Familia, 1978 (Anul 114, nr. 1-12)

1978-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA despre vestul litevaturii și artelor .Urmare din pag­­i­­ rea suprastructurii noi a orînduirii pe care o edificăm. Această implicare a artei în totalita­tea fenomenelor sociale cere o orientare fermă și clară și o combustie, o încărcă­tură emoțională capabile să antreneze ma­sele spre marile idealuri socialiste. Orien­tarea e unică, filozofia marxist-leninistă, ca gnoseologie, materialismul dialectic și istoric, în cadrul căruia se pot dezvolta creator toate­­ stilurile, toate personalită­țile artistice, bineînțeles atunci cînd ele există. Este vorba deci de unitatea prin diversitate, cum obișnuiesc să o numească critica și istoria literară. Etic, creația ar­tistică trebuie să exulte, să sădească și să dezvolte virtuțile morale proprii filo­zofiei noastre, dragostea de muncă, cinstea și omenia, spiritul datoriei civice, etica și echitatea, dragostea de adevăr și frumos prin funcțiile sale educative, politice ex­puse pe larg la „Congresul educației poli­tice și al culturii socialiste" din 2 iunie 1976, de secretarul general al partidului. Iar emoțional, creația artistică trebuie să palpite de dragostea fierbinte de țară, de trecutul, prezentul și viitorul ei, în tipa­rele ei naționale — izvorîte din rolul is­toric al națiunii ca altă teză originală a filozofiei politice românești cuprinsă în doctrina Ceaușescu — și de umanismul socialist văzut nu numai ca implicare a creațiilor artistice în destinul omenirii ci și ca schimburi de valori pe plan univer­sal, ieșirea prin poarta națională în uni­versalitate. Patriotismul artei este, cum spuneam, privit în dialectica celor trei fețe de timp. Trecutul, istoria patriei noastre este ana­lizat marxist, pe coordonatele sale defi­nitorii, în „Programul partidului" ca în­­tr-un veritabil compendiu al istoriei noas­tre, cu insistență pe istoricul mișcării revo­luționare. In concepția secretarului gene­ral al partidului, evocarea trecutului nu trebuie să aibă un caracter fragmentar, întîmplător sau descriptiv ci unul uni­tar, armonios, vast, de frescă, în lumina materialismului istoric, — într-o epopee națională, cum o numea metaforic tova­rășul Nicolae Ceaușescu. Nu printr-un obiectivism neutru dar nici prin excesul de zel după care voevozii sînt făcuți mar­xiști avant la lettre. Trecutul trebuie in­terpretat ca o moștenire­­ a marilor virtuți morale ale neamului și ca argument și în­vățăminte pentru generațiile de astăzi și de mîine. Tot așa, prezentul nu trebuie tratat de­clarativ, general, euforic ci prin conti­nuarea la zi a epopeii naționale, prin li­rismul său civic, prin dimensiunile lui materiale și spirituale și, negreșit, prin perspectivele sale în viitor. Aceste per­spective nu sunt astăzi simple proiecte, vise de circumstanță ci linii directoare pe care Programul partidului și, recent, Con­ferința Națională se trasează realist și științific pînă la finele mileniului nostru. Tot de capitolul judecării lucide și obiec­tive a trecutului de luptă a României ține, în interpretarea secretarului general, pro­blema moștenirii literare. La Conferința Națională din 1968 a partidului, făcînd tri­mitere la monumentala „Istorie a litera­turii ..." a lui George Călinescu, el cita cazul marelui nostru romancier Liviu Rebreanu, criticat de Călinescu pentru ideile nocive din „Gorila". Cu un alt prilej, au­­ fost criticate limitele din gîndirea politică a ultimilor ani din viața lui Goga. Aceste limite umbresc dar nu nimicesc operele au­torilor respectivi.­­Datoria istoriei lite­rare este să nu îmbrățișeze fără discernă­­mînt întreaga operă a unor scriitori bîn­­tuiți de contradicții, din epoci și ele bîn­­tuite de zbucium și confuzii ci să preia în mod critic moștenirea literară pentru ca generațiile tinere, încă neformate temei­nic intelectualicește, să nu asimileze teze eronate și deci pernicioase. In fine tot la acest capitol, Președintele României socialiste moderne, a militat cu pasiune pentru punerea în valoare a te­zaurului artei noastre populare. Pentru prima oară lansarea în extenso a acestei teze a fost făcută în 1967, cu ocazia vizi­tei de lucru în fosta regiune din Brașov, cînd, fascinat de frumusețea operelor de artă populară din preajma Brașovului, Sibiului și Făgărașului, tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut unele considerații este­tice foarte interesante și la obiect. Dar în­demnul hotărîtor la revalorificarea largă a comorilor artei populare a fost făcut la Congresul educației politice și al culturii socialiste, odată cu certificatul de naștere al festivalului național „Cîntarea Româ­niei", cea mai vastă și mai cuprinzătoare mișcare culturală din istoria patriei. Suc­cesul primei ediții a festivalului, argu­mentează necesitatea și temeinicia unei atari confruntări naționale a frumosului transfigurat iar actuala ediție,­­a doua, poartă cu ea, încă de pe acum, germenii unor succese net superioare. Ideea reva­lorificării artei populare a fost subliniată și la ultima Conferință națională a scrii­torilor: „Arta populară, expresie a geniu­lui creator al poporului nostru, a particu­larităților spirituale și înaltelor sale vir­tuți morale, rămîne permanent unul din principalele izvoare de fantezie, experien­ță de viață și profunzime a gîndirii, care poate ajuta pe scriitorii și artiștii noștri să făurească o literatură și artă autentice, purtînd amprenta puternică a specificului național". O altă teză din concepția despre litera­tură a tovarășului Nicolae Ceaușescu se referă la critica și teoria literară, dar în­­tr-un sens mult mai cuprinzător, de ordin estetic, — bazat pe concepția filozofică a materialismului dialectic și istoric. Criticii i se cere obiectivitate, viziune, exigență principială, spirit constructiv și emulator. Aceste virtuți trebuie să se impună încă din cenaclurile literare, scoase din prag­matismul lor stereotip și ridicate calita­tiv la ținuta de adevărate laboratoare de creație. Secretarul general al partidului a pus un accent major pe funcționalitatea cenaclurilor, ca tribună a unor dezbateri libere și creatoare, ca rampă de lansare a unor talente noi și adevărate. Exprimate limpede și convingător, la un ton adesea familiar, de dialog sincer și deschis cu cititorii, tezele numite mai sus, mărturisesc grija partidului, a secretarului său general față de destinele frumosului transfigurat, ale culturii naționale, parti­ciparea directă la aceste destine, funcția de îndreptar a documentelor de partid, nu în principii dogmatice, impuse,­­ ci, dimpotrivă, moderne, maleabile, lăsînd posibilități nestingherite dezvoltării perso­nalității artistice. In felul acesta ele în­sele devin adevărate opere de teorie este­tică marxist-leninistă, aplicabilă oricînd cu dezinvoltură și eficacitate. Ucuriș, iunie 1977 . Discutînd prezentul și viitorul agriculturii bihorene. România socialistă și-a dobîndit — mai cu seamă în decursul ultimilor zece ani — o individualitate tot mai pregnantă pe plan mondial. Faptul este unanim recunoscut și se datorează atît ritmului impetuos de dezvoltare economică și socială cît și dinamismu­lui politicii sale externe, consecvenței și fermității cu care aplică în viața in­ternațională principiile universal vala­bile ale coexistenței pașnice. Politica, economia, știința, cultura — toate acestea sînt entități aflate într-o strînsă interdependență dialectică. Da­că țara însăși, ca o consecință a politi­cii clarvăzătoare a președintelui Nicolae Ceaușescu, și-a dobîndit această identi­tate­­ — cultura își afirmă și ea din ce în ce mai mult identitatea; odată stîrnit interesul general pentru o țară, în mod firesc curiozitatea altor popoare se îndreaptă spre cunoașterea realizărilor spirituale ale spațiului geografic care le-au uimit într-un fel sau altul. Literatura română, de-a lungul cîtor­­va secole, s-a aflat mereu în centrul intersectării cîtorva influențe cultura­le majore, înclinînd, ce e drept, spre aria latinității, fenomen absolut firesc, ținînd de însăși natura etnică a poporu­lui nostru. Totuși, aceste propensiuni, mai mult sau mai puțin evidente, spre o cultură sau alta, au dus la multe epi­­gonisme, și numai un proces îndelun­gat de asimilare creatoare au impus in­dividualitatea certă de astăzi. Am asis­tat cu imensă bucurie la miracolul poe­ziei anilor șaizeci și iată că astăzi se poate afirma că și proza românească postbelică a ajuns la deplină maturi­tate, în ambele genuri remarcîndu-se o largă gamă de stiluri, de individuali­tăți creatoare, pe toate unindu-le într-o mare școală a literaturii, umanismul plenar al acestei epoci. Nefiind în intenția noastră să facem analize, ci numai aserțiuni lapidare, expresie a unei convingeri de natură artistică, ne îngăduim să afirmăm cu tărie că a sosit momentul ca această nouă individualitate a culturii româ­nești în ansamblul ei, și a literaturii în special, să se facă din ce în ce mai cu­noscută peste hotarele țării. Din păca­te dacă, evenimentul politic este deîn­­dată consemnat și comentat, dată fiind importanța lui imediată în contextul evoluției politice continentale sau pla­netare, cultura, în ciuda atîtor mijloace de difuzare, își croiește drum mai ane­voios și se cere impulsionată în mod conștient. Ca vechi traducător de literatură, mai cu seamă de poezie, îmi dau seama că dacă deschiderea noastră spre univer­salitate a fost posibilă într-un aseme­nea ritm încît acel „Index Translatio­­num" al UNESCO ne citează mereu în rîndul primelor țări traducătoare de literatură, asta se datorește în primul rînd dezvoltării fără precedent a în­­vățămîntului, învățării de către români a limbilor străine, în primul rînd al celor de circulație universală. Din acest punct de vedere, limba română, ca și alte limbi ale unor popoare mai mici, suferă de o servitute, nu are ca­racter universal. Ca atare, nici nu exis­tă atît de mulți străini, mai ales tineri și talentați, care să se dedice studiu­lui limbii și literaturii noastre, pentru a se putea constitui, cu timpul, într-un corp de traducători asidui ai literaturii române. Numai o vastă și consecventă politică de atragere a unor tineri străini, de talent spre literele noastre, prin lectoratele din străinătate, prin acordarea de burse de studii în țară, prin menținerea ulterioară a unui con­tact permanent cu dînșii, vor putea fa­ce ca, o acțiune de o asemenea anver­gură să se încheie cu succes. Asimilăm și vom asimila în conti­nuare, traducem și vom traduce în ritm intens, căci oriunde în lume lite­ratura se află într-un proces evolutiv continuu iar setea noastră de a cunoaș­te realizările spirituale ale altor popoa­re este și va fi mereu la fel de nepo­tolită. Desigur, normal ar fi ca englezii, americanii, francezii, precum și alții să traducă din literatura noas­tră, pe baza unei tacite reciprocități, așa cum traducem noi din ei. Să nu uităm însă că în țările capitaliste dezvoltate din punct de vedere econo­mic nu primează, în promovarea cul­turii, criteriul valorii ci, de cele mai multe ori, acela al profitului i­­mediat. Dacă vom izbuti însă să ne impunem prin cîteva zeci de cărți — și, repet, sînt convins că mo­mentul este deosebit de propice, dat fiind respectul de care se bucură în lume politica României socialiste — va veni și clipa cînd impulsionarea pro­pagării literaturii române pe arii geo­grafice tot mai vaste nu va trebui fă­cută numai de către noi, din interior, ci, și de către cei care o vor îndrăgi și aprecia. Fenomenul este oricum inevitabil, dar nu trebuie să așteptăm pînă se va produce de la sine. Aurel COVACI un moment propice pentru difuzarea literaturii romane u­u străinătate

Next