenarul Indepedenței, prima antalogie de poezie dedicată luptei pentru neatîrnare. Volumul Imnurile neatirnării este îngrijit de Victor Rusu care-l și prefațează. Cartea este o adevărată cronică in versuri a războiului de la 1877—78 in urma căruia România și-a consolidat independența declarată la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu, care a dat glas voinței întregului popor. Victor Rusu adună în cele aproape 200 de pagini ale antologiei versuri datorate unui număr de 30 de scriitori. Indiferent că poeziile sînt semnate de Alecsandri, Coșbuc, Delavrancea, Macedonski, Iosif Vulcan, nume cunoscute în istoria culturii noastre, sau de Z. Antinescu, C. Cîrlova, C. R. Cornățeanu, M. C. Mănciulescu, N. T. Orășeanu, N. Scurtescu, I. N. Șoimescu sau N. Vulovici, autori mai puțin cunoscuți sau chiar necunoscuți marelui public, cartea face dovada patriotismului de care erau pătrunși intelectualii români, a patriotismului conștiinței românești de-acum un secol. Regăsim in imnurile neatirnării multe din versurile intrate, de mult, în patrimoniul nostru literar (și afectiv) pe care generații de-a rîndul leau declamat (și cîntat): „Peneș Curcanul", „Sergentul", „Hora de la Plevna" de Alecsandri, „Dorobanțul", „O scrisoare de la Muselim-Selo" de Coșbuc, „Pui de lei" de Ioan Nenițescu, „Marșul anului 1877“ de Gr. Bengescu, precum și poezii pe care autorul cărții, cu strădania și conștiința istoricului literar, le-a readus pentru prima dată — poate — de la publicare in paginile unei cărți. Poezii ca „Armatei române" de Scipione I. Bădescu, sau „Cununa de laur" de Petre Dulfu (reproduse din „Familia" lui Iosif Vulcan"), „Vînt de primăvară" de Macedonski, „Marșul roșiorilor de la Vede" de M. C. Mănciulescu nu dau valoarea poeziei românești de acum 100 de ani (trecuseră zece ani de la debutul lui Eminescu) dar ele fac cunoscută vibrația patriotică a lirismului românesc din epoca respectivă. „Deșteptare" țării, „renașterea" națională erau salutate de poet: „De-atâtea veacuri de amintire, / O, Românie, patria mea / Soarele bieții, cu fericire / Răsare pe fruntea ta !“ (Al. Carpenișeanu — „Ea fiii României"). ,,După secole iar apare / Azi a României stea ! Veniți toți cu mic cu mare / Vă-nchinați români, la ea" (G. Sion — „Steaua României"). Conștiința participării la un mare act istoric și ideea unității naționale sunt prezentate in aceste „imnuri" ale independenței, mai mult sau mai puțin izbutite artistic: „Asta-i lupta cea mai sfintă, / Toți cu fală se lovesc; / Coici un dor pe toți incintă, / Viitorul românesc. / Toți romănii-n orice parte !e privesc cu un cuget sfînt; / Toți românii iau azi parte, / Cu braț ?i cu simțămint." (Iosif Vulcan — „Scaune pentru cei răniți"). Fiecare poezie antologică este însoțită de data și locul apariției, lucru care ne prilejuiește constatarea că presa vremii, și în primul rând „Convorbiri literare", „Familia", „Războiul", „Dorobanțul", „Presa", și-au deschis cu generozitate coloanele pentru cei ce, cu patos și spontan, cîntau soldatul român plecat dincolo de Dunăre să lupte pentru independența țării. Cartea pe care o prezentăm cititorilor noștri face dovada conștiinței civice a scriitorului român, structural militant, este un document literar, parte a epopeii noastre naționale. Azi ea poate fi de un real folos celor ce se pregătesc să sărbătorească Centenarul Independenței prin manifestări cultural-artistice. Cornel BANU Aurel XEDEL ® peisaj TEODOR VÂRGOLICI ecourile literare ale cuceririi independenței naționale Dintre cărțile de dată recentă, care se referă la războiul pentru cucerirea independenței de stat a României (1877—1878), se detașează cea semnată de Teodor Vârgolici. Intitulată Ecourile literare ale cuceririi indepenței naționale (Editura Eminescu, 1976, 301 p.). Autorul mărturisește în Prolog că de multă vreme a fost stăpînit de „gîndul de a cerceta și sintetiza ... ecourile pe care lupta poporului român pentru independență națională le-a avut în operele scriitorilor noștri” (p. 5). Procedînd la fapte, autorul și-a dat seama cît de dificilă este această întreprindere, datorită materialului impresionant care a trebuit să fie parcurs și selecționat, pentru că ideea amintită are o îndelungată existență in operele literare românești, ca reflectare firească a eforturilor poporului nostru pentru obținerea neatîrnării. Se face evidentă, pe parcursul întregii cărți, pasiunea autorului în investigarea importantei problematici istorice menționate, precum și tendința de a pune la dispoziția cititorilor paginile cele mai semnificative care se referă la aceasta. Reactualizînd tradițiile literare ale ideii de independență națională, precum și ecourile ei folclorice, Teodor Vârgolici își continuă demersul istoriografic, oprindu-se la reliefarea atitudinii civice a scriitorilor, după care stăruie — cum era și firesc — asupra viziunii eminesciene asupra evenimentelor din anii 1877-1878. Este analizată, Cu competență, creația inspirată din lupta eroică a armatei române, aparțind lui V. Alecsandri, Al. Macedonski, I. L. Caragiale, Al. Odobescu, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu și altor poeți și prozatori, fiecăruia consacrîndu-i-se un capitol. De real interes este și modul cum autorul relevă soldaritatea scriitorilor din Transilvania și Bucovina, care au trăit cu similară intensitate evenimentul. De reținut și considerațiile din ultimele trei capitole, care vizează „ecourile peste decenii" ale războiului și semnificațiile contemporane ale acestuia. Deși are unele limite, mai cu seamă sub raportul cuprinderii mai multor documente literare și creații care au ca obiect sau sunt inspirate din lupta pentru libertate și neatîrnare, cartea în discuție este o notabilă și meritorie încercare de a sonda un domeniu de referință. Ea va deveni, neîndoielnic, un punct de ulterioară raportare, constituind o apariție necesară, care prilejuiește cititorului de astăzi accesul la importante mărturii despre felul cum s-a reflectat în literatură războiul de independență. Alexandru VIFOR general ALEXANDRU CERNAT memorii campania 1877-1878 Recenta apariție (în Editura Militară) a memoriilor generalului Alexandru Cernat, fost ministru de război și comandant al Armatei române de operații in bătăliile din sudul Dunării. Constituie o neecentă restituire istoriografică, deoarece importantul document provine de la un personaj militar care a jucat un mare rol în desfășurarea luptelor susținute de armata noastră, fiind deci o veritabilă sursă informativă, care se adaugă altor asemenea materiale ce au aparținut participanților la război, publicate în anii imediat următori încheierii păcii (spre pildă, cele 17 biografii ale unor ofițeri români — în care erau consemnate și fapte de arme din timpul campaniilor din nordul și vestul Bulgariei — editate ca Apendice la cartea profesorilor năsăudeni dr. A. P. Alessi și Masim Pop, intitulată Resbelulu orientale ilustratu, Graz, 1878) sau intr-o perioadă ulterioară. Editarea Memoriilor în discuție (din care un fragment a fost publicat nu demult în „România literarii se datorează generalului maior or Constantin Olteanu,o.gr.i„ prezenta «o notie de subsol și o notă biografică, aceasta din urmă avînd menirea de a informat cititorii neavizați despre cariera militară a generalului Alexandru Cernat și, îndeosebi, despre contribuția sa la obținerea victoriei armatei române — în bătăliile de la Grivița, Rahova și Plevna asupra turcilor. Cu obiectivitate deplină, autorul restabilește proporțiile și relevă meritele reale alei unei personalități remarcabile, careprin excepționala sa pregătire, curajul. Și luciditatea acțiunilor a exprimat pregnant tipul de comandant militar român. Este, deci, binevenită reactualizarea figurii și faptelor sale, mai ales acum, în preajma aniversării Centenarului Independenței de stat a României (1877—1977), când este imperioasă cunoașterea tuturor eforturilor poporului nostru în acei ani de străduință și glorie, care au determinat Europa să recunoască suveranitatea statului român, ce fusese proclamată la 9 mai 1977. Pentru a asigura posibilitatea confruntării textului editat cu cel al manuscrisului original au fost reproduse (în paralel) toate paginile acestuia. La o analiză atentă a Memoriilor„ se constată stilul lapidar și exact al autorului, exprimarea limpede a celor relatate. Din text rezultă, de asemenea, anumite adevăruri neîntilnite altundeva, care fac documentul și mai valoros. Generalul Alexandru Cernat dovedește și în memoriile sale de război — care, deși sumare, conțin informații deosebit de prețioase — un evident discernămînt și un exemplar echilibru al observațiilor, la care se adaugă onestitatea prezentării evenimentelor militare, care sporește iarăși însemnătatea acestora, împrejurare ce va trebui luată in considerare de cititori. Viorel FAUR Petre Dulfu cintaresul Independenței Revista „Familia” a inimosului om de cultură — Iosif Vulcan a lansat alături de marii noștri poeți (Eminescu, Coșbuc, Goga) și pe Petre Dulfu (1856—1953), poetul și pedagogul maramureșan, care a trăit la București după terminarea studiilor universitare de la Cluj. Cum singur a mărturisit, Petre Dulfu a intrat în contact cu literele românești în școala din satul său natal (Tohat, județul Maramureș) și apoi, prin intermediul revistei „Familia”, publicație ce se află în biblioteca „Societății de cultură a elevilor români” de la liceul din Baia Mare (1868—1873) și apoi a liceului maghiar din Cluj (1874—1877), unde și-a încheiat studiile secundare. Războiul de Independență a constituit un eveniment care a frămîntat opinia publică a românilor de pretutindeni. El a fost oglindit de aproape toate publicațiile românești ale acelei epoci. „Familia* — de pildă, în numeroase articole a publicat știri și aspecte din lupta soldaților români, în acest război de eliberare națională. Tînărul colaborator al „Familiei*, Petre Dulfu, pe atunci elev, salutînd victoria armatei române, a publicat în „Familia* din 1877 o poezie intitulată „Cununa de laur*. Așa cum a arătat V. Netea, în monumentala sa lucrare „Lupta românilor din Transilvania pentru eliberarea națională* (1848—1918) (Ed. științifică, 1964, pagina 403—404) Petre Dulfu face parte dintre poeții Transilvaniei, în fruntea cărora se afla Iosif Vulcan, I. S. Bădescu ș.a. Sensul pe care Petre Dulfu îl atribuia războiului de independență și vitejiei armatei române se desprinde, în mod elocvent, din poezia sa „Cununa de laur”. El a fost unul dintre poeții transilvăneni care după luarea doctoratului la Cluj cu o teză despre poezia lui V. Alecsandri, s-a stabilit la București unde, pe lingă activitatea literară s-a ocupat de școală, fiind cadru didactic în învățămîntul pedagogic. Stînd în capitala României, Petre Dulfu a năzuit timp de aproape 40 de ani la sosirea zilei în care Transilvana va fi eliberată. Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, mult visat și de el, l-a cîntat în volumul de versuri „Visuri împlinite” apărut în anul 1919. In „Cununa de laur* Dulfu specifică de la început într-un fel de „motto* că poezia este dedicată ostașilor români, ceea ce a însemnat un mare curaj în acele vremuri pentru un viitor student român de sub stăpînirea austro-ungară. Sub forma relatării directe a mesajului liric, tînărul Petre Dulfu, care avea să se ridice în rîndul marilor poeți ardeleni de după 1918, își conturează în „Cununa de laur” întreaga sa sensibilitate și viziune asupra strălucitoarei demonstrații de eroism sublim al unui popor mîndru și aprig, care însetat de libertate, își cucerește independența, spre uimirea Europei, prin adevărate acte de dăruire și vitejie. Prin titlul acestei poezii, Dulfu glorifică actul de independență — își exprimă mîndria sa de a fi român și admirația pentru eroismul ostașilor noștri demni de laurii victoriei. Așa cum arăta și Netea, sensul pe care generația lui Dulfu îl atribuia războiului independenței și vitejiei armatei române, se desprinde în mod elocvent din versurile: „Căci sus colo pe stele trăi-vor dînșii iarășu a gloriei cunună etern încoronați... Iar din a lor cenușă va să răsară Cereasca libertate, unind pe frați cu frați*. Poezia lui Dulfu, zicea Netea, dădea o concludentă expresie afirmației orale care circula atunci în Transilvania, că „după Plevna balcanică va urma o Plevnă transilvăneană”. Folosind cuvinte și expresii simple (epitete și comparații) ce-și au izvorul în creația populară, Petre Dulfu scoate în evidență calitățile acestor „fii scumpi ai României* a acestor „voinici, la suflet ageri, ce-n lupte sîngeroase au înfruntat tirania cu brațe de eroi*. Sufletul poetului se înalță în fața eroilor români pe care-i pune alături de „vechi eroi* ai Greciei antice și a Romei, alături de „bravii gintei mele Mihai, Ștefan cel Mare și alții din vechime...*), iar „Cununa de laur* se împletește cu „lacrime arzînde de dulce bucurie lucind în ochii oricărui român.. .* Reliefînd valoarea istorică, națională și socială a acestui eveniment, Dulfu a elogiat dîrzenia, devotamentul și curajul românilor care au curmat, prin luptă, firul suferințelor cauzate de jugul turcesc multi-secular făcînd prin biruința lor ca „steaua României de mult Întunecată / Acușiva să se schimbe în soare lucitor”. în ultimele două strofe, deși cu stîngăcia poetului în devenire, Petre Dulfu se adresează în versuri simple și clare României-mamă, care prin el cinstește moartea eroică a fiilor săi ce și-au dat viața în lupta pentru libertate ,unind pe frați cu frați. Deși nu se ridică prea mult pe tărîmul valorii artistice, „Cununa de laur* prezintă o valoare istoricosocială deosebită, fiindcă prin ea Muntu la suflet a *xeri ce ’« W* ajbgeme t.rodă co fentit «ie «roit fuit cuojp» ai Ko«tei«i. rid« ».rit* A htresei rorotei:«« «nwitt swri pita va, î Ceteau a ytenne fi»p* do-oum« admir**, f **nartîa, «tei piir> vodă îi, Laptiridu is*me *i «tete Lifeemto, 4 ,1 p’fcj^Romei vechi *wihST »»»>«'*• .le *<“»“« immUm j U » d, 53^.. _ tmmț tendeta 's *a mmnim «**■*« <1. tamm. iese în relief, răsunetul marelui act de la 1877 și felul cum a fost trăit. acesta de poporul român de pretutindeni. Petre PUȘCAȘU frica te-a morți* creau «fa Ai, smHvxi „ras, du»« pata, j0ir Dar a «an pa pâmpaiy d« iupie » AVM tn.. O ir in l provet ai* «*,» vünk ! «<* <r« a«o fî ț . . . * Nohks dar pe ««Jen tenter* I» frun*vu »hi voetra erwen Domnit» Aumm v* j>t> si:h'mb<< iutere liieitoru,