Familia, 1977 (Anul 113, nr. 1-12)

1977-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA Vitrina cu cărți imnurile neatârnării Editurii craiovene „Scrisul româ­nesc" îi revine meritul de-a fi pu­blicat, acum, cînd întregul nostru popor sărbătorește Centenarul Inde­­pedenței, prima antalogie de poe­zie dedicată luptei pentru neatîrnare. Volumul Imnurile neatirnării este îngrijit de Victor Rusu care-l și pre­fațează. Cartea este o adevărată cro­nică in versuri a războiului de la 1877—78 in urma căruia România și-a consolidat independența declarată la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu, care a dat glas voinței întregului po­por. Victor Rusu adună în cele aproape 200 de pagini ale antologiei versuri datorate unui număr de 30 de scriito­ri. Indiferent că poeziile sînt semnate de Alecsandri, Coșbuc, Delavrancea, Macedonski, Iosif Vulcan, nume cu­noscute în istoria culturii noastre, sau de Z. Antinescu, C. Cîrlova, C. R. Cor­­nățeanu, M. C. Mănciulescu, N. T. Orășeanu, N. Scurtescu, I. N. Șoimes­­cu sau N. Vulovici, autori mai puțin cunoscuți sau chiar necunoscuți mare­lui public, cartea face dovada patrio­tismului de care erau pătrunși inte­lectualii români, a patriotismului con­științei românești de-acum un secol. Regăsim in imnurile neatirnării multe din versurile intrate, de mult, în patrimoniul nostru literar (și afec­tiv) pe care generații de-a rîndul le­­au declamat (și cîntat): „Peneș Cur­­canul", „Sergentul", „Hora de la Plevna" de Alecsandri, „Dorobanțul", „O scrisoare de la Muselim-Selo" de Coșbuc, „Pui de lei" de Ioan Neni­­țescu, „Marșul anului 1877“ de Gr. Bengescu, precum și poezii pe care au­torul cărții, cu strădania și conștiința istoricului literar, le-a readus pentru prima dată — poate — de la publicare in paginile unei cărți. Poezii ca „Ar­matei române" de Scipione I. Bădescu, sau „Cununa de laur" de Petre Dulfu (reproduse din „Familia" lui Iosif Vulcan"), „Vînt de primăvară" de Macedonski, „Marșul roșiorilor de la Vede" de M. C. Mănciulescu nu dau valoarea poeziei românești de­ acum 100 de ani (trecuseră zece ani de la debutul lui Eminescu) dar ele fac cunoscută vibrația patriotică a liris­mului românesc din epoca respectivă. „Deșteptare" țării, „renașterea" națio­nală erau salutate de poet: „De-atâtea veacuri de amintire, / O, Românie, patria mea / Soarele bieții, cu feri­cire / Răsare pe fruntea ta !“ (Al. Car­­penișeanu — „Ea fiii României"). ,,După secole iar apare / Azi a Ro­mâniei stea ! Veniți toți cu mic cu mare / Vă-nchinați români, la ea" (G. Sion — „Steaua României"). Con­știința participării la un mare act is­toric și ideea unității naționale sunt prezentate in aceste „imnuri" ale in­dependenței, mai mult sau mai puțin izbutite artistic: „Asta-i lupta cea mai sfintă, / Toți cu fală se lovesc; / Coici un dor pe toți incintă, / Viitorul ro­mânesc.­ / Toți romănii-n orice parte !­e privesc cu­ un cuget sfînt; / Toți românii iau azi parte, / Cu braț ?i cu simțămint." (Iosif Vulcan — „Sca­une pentru cei răniți"). Fiecare poezie antologică este în­soțită de data și locul apariției, lucru care ne prilejuiește constatarea că presa vremii, și în primul rând „Con­vorbiri literare", „Familia", „Răz­boiul", „Dorobanțul", „Presa", și-au deschis cu generozitate coloanele pen­tru cei ce, cu patos și spontan, cîn­­tau soldatul român plecat dincolo de Dunăre să lupte pentru independența țării. Cartea pe care o prezentăm citito­rilor noștri face dovada conștiinței civice a scriitorului român, structural militant, este un document literar, parte a epopeii noastre naționale. Azi ea poate fi de un real folos celor ce se pregătesc să sărbătorească Cen­tenarul Independenței prin manifestări cultural-artistice. Cornel BANU Aurel XEDEL ® peisaj TEODOR VÂRGOLICI ecourile literare ale cuceririi independenței naționale Dintre cărțile de dată recentă, care se referă la războiul pentru cucerirea independenței de stat a României (1877—1878), se detașează cea sem­nată de Teodor Vârgolici. Intitulată Ecourile literare ale cuceririi indepen­ței naționale (Editura Eminescu, 1976, 301 p.). Autorul mărturisește în Prolog că de multă vreme a fost stăpînit de „gîndul de a cerceta și sintetiza ... ecourile pe care lupta poporului ro­mân pentru independență națională le-a avut în operele scriitorilor noș­tri” (p. 5). Procedînd la fapte, auto­rul și-a dat seama cît de dificilă este această întreprindere, datorită mate­rialului impresionant care a trebuit să fie parcurs și selecționat, pentru că ideea amintită are o îndelungată exis­tență in operele literare românești, ca reflectare firească a eforturilor poporului nostru pentru obținerea ne­­atîrnării. Se face evidentă, pe par­cursul întregii cărți, pasiunea autoru­lui în investigarea importantei pro­blematici istorice menționate, precum și tendința de a pune la dispoziția cititorilor paginile cele mai semni­ficative care se referă la aceasta. Reactualizînd tradițiile literare ale ideii de independență națională, pre­cum și ecourile ei folclorice, Teodor Vârgolici își continuă demersul isto­riografic, oprindu-se la reliefarea ati­tudinii civice a scriitorilor, după care stăruie — cum era și firesc — asupra viziunii eminesciene asupra evenimen­telor din anii 1877-1878. Este anali­zată, Cu competență, creația inspirată din lupta eroică a armatei române, aparțind lui V. Alecsandri, Al. Ma­cedonski, I. L. Caragiale, Al. Odo­­bescu, George Coșbuc, Duiliu Zamfi­­rescu, Mihail Sadoveanu și altor poeți și prozatori, fiecăruia consacrîndu-i-se un capitol. De real interes este și modul cum autorul relevă soldarita­­tea scriitorilor din Transilvania și Bucovina, care au trăit cu similară intensitate evenimentul. De reținut și considerațiile din ultimele trei capito­le, care vizează „ecourile peste dece­nii" ale războiului și semnificațiile contemporane ale acestuia. Deși are unele limite, mai cu seamă sub raportul cuprinderii mai multor documente literare și creații care au ca obiect sau sunt inspirate din lupta pentru libertate și neatîrna­re, cartea în discuție este o notabilă și meritorie încercare de a sonda un domeniu de referință. Ea va deveni, neîndoielnic, un punct de ulterioară raportare, constituind o apariție nece­sară, care prilejuiește cititorului de astăzi accesul la importante mărturii despre felul cum s-a reflectat în li­teratură războiul de independență. Alexandru VIFOR general ALEXANDRU CERNAT memorii campania 1877-1878 Recenta apariție (în Editura Mili­tară) a memoriilor generalului Alexan­dru Cernat, fost ministru de război și comandant al Armatei române de operații in bătăliile din sudul Dună­rii. Constituie o neecentă restituire istoriografică, deoarece im­portantul document provine de la un­ personaj militar care a jucat un mare rol în desfășurarea luptelor susținute de armata noastră, fiind deci o veri­tabilă sursă informativă, care se adaugă altor asemenea materiale ce au aparținut participanților la război, publicate în anii imediat următori încheierii păcii (spre pildă, cele 17 biografii ale unor ofițeri români — în­ care erau consemnate și fapte de ar­me din timpul campaniilor din nordul și vestul Bulgariei — editate ca Apendice la cartea profesorilor năsău­­deni dr. A. P. Alessi și Masim Pop, intitulată Resbelulu orientale ilustra­­tu, Graz, 1878) sau intr-o perioadă ulterioară. Editarea Memoriilor în dis­cuție (din care un fragment a fost publicat nu demult în „România lite­rarii se datorează generalului maior or­ Constantin Olteanu,o.gr.i„ pr­ezenta «o not­ie de sub­sol și o notă biografică, aceasta din­ urmă avînd menirea de a informat cititorii neavizați despre cariera mili­tară a generalului Alexandru Cernat și, îndeosebi, despre contribuția sa la obținerea victoriei armatei române — în bătăliile de la Grivița, Rahova și Plevna asupra turcilor. Cu obiectivi­­tate deplină, autorul restabilește pro­porțiile și relevă meritele reale alei unei personalități remarcabile, care­­prin excepționala sa pregătire, curajul. Și luciditatea acțiunilor a exprimat pregnant tipul de comandant militar român. Este, deci, binevenită reactua­lizarea figurii și faptelor sale, mai ales acum, în preajma aniversării Centenarului Independenței de stat a României (1877—1977), când este impe­rioasă cunoașterea tuturor eforturilor poporului nostru în acei ani de stră­duință și glorie, care au determinat Europa să recunoască suveranitatea statului român, ce fusese proclamată la 9 mai 1977. Pentru a asigura posi­bilitatea confruntării textului editat cu cel al manuscrisului original au fost reproduse (în paralel) toate pa­ginile acestuia. La o analiză atentă a Memoriilor„ se constată stilul lapidar și exact al autorului, exprimarea limpede a celor relatate. Din text rezultă, de aseme­nea, anumite adevăruri neîntilnite altundeva, care fac documentul și mai valoros. Generalul Alexandru Cernat dovedește și în memoriile sale de război — care, deși sumare, con­țin informații deosebit de prețioase — un evident discernămînt și un exem­plar echilibru al observațiilor, la care se adaugă onestitatea prezentării evenimentelor militare, care sporește iarăși însemnătatea acestora, împreju­rare ce va trebui luată in considerare de cititori. Viorel FAUR Petre Dulfu cintaresul Independenței Revista „Familia” a inimosului om de cultură — Iosif Vulcan a lansat alături de marii noștri poeți (Emi­nescu, Coșbuc, Goga) și pe Petre Dulfu (1856—1953), poetul și pedago­gul maramureșan, care a trăit la București după terminarea studiilor universitare de la Cluj. Cum singur a mărturisit, Petre Dulfu a intrat în contact cu literele românești în școa­la din satul său natal (Tohat, jude­țul Maramureș) și apoi, prin inter­mediul revistei „Familia”, publicație ce se află în biblioteca „Societății de cultură a elevilor români” de la li­ceul din Baia Mare (1868—1873) și apoi a liceului maghiar din Cluj (1874—1877), unde și-a încheiat stu­diile secundare. Războiul de Independență a con­stituit un eveniment care a frămîn­­tat opinia publică a românilor de pretutindeni. El a fost oglindit de aproape toate publicațiile românești ale acelei epoci. „Familia* — de pil­dă, în numeroase articole a publicat știri și aspecte din lupta soldaților români, în acest război de eliberare națională. Tînărul colaborator al „Familiei*, Petre Dulfu, pe atunci elev, salutînd victoria armatei ro­mâne, a publicat în „Familia* din 1877 o poezie intitulată „Cununa de laur*. Așa cum a arătat V. Netea, în monumentala sa lucrare „Lupta ro­mânilor din Transilvania pentru eli­berarea națională* (1848—1918) (Ed. științifică, 1964, pagina 403—404) Pe­tre Dulfu face parte dintre poeții Transilvaniei, în fruntea cărora se afla Iosif Vulcan, I. S. Bădescu ș.a. Sensul pe care Petre Dulfu îl atri­buia războiului de independență și vitejiei armatei române se desprinde, în mod elocvent, din poezia sa „Cu­nuna de laur”. El a fost unul din­tre poeții transilvăneni care după luarea doctoratului la Cluj cu o teză despre poezia lui V. Alecsandri, s-a stabilit la București unde, pe lingă activitatea literară s-a ocupat de școală, fiind cadru didactic în în­­vățămîntul pedagogic. Stînd în ca­pitala României, Petre Dulfu a nă­zuit timp de aproape 40 de ani la sosirea zilei în care Transilvan­a va fi eliberată. Actul Unirii de la 1 De­cembrie 1918, mult visat și de el, l-a cîntat în volumul de versuri „Vi­suri împlinite” apărut în anul 1919. In „Cununa de laur* Dulfu spe­cifică de la început într-un fel de „motto* că poezia este dedicată os­tașilor români, ceea ce a însemnat un mare curaj în acele vremuri pen­tru un viitor student român de sub stăpînirea austro-ungară. Sub forma relatării directe a mesajului liric, tî­nărul Petre Dulfu, care avea să se ri­dice în rîndul marilor poeți ardeleni de după 1918, își conturează în „Cu­nuna de laur” întreaga sa sensibili­tate și viziune asupra strălucitoarei demonstrații de eroism sublim al unui popor mîndru și aprig, care însetat de libertate, își cucerește in­dependența, spre uimirea Europei, prin adevărate acte de dăruire și vi­tejie. Prin titlul acestei poezii, Dulfu glorifică actul de independență — își exprimă mîndria sa de a fi român și admirația pentru eroismul ostașilor noștri demni de laurii victoriei. Așa cum arăta și Netea, sensul pe care generația lui Dulfu îl atribuia răz­boiului independenței și vitejiei ar­matei române, se desprinde în mod elocvent din versurile: „Căci sus colo pe stele trăi-vor dînșii iară­șu a gloriei cunună etern încoronați... Iar din a lor cenușă va să răsară Cereasca libertate, unind pe frați cu frați*. Poezia lui Dulfu, zicea Netea, dă­dea o concludentă expresie afirmației orale care circula atunci în Transil­vania, că „după Plevna balcanică va urma o Plevnă transilvăneană”. Folosind cuvinte și expresii sim­ple (epitete și comparații) ce-și au izvorul în creația populară, Petre Dulfu scoate în evidență calitățile acestor „fii scumpi ai României* a acestor „voinici, la suflet ageri, ce-n lupte sîngeroase au înfruntat tirania cu brațe de eroi*. Sufletul poetului se înalță în fața eroilor români pe care-i pune alături de „vechi eroi* ai Greciei antice și a Romei, alături de „bravii gintei mele Mihai, Ștefan cel Mare și alții din vechime...*), iar „Cununa de laur* se împletește cu „lacrime arzînde de dulce bucurie lucind în ochii oricărui român.. .* Reliefînd valoarea istorică, națională și socială a acestui eveniment, Dulfu a elogiat dîrzenia, devotamentul și curajul românilor care au curmat, prin luptă, firul suferințelor cauzate de jugul turcesc multi-secular fă­­cînd prin biruința lor ca „steaua Ro­mâniei de mult Întunecată / Acuși­va să se schimbe în soare lucitor”. în ultimele două strofe, deși cu stîngă­­cia poetului în devenire, Petre Dulfu se adresează în versuri simple și clare României-mamă, care prin el cinstește moartea eroică a fiilor săi ce și-au dat viața în lupta pentru libertate ,unind pe frați cu frați. Deși nu se ridică prea mult pe tă­­rîmul valorii artistice, „Cununa de laur* prezintă o valoare istorico­­socială deosebită, fiindcă prin ea Munt­u la suflet a *xeri­ ce ’« W* ajbgeme t.rod­­ă co fentit «ie «roit fuit cuojp» ai Ko«tei«i. r­­id« ».r­it* A htresei rorotei:«« «nwitt swri pita va, î Ceteau a ytenne fi»p* do-o­­um« admir**, f **­­nartîa, «tei piir> vodă îi, Laptiridu is*me *i «tete Lifeemto, 4 ,1 p’fcj^Romei vechi *­­wihST »»»>«'*• .le *<“»“« immUm j U » d, 53^.. _ tmmț tend­eta 's *­a mmn­im «**■*« <1. tamm­. iese în relief, răsunetul marelui act de la 1877 și felul cum a fost trăit. acesta de poporul român de pretu­tindeni. Petre PUȘCAȘU frica te-a morți* creau «fa Ai­, smHvx­i „ras, du»« pata, j0ir Dar a «an pa pâmpaiy d« iupie » AVM­ tn.. O ir in l­ provet­­ ai* «*,» vünk ! «<* <r« a«o fî­ ț . . . * Nohks dar pe ««Jen tente­r* I» frun*vu »hi voetra­ erwen Domnit» Aumm v* j>t> si:h'mb<< iu­tere liieitoru,

Next