Familia, 1866 (Anul 2, nr. 1-44)
1866-10-23 / nr. 35
419 gata era si cu „daina“. — Când copilasiulu tieranului antâi’a era prinde a vorbi — a hori nu scie alta decâtu: daina, daina si era daina. — Acesta e in sângele romanului, e o insusîre cu care nasce pe lume; — e o datina străbună, care-si are originea din mitologi’a greceasca, mai tardiv straplantata si la Romani. Cuventulu „daina“, nu e altu-ceva decâtu „Diana“ dieti’a lunei, si de aci s’a numitu la Romani si „Luna.“ Serbatorea Dianei o sierbau Romanii in totu anulu la 24 augustu, si se numiu „Diva Iana.“ — Cu numele „Diana“ la romani a fostu atâtu de comunu si strapusu in cantele poporale, si de aici pastratu la noi pana in diuma de adi, si va fi pastratu pana ce va trai romanulu, a datu causa — după mitologia — urmatorea istoriera: Pe Diana — fiindu forte frumósa — inca atunce când era mica, o-a luatu o data Jupiter in bratia, si o-a desmerdatu. Ea atunci a rogatu pe Jupiter, ca se-i conceda, se poata fi totu fecioara, Jupiter i-a concesu. — Mai tardiu s’a amorisatu in eaErosu, dar simtiemintele lui n’a aflatu resunetu in anim’a Dianei. Erosu necasitu si desperatu, a luatu lumea in capu, umbla pe vali, pe munti prin codri strigandu numele idealului amorului seu „Diana!“ Poporulu a invetiatu acestu nume, l’a cantatu si elu — pana ce a ajunsu la noi s’a stramutatu in „daina“ in locu de „Diana.“ Diana a capetatu de la Jupiter 60 nimfe si cu aceste umbla prin codri a venu. — Erosu o urmase cantandu, de vaile, codrii resunau cuventulu „Diana.“ X. Lerui Domne, Leru! Este o colinda la romanii Ardeleni, in care mai de multe ori se repetiescu cuvintele „Lerui domne Leru. Aceste cuvinte insemneza numele renumitului imperatu romanu Marcus Aurelius, care pe la 170 a retrasu, legiunile romane din Dacia, vedîndu ca nu poate contrastă invasiunii marcomanilor si grasilor. Si asie Dacia — afara de Dacia Aureliensis dincolo de Dunăre — si Romanii colonisati aici au rabdatu multe de la poporele selbatice, cari au devastatu câmpiile frumose, au manatu turmele de vite, si au subjugatu poporulu liberu. Romanulu in dîrele grele, si-aduce aminte de strabun’a libertate, si causéza pe Aurelius, de ce nu i-au aperatu de neamici. In cântecele lor, in cari si canta vntrég’a sórte, se tanguiau si plângeau amintiendu totudeuna numele lui Aurelius — si fiindu ca sortea acesta a duratu pana in tempii mai noi — si numele Aurelius a remasu in cantecile poporului nostru stramutatu in Lerui, domne Leru ! Alesandru Cristorianu. Pres’a străină despre literatur’a nostra. In brosiur’a: Revue du Seele XIX, din 1 Octobre, anulu acesta, intr’o lunga enumeratiune făcută asupra poetiloru mici de câtra d. Theodore de Banville, citimu urmatorele linie despre poesiele d-lui Dim. Bolintineanu: „După ce amu complimentatu si incuragiatu pe d. Charles Diguet, care are sefia poetu, nu vine pre casulu de a uita acesta visiune mortuara si de a se spela cu totulu cu ambrosia? Veti găsi in destula intr’o carte cu totulu curioasa: Les Irises d'Orient, poesie romane traduse in versuri francese de autorele elu insusi, d. Dim. Bolintinianu. Unu mare criticu, d. Philarete Chasles, unulu din poeţii noştri cei mai luminaţi, d. Henri Cantel, au presentatu acesta culegere publicului mai bine de câtu asiu pute se o făcu, si se le dâmu parol’a : „Nici o carte nu poate se ne invetie ceea ce este Bosphorulu, si cine nu l’a vediutu, nu va sci sa zugravesca farmeculu si imbataterea voluptate. Este o încântare pentru ochi, pentru spiritu, si chiar anim’a, atâtu de invulnerabile in facla cu viet’a omeneasca, se simtu turburate in presenti’a frumuseții suverane. D. Bolintinianu a intielesu toate acestea in descriptiunile sale; sde se initieze cu arte aceste grade somnolente si tresaritore si câte-odata, ca se descepte spiritulu nostru, pe care crede ca l’a leganatu pre multu, isbucnesce d’odata prin versuri de o putere neprevediuta. Mi-place totu intr’insulu, pana la acesta plăcută tristetia ce abie atinge amaraciunea.“ Ast feliu se espr’ima elocinte d. Henri Cantel; era d. Chasles duce după dinsula, vorbindu de d. Bolintixpanu. „Indata ce deschidi cartea sa, o pădure poetica te incongiuxa, berele ei te legănă, suflările ei melancolice balsamite trecu pe fruntea voastra, resuflati o atmosfera necunoscuta si acesta este vechi la Asia, anticula Oriinte, seu mai bine este o porțiune selbateca si noua acestora regiuni favorate.“ Pentru mine, (urmeaza artic. din revist’a secolului XIX-lea) ceea ce ambru, înainte de toate, ceea ce me minuneaza dincolo de toata espresiunea, este se vediu pe unu strainu, ori câtu aru fi de poetu, se pota astfeliu a sur’prinde secretele cele mai intime ale versificatiunii nóstre; este se vediu ca s’a asimilatu cu datinele, cu elegantiele, cu finetiele chiar ale limbei nóastre; este se vediu ca si-au facutu ai sei acesti ritmi atâtu de variati, atâtu de complicați, atâtu de dificili cari sunt si glori’a si stânc’a artei nóastre lirice. După parerea mea, acesta minune dovedesce cu totulu in favoarea d-lui Bolintinianu; dovedesce asemene ca versificatiunea noastra solida si bogata nu instela pe cei ce se incredintieza cu franchetia ei, si ca ea este totu-d’odata scopulu si instrumentulu magiei cei mai stralucitoare. (T. C.)