Familia, 1978 (Anul 114, nr. 1-12)
1978-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA despre vestul litevaturii și artelor .Urmare din pagi rea suprastructurii noi a orînduirii pe care o edificăm. Această implicare a artei în totalitatea fenomenelor sociale cere o orientare fermă și clară și o combustie, o încărcătură emoțională capabile să antreneze masele spre marile idealuri socialiste. Orientarea e unică, filozofia marxist-leninistă, ca gnoseologie, materialismul dialectic și istoric, în cadrul căruia se pot dezvolta creator toate stilurile, toate personalitățile artistice, bineînțeles atunci cînd ele există. Este vorba deci de unitatea prin diversitate, cum obișnuiesc să o numească critica și istoria literară. Etic, creația artistică trebuie să exulte, să sădească și să dezvolte virtuțile morale proprii filozofiei noastre, dragostea de muncă, cinstea și omenia, spiritul datoriei civice, etica și echitatea, dragostea de adevăr și frumos prin funcțiile sale educative, politice expuse pe larg la „Congresul educației politice și al culturii socialiste" din 2 iunie 1976, de secretarul general al partidului. Iar emoțional, creația artistică trebuie să palpite de dragostea fierbinte de țară, de trecutul, prezentul și viitorul ei, în tiparele ei naționale — izvorîte din rolul istoric al națiunii ca altă teză originală a filozofiei politice românești cuprinsă în doctrina Ceaușescu — și de umanismul socialist văzut nu numai ca implicare a creațiilor artistice în destinul omenirii ci și ca schimburi de valori pe plan universal, ieșirea prin poarta națională în universalitate. Patriotismul artei este, cum spuneam, privit în dialectica celor trei fețe de timp. Trecutul, istoria patriei noastre este analizat marxist, pe coordonatele sale definitorii, în „Programul partidului" ca într-un veritabil compendiu al istoriei noastre, cu insistență pe istoricul mișcării revoluționare. In concepția secretarului general al partidului, evocarea trecutului nu trebuie să aibă un caracter fragmentar, întîmplător sau descriptiv ci unul unitar, armonios, vast, de frescă, în lumina materialismului istoric, — într-o epopee națională, cum o numea metaforic tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu printr-un obiectivism neutru dar nici prin excesul de zel după care voevozii sînt făcuți marxiști avant la lettre. Trecutul trebuie interpretat ca o moștenire a marilor virtuți morale ale neamului și ca argument și învățăminte pentru generațiile de astăzi și de mîine. Tot așa, prezentul nu trebuie tratat declarativ, general, euforic ci prin continuarea la zi a epopeii naționale, prin lirismul său civic, prin dimensiunile lui materiale și spirituale și, negreșit, prin perspectivele sale în viitor. Aceste perspective nu sunt astăzi simple proiecte, vise de circumstanță ci linii directoare pe care Programul partidului și, recent, Conferința Națională se trasează realist și științific pînă la finele mileniului nostru. Tot de capitolul judecării lucide și obiective a trecutului de luptă a României ține, în interpretarea secretarului general, problema moștenirii literare. La Conferința Națională din 1968 a partidului, făcînd trimitere la monumentala „Istorie a literaturii ..." a lui George Călinescu, el cita cazul marelui nostru romancier Liviu Rebreanu, criticat de Călinescu pentru ideile nocive din „Gorila". Cu un alt prilej, au fost criticate limitele din gîndirea politică a ultimilor ani din viața lui Goga. Aceste limite umbresc dar nu nimicesc operele autorilor respectivi.Datoria istoriei literare este să nu îmbrățișeze fără discernămînt întreaga operă a unor scriitori bîntuiți de contradicții, din epoci și ele bîntuite de zbucium și confuzii ci să preia în mod critic moștenirea literară pentru ca generațiile tinere, încă neformate temeinic intelectualicește, să nu asimileze teze eronate și deci pernicioase. In fine tot la acest capitol, Președintele României socialiste moderne, a militat cu pasiune pentru punerea în valoare a tezaurului artei noastre populare. Pentru prima oară lansarea în extenso a acestei teze a fost făcută în 1967, cu ocazia vizitei de lucru în fosta regiune din Brașov, cînd, fascinat de frumusețea operelor de artă populară din preajma Brașovului, Sibiului și Făgărașului, tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut unele considerații estetice foarte interesante și la obiect. Dar îndemnul hotărîtor la revalorificarea largă a comorilor artei populare a fost făcut la Congresul educației politice și al culturii socialiste, odată cu certificatul de naștere al festivalului național „Cîntarea României", cea mai vastă și mai cuprinzătoare mișcare culturală din istoria patriei. Succesul primei ediții a festivalului, argumentează necesitatea și temeinicia unei atari confruntări naționale a frumosului transfigurat iar actuala ediție,a doua, poartă cu ea, încă de pe acum, germenii unor succese net superioare. Ideea revalorificării artei populare a fost subliniată și la ultima Conferință națională a scriitorilor: „Arta populară, expresie a geniului creator al poporului nostru, a particularităților spirituale și înaltelor sale virtuți morale, rămîne permanent unul din principalele izvoare de fantezie, experiență de viață și profunzime a gîndirii, care poate ajuta pe scriitorii și artiștii noștri să făurească o literatură și artă autentice, purtînd amprenta puternică a specificului național". O altă teză din concepția despre literatură a tovarășului Nicolae Ceaușescu se referă la critica și teoria literară, dar într-un sens mult mai cuprinzător, de ordin estetic, — bazat pe concepția filozofică a materialismului dialectic și istoric. Criticii i se cere obiectivitate, viziune, exigență principială, spirit constructiv și emulator. Aceste virtuți trebuie să se impună încă din cenaclurile literare, scoase din pragmatismul lor stereotip și ridicate calitativ la ținuta de adevărate laboratoare de creație. Secretarul general al partidului a pus un accent major pe funcționalitatea cenaclurilor, ca tribună a unor dezbateri libere și creatoare, ca rampă de lansare a unor talente noi și adevărate. Exprimate limpede și convingător, la un ton adesea familiar, de dialog sincer și deschis cu cititorii, tezele numite mai sus, mărturisesc grija partidului, a secretarului său general față de destinele frumosului transfigurat, ale culturii naționale, participarea directă la aceste destine, funcția de îndreptar a documentelor de partid, nu în principii dogmatice, impuse, ci, dimpotrivă, moderne, maleabile, lăsînd posibilități nestingherite dezvoltării personalității artistice. In felul acesta ele însele devin adevărate opere de teorie estetică marxist-leninistă, aplicabilă oricînd cu dezinvoltură și eficacitate. Ucuriș, iunie 1977 . Discutînd prezentul și viitorul agriculturii bihorene. România socialistă și-a dobîndit — mai cu seamă în decursul ultimilor zece ani — o individualitate tot mai pregnantă pe plan mondial. Faptul este unanim recunoscut și se datorează atît ritmului impetuos de dezvoltare economică și socială cît și dinamismului politicii sale externe, consecvenței și fermității cu care aplică în viața internațională principiile universal valabile ale coexistenței pașnice. Politica, economia, știința, cultura — toate acestea sînt entități aflate într-o strînsă interdependență dialectică. Dacă țara însăși, ca o consecință a politicii clarvăzătoare a președintelui Nicolae Ceaușescu, și-a dobîndit această identitate — cultura își afirmă și ea din ce în ce mai mult identitatea; odată stîrnit interesul general pentru o țară, în mod firesc curiozitatea altor popoare se îndreaptă spre cunoașterea realizărilor spirituale ale spațiului geografic care le-au uimit într-un fel sau altul. Literatura română, de-a lungul cîtorva secole, s-a aflat mereu în centrul intersectării cîtorva influențe culturale majore, înclinînd, ce e drept, spre aria latinității, fenomen absolut firesc, ținînd de însăși natura etnică a poporului nostru. Totuși, aceste propensiuni, mai mult sau mai puțin evidente, spre o cultură sau alta, au dus la multe epigonisme, și numai un proces îndelungat de asimilare creatoare au impus individualitatea certă de astăzi. Am asistat cu imensă bucurie la miracolul poeziei anilor șaizeci și iată că astăzi se poate afirma că și proza românească postbelică a ajuns la deplină maturitate, în ambele genuri remarcîndu-se o largă gamă de stiluri, de individualități creatoare, pe toate unindu-le într-o mare școală a literaturii, umanismul plenar al acestei epoci. Nefiind în intenția noastră să facem analize, ci numai aserțiuni lapidare, expresie a unei convingeri de natură artistică, ne îngăduim să afirmăm cu tărie că a sosit momentul ca această nouă individualitate a culturii românești în ansamblul ei, și a literaturii în special, să se facă din ce în ce mai cunoscută peste hotarele țării. Din păcate dacă, evenimentul politic este deîndată consemnat și comentat, dată fiind importanța lui imediată în contextul evoluției politice continentale sau planetare, cultura, în ciuda atîtor mijloace de difuzare, își croiește drum mai anevoios și se cere impulsionată în mod conștient. Ca vechi traducător de literatură, mai cu seamă de poezie, îmi dau seama că dacă deschiderea noastră spre universalitate a fost posibilă într-un asemenea ritm încît acel „Index Translationum" al UNESCO ne citează mereu în rîndul primelor țări traducătoare de literatură, asta se datorește în primul rînd dezvoltării fără precedent a învățămîntului, învățării de către români a limbilor străine, în primul rînd al celor de circulație universală. Din acest punct de vedere, limba română, ca și alte limbi ale unor popoare mai mici, suferă de o servitute, nu are caracter universal. Ca atare, nici nu există atît de mulți străini, mai ales tineri și talentați, care să se dedice studiului limbii și literaturii noastre, pentru a se putea constitui, cu timpul, într-un corp de traducători asidui ai literaturii române. Numai o vastă și consecventă politică de atragere a unor tineri străini, de talent spre literele noastre, prin lectoratele din străinătate, prin acordarea de burse de studii în țară, prin menținerea ulterioară a unui contact permanent cu dînșii, vor putea face ca, o acțiune de o asemenea anvergură să se încheie cu succes. Asimilăm și vom asimila în continuare, traducem și vom traduce în ritm intens, căci oriunde în lume literatura se află într-un proces evolutiv continuu iar setea noastră de a cunoaște realizările spirituale ale altor popoare este și va fi mereu la fel de nepotolită. Desigur, normal ar fi ca englezii, americanii, francezii, precum și alții să traducă din literatura noastră, pe baza unei tacite reciprocități, așa cum traducem noi din ei. Să nu uităm însă că în țările capitaliste dezvoltate din punct de vedere economic nu primează, în promovarea culturii, criteriul valorii ci, de cele mai multe ori, acela al profitului imediat. Dacă vom izbuti însă să ne impunem prin cîteva zeci de cărți — și, repet, sînt convins că momentul este deosebit de propice, dat fiind respectul de care se bucură în lume politica României socialiste — va veni și clipa cînd impulsionarea propagării literaturii române pe arii geografice tot mai vaste nu va trebui făcută numai de către noi, din interior, ci, și de către cei care o vor îndrăgi și aprecia. Fenomenul este oricum inevitabil, dar nu trebuie să așteptăm pînă se va produce de la sine. Aurel COVACI un moment propice pentru difuzarea literaturii romane uu străinătate