Familia, 1878 (Anul 14, nr. 1-98)

1878-06-25 / nr. 47

302 FAMILIA. Anulu XIV. le-au adunatu fonetistii pentru ilustrarea as­­sertelor lor, amu aflatu, ca cea mai mare parte a lor se reduce la cuvinte străine, la neolo­­gismi nenaturalisati, la forme stricate, si la pronunciari falsificate; —iara în câtu în acele esceptiuni s’aru afla si cuvinte curatu române, — ele sânt forte pucine. Ce se atinge acum de cuvintele străine,— apoi dóra nu voru vré fonetistii sa întocmimu ortografi’a nóastra româna după gustulu străi­nilor. Ce figura comica ar mai face unu ro­mânii îmbracatu cu camésia, cu cioreci albi, incinsu cu scerpariu si încalitatu cu opinci — care apoi ar mai lua pe sine si unu fracu negru si unu cilindru înaltu de celu mai nou fa­­sonu ? Totu aceea se pote dice si de neologismi, — cari până atunci, până când nu se acomo­­deza tuturor însușirilor limbei nóstre natio­nale, remânu cuvinte străine, forme stricate, — supuse si la pronunciari false, — pe cari apoi nici fonetistii nu le potu regula cu toata escamoteri’a lor fonetica, — fara d’a strica si ce e alu nostru curatu si bunu. Asi vré sa vedu eu, cum scriu fonetistii cu ortografi’a lor : Gyöngyös, gyönyörűség etc. Nu remâne asia dara — după mintea cea sonetosa — alt’a, decâtn a ne întocmi regulele ortografice după natur’a limbei nóstre, — si apoi a supune cuvintele adoptate la aceste re­­gule de ortografia si pronunciare, — iera cele străine a le lasa în voi’a jurisdictiunei lor or­tografice. D. e. după cum amu facutu si amu pronunciatu din plecatu — plecatiune , si nu „plecaţiune“ seu „plecaţie“ — asia vom sub­­ordina acestei regule stabile si generale si cu­vintele deputatu — deputatiune, si nu „deputa­­ţiune“, „deputăţie“, cu atâtu mai pucinu după form­a cea falsa ce esista nu­mai la slavi , de­­putacije etc. In fine, ce se atinge de acele cuvinte, cari fiindu curatu române, seu deja naturali­sate, fara d’a se supune regulei generale, — apoi de aci nu urméaza, ca déca si-a perdutu o vulpe coad’a, apoi toate vulpile sa-si taia codile. — Aceste cuvinte vor fi tractate cu esceptiuni, iéra nu ca modeluri pentru întocmirea orto­grafica a limbei. In toate limbele casurile cele mai multe, cari se grupeaza pe lângă unu principiu, dau regul’a generala, iera cele mai puține — făcu esceptiunea. Natur’a cea m­usicala a limbei noastre ni-a dictatu regulele simfonice, după cari trebue sa se intocmeasca si pronunciarea, si prin urmare si ortografi’a cuvintelor române. Un’a dintre aceste regule simfonice e : ca accentuarea cuvântului cade totu-de-una pe si­laba penultima d.e. sâpu — sapăre — săpătură etc. — Esceptiune dela regul’a asta se arata numai atunci, déca ultim’a silaba se contrage în cea penultima, — în casulu acest’a accen­­tulu naturalminte remâne pe ultim’a d­e. a sapâ(re), —apoi déca ultim’a se derivéza într’ unu sufixu de doue silabe scurte, — în care casu accentuarea remâne înderetu pe penulti­­m’a, d. e. sapâssemu, pépine etc. “) Si ilustrâmu acum acésta regula eufori­ca a limbei române cu formul’a : w w — w, — si vom afla într’âns’a chei’a de pronunciare si fâra de semnele fonetice — numai din lo­­culu, ce-lu cuprinde respectiv’a vocala. — Asia vocal’a a va sunâ deschisu ca a îndata ce vine la locul­u de accentuare, — la din contra su­­netulu ei se închide cu „a.“ — D. e. Asia vediându, câ din cuventulu bătătură nici unu a nu cade la loculu penultimu accen­­tuatu, lesne vomu sei, câ tustrei­a din elu au sunetulu scurtu alu lui „a“, — si sciindu oda­­ta acesta regula, nu mai e trebuintia, ca ceti­­toriulu sa fia condusu de fiintiele codate si cornute. Sub asemene înm­urintia cadu multa pu­cinu si celelalte vocale, de­si la aceste varia­­tiunea simfonica e mai pucinu simtîbila. D. e. vocal’a o când cade de sub accentu trece bucu­­rosu în sunetulu lui u etc. D. e. po . . tu pu . . tu . . tu pu . . té . . re etc. Combinându ambele aceste forme eufoni­ce, ne putemu esplica îndata, pentru ce o din cuventulu potu are trei sunete : potu, poate si putere, etc. Alt’a Insusîre simfonica a limbei române conditioneaza regul’a, ca literile precedente se influintieaza în pronunciarea lor prin cele ur­­matoare. Asia d. e. vocalele e si o se deschid u îndata ce urmeaza în silab’a urmatoarea o vocala bâ . . tu bă . . tú . . ta bă . . tn . . tú . . ra bă . . tú . . (ra­­ n) Yedi maipelargu în „Die rumänische Amts­sprache“ von I. Puscariu, Hermannstadt. 1860 u. 1864

Next