Familia, 1980 (Anul 116, nr. 1-12)
1980-01-01 / nr. 1
4 O coordonată fundamentală a istoriei noastre este, neîndoielnic, lupta înaintașilor pentru realizarea aspirației seculare a unității, o veritabilă forță motrice a progresului național, evidentă într-o multitudine de manifestări politice, sociale, economice și culturale. Idealul Unirii a strălucit veacuri de-a rîndul ca un far călăuzitor al vieții și faptelor atîtor generații, care au adus spre noi, prin vremi nu întotdeauna prielnice, vibrația adîncă a voinței de unitate a întregului popor. Aceasta a țîșnit, cu o putere de neînfrânt, în cugetul și înfăptuirea lui Mihai Viteazul din anul 1600, care lăsa posterității o memorabilă pildă de înțelepciune politică și curaj, concomitent cu acea elocventă titulatură de pe propria-i pecete: „Io, Mihai Voievod domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei". O formulare lapidară, săpată granitic în analele unui timp învolburat și nefavorabil, spre a fi luată aminte de toți voievozii temerari și patrioți ai acestui neam atât de mult încercat, care au plănuit să refacă opera lui Mihai Viteazul, lovindu-se însă de adversitatea imperiilor vecine, de interesele lor acaparante. Veacul trecut a constituit fundalul unor multiple acțiuni menite a restaura un drept justițiar al poporului nostru, care a fost propovăduit mulțimilor, singurele chemate să facă acest pas decisiv pentru destinele naționale. In scrieri istorice și literare, în publicistica vremii și corespondența dintre intelectualii români de pe ambele versante ale Carpaților, apare cu pregnanță ideea necesității de a se trece la fapte, de a se conferi realitate celei mai ardente dorinți generale: unirea tuturor românilor într-un stat liber și neatiniat. Mărturiile despre o asemenea stare de spirit sunt atît de numeroase încât ar trebui UNIREA un întins spațiu pentru consemnarea lor. Vom reține doar cîteva din ele, desigur dintre cele mai semnificative. In 1843 Mihai Kogălniceanu scria cu convingere aceste rînduri: „Toată această întindere unde se vorbește românește e patria mea ... Eu privesc ca istorie națională, istoria Moldovei, a Valahiei și a fraților din Transilvania". Dezideratul unității naționale este, cu fermitate, relevat de Nicolae Bălcescu în discursul intitulat Privire asupra stării de față, asupra trecutului și viitorului patriei, rostit la Paris în 1847: „Ținta noastră socotesc că nu poate fi alta decit unitatea națională a românilor. Unitate mai întîi în idei și simțăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din transilvăneni, din bănățeni un trup, o nație românească". Revoluția română de la 1848, al cărei caracter unitar a fost subliniat de istoriografia noastră marxistă, a avut ca principal obiectiv făurirea unității statale și teritoriale a românilor de pretutindeni. Cei peste 40 000 de participanți la Adunarea Națională de pe Cîmpia Libertății din Blaj, la 3/15 mai 1848, au cerut răspicat: „Noi vrem să ne unim cu țara!“, într-o „republică românească a Daciei". Generația pașoptistă, militanții revoluționari și-au continuat — în deceniul de după înfrîngerea revoluției — demersurile pentru pregătirea momentului Unirii, susținînd energic cauza națională, dovedind Europei că situația de fragmentare politică devenise anacronică și că românii sînt hotărâți să înlăture toate barierele ce stau în calea formării statului lor național unitar. Astfel, temeliile acestuia au fost puse la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere ca domn al Principatelor Unite a colonelului Alexandru Ioan Cuza, autenticul ctitor al României moderne. Este îndeobște cunoscută împrejurarea că „unirea națiunea a făcut-o" (așa preciza M. Kogălniceanu), că aceasta este opera maselor populare. Românii aflați sub asuprirea Imperiului habsburgic au trăit cu intensitate acest eveniment de o importanță majoră în istoria noastră. După cum aprecia Al. Papiu Ilarian, românii din „Transilvania numai la principate privesc, numai de aici așteaptă semnul, numai de aici își văd scăparea". Progresele realizate i-au permis României să se angajeze direct în lupta pentru cucerirea independenței naționale în anii 1877—1878, obținîndu-se — prin proprii eforturi, prin mari sacrificii umane și materiale — independența absolută, recunoscută de statele europene. Peste cîteva decenii, s-a înfăptuit și ultima etapă a procesului de edificare a statului național unitar român, prin actul istoric din 1 Decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu patria-mamă, deschizîndu-se calea afirmării României în viața internațională, imperativ care s-a configurat pregnant în anii noștri, sub conducerea partidului și a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în jurul cărora s-a creat unitatea de monolit a tuturor cetățenilor patriei. Viorel FAUR înfăptuirea democrației depline Construirea socialismului și adîncirea democrației sunt două procese care se presupun reciproc. Desființarea proprietății privat capitaliste este o condiție necesară socialismului, dar nu suficientă. Victoria noii orînduiri este legată de dezvoltarea rapidă a economiei, dar această dezvoltare se face, față de capitalism, printr-o stimulare diferită a factorilor de producție. Larga participare a oamenilor muncii la producția socialistă găsește un stimulent puternic în deținerea puterii politice și economice de către mase, în unitatea de interese și țeluri fundamentale ale poporului cu forma de organizare statală și socială. Datorită unei integrări de esență umanistă, care se opune deopotrivă izolării individului de colectivitate dar și dizolvării individului în grupul social, se formează un puternic sentiment de apartenență și co-participare. Sentimentul acesta se leagă, printr-o relație abstractă de proprietate dar el se naște doar prin participarea la luarea deciziei. Existența a numeroase drepturi și libertăți democratice nu înseamnă că, automat, masele iau parte la actul conducerii, la adoptarea deciziilor. Pentru a se întîmpla acest lucru este necesar să existe forme de organizare și conducere a vieții sociale care să asigure promovarea consecventă a principiilor democratice. Partidul nostru dispune de o concepție unitară, științifică, cu privire la sistemul democrației socialiste. Existența ei se datorește, mai ales contribuției tovarășului Nicolae Ceaușescu care din primele zile ale investirii sale cu înalta funcție de conducere în partid, a desfășurat o laborioasă activitate politică și organizatorică, stabilind de fiecare dată cadrul democratic adecvat stadiului de dezvoltare atins. Orînduirile întemeiate pe injustiție și exploatare au produs cea mai adîncă nedreptate omului muncii, privarea lui de participarea efectivă la viața socială. Înlăturarea acestei nedreptăți, generatoare de înstrăinare, nu s-a realizat dintr-o dată în socialism, ci treptat pe măsura dezvoltării bazei tehnico-materiale a societății, a progreselor obținute în educarea politică a maselor, a creșterii gradului general de cunoaștere. Pentru a accelera procesul începînd cu Congresul al IX-lea al Partidului s-au alocat fonduri mai mari dezvoltării economiei și învățămîntului, s-a reorganizat cercetarea științifică, întrucât democrația socialistă nu este exterioară bazei, ci este încorporată în mod obiectiv în toate articulațiile relațiilor de producție. Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1967 a stabilit un program de măsuri pentru perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale, îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale a țării. Socialismul nu se poate înfăptui decit prin participarea tot mai largă a maselor la acțiunea social-istorică. Karl Marx și Friedrich Engels subliniau faptul că, cu cit este mai profundă transformarea socială ce se înfăptuiește, cu atît mai amplă este participarea maselor la acea transformare. Pentru ca democrația să treacă din sfera discuțiilor ideologice abstracte în sfera exercițiului de masă, pentru extinderea și perfecționarea ei, în anii de după Congresul al IX-lea al partidului, au sporit preocupările în vederea creerii cadrului organizatoric și instituțional al participării maselor la conducere. In această perioadă s-a introdus principiul conducerii colective la toate nivelele organizatorice, s-au creat în acest scop, organe noi: consiliul oamenilor muncii, adunările generale, consiliile populare, organele de conducere democratică la nivel național, în plan economic generalizarea principiului muncii și conducerii colective a făcut posibilă valorificarea capacității creatoare a maselor populare, iar în plan politic și de stat depășirea perioadei cînd congresele partidului și plenarele C.C. al P.C.R. nu se țineau cu regularitate sau unele aveau caracter formal. Făurirea și adîncirea democrației socialiste nu este scutită de pericole. Formalismul și pragmatismul spre care poate să devieze raționamentele empirice, simpliste, fără imaginea întregului, pot eroda din interior instituțiile democratice. Societatea socialistă are însă capacitatea de a preîntîmpina astfel de ședințe și de a lichida consecințele lor. Un exemplu edificator este aria largă a tematicii aduse în dezbaterea plenarelor C.C. al P.C.R., cum ar fi: aspectele majore ale dezvoltării economiei în perspectivă a țării, ale vieții politice, culturale, ale activităților educative, ale stării de sănătate, ale situației internaționale, aprovizionării populației etc. Instituirea formelor de colective de conducere înseamnă cu adevărat un moment in perfecționarea democrației socialiste fiindcă stilul de muncă în colectiv, întemeiat pe confruntarea deschisă a opiniilor și înaltă responsabilitate, are un puternic efect stimulativ asupra membrilor formațiilor de conducere. Spiritul revoluționar asociat cu principialitatea partinică, cu stimularea inițiativei și a intoleranței față de lipsuri, caracterizează munca celor mai înalte organe de partid și de stat. în legătură cu sarcinile ce revin în această direcție, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta la Congresul al XII-lea al P.C.R. că: „Acum, esențial este să asigurăm buna funcționare a acestui cadru democratic, folosirea deplină a posibilităților pe care le oferă. Organismele democrației noastre socialiste, trebuie să capete un conținut tot mai profund, să acționeze efectiv ca factori de dezbatere responsabilă și soluționare justă, operativă a tuturor problemelor." Participarea maselor la conducere, ca principiu fundamental al democrației socialiste, este un proces îndelungat, de largă perspectivă, în cadrul căruia se modifică atît formele organizatorice cit și subiectul activ. Experiența istorică a revoluțiilor socialiste demonstrează că o asemenea înfăptuire este imposibilă fără folosirea mijloacelor autoritare ale statului. Antagonismul dintre „cei conduși" și „cei care conduc", propriu orânduirilor bazate pe exploatare, dispare în socialism. Se mențin, însă, deosebiri esențiale între ei care fac necesară existența statului pentru menținerea disciplinei muncii în colectivitate, adoptarea de hotărîri principiale referitoare la activitatea vitală a colectivului social și conducerea operativă în vederea realizării hotărârilor. „Democrația socialistă este incompatibilă cu orice manifestare anarhică, cu orice înlocuire a normelor de conviețuire socială și a legilor țării" se arată în Programul partidului. Rolul tot mai mare al statului în procesul edificării socialismului multilateral dezvoltat decurge și din nevoia desăvârșirii participării maselor la fixarea scopurilor și la exercitarea conducerii. Cel de-al doilea Congres al Frontului Democrației și Unității Socialiste, recent desfășurat, a dat un amplu și puternic impuls procesului de adîncire a democratismului orînduirii noastre. El a fost Congresul unei puternice afirmări a unității și coeziunii de nezdruncinat a națiunii noastre, a întregului popor în jurul partidului. Desfășurîndu-și lucrările la scurt timp după Congresul al XII-lea al P.C.R., care a stabilit obiectivele noii etape a făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, el a constituit, de fapt, o continuare firească, o completare logică a acestuia, exprimînd voința fermă a poporului român de a transpune în viață Programul partidului și a asigura astfel înaintarea neabătută a României pe calea socialismului și comunismului. In cuvîntarea rostită la încheierea Congresului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dînd o apreciere sintetică desfășurării lucrărilor, a arătat că acestea au demonstrat unitatea de nezdruncinat a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate,a întregului popor în jurul partidului, forța politică conducătoare a societății noastre, care își îndeplinește misiunea istorică în strînsă unitate și împreună cu întregul popor, pentru că numai și numai pe această cale se poate asigura făurirea socialismului și comunismului. Partidul nostru consideră că autoconducerea muncitorească este o etapă importantă spre înfăptuirea autodeterminării depline a comunităților și indivizilor. Este un merit incontestabil faptul că traducerea în viață a acestei teze este privită într-un cadru larg, național și internațional. In concepția secretarului general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, o democrație națională dezvoltată nu poate supraviețui dacă este în relație de inegalitate cu alte state. Făurirea noii ordini economice și politice internaționale apare astfel imperios necesară. „In condițiile interdependențelor tot mai strînse ce caracterizează evoluția contemporană, lichidarea subdezvoltării și edificarea unei noi ordini economice internaționale, bazate pe egalitate și avantaj reciproc, care să ducă la progresul mai rapid al țărilor rămase în urmă, corespund intereselor tuturor popoarelor, dar corespund, totodată, și dezvoltării generale a economiei, inclusiv a țărilor dezvoltate, cauzei promovării politicii de destindere și colaborare în întreaga lume", preciza tovarășul Nicolae Ceaușescu la cel de-al doilea Congres al Frontului Democrației și Unității Socialiste. Petru PRUNEA Traian HRIȘCĂ • Conștiința statornică a națiunii. UNICĂ STEA ȘI a venit o vreme în care cîntecul sugrumat Al veacurilor Și durerea din noaptea pământului Printr-un îndelung proces de decantare Au rodit. — Rod de aur Zăpadă curată de ianuarie Floare înmiresmată de april izvor întăritor de august Dulci fructe de octombrie Colind limpede de decembrie întrupate într-o mică stea Blagoslovită de noul calendar Cu numele de Nicolae — Simbol de stea călăuzitoare Neamului meu Dornic de libertate și soare. Ovidiu SUCIU