Familia, 1878 (Anul 14, nr. 1-98)
1878-02-23 / nr. 16
BUDAPESTA 23 Februariu st. v. 7 Martiu st. n. : Va esî joi’a si duminec’a. Redact.: strad’a Havas nr.*, Ir. 16. x xtjlu XIV. 1878. I Pretinlu pe unu anu 10 fl. 1 J Pe */s de anu 6 fl.; pe •/, de în anii 2 fl. 70 cr. I Pentru Romani’a 2 galbeni. Sér’a. Sér’a-i mândra, alb’a luna Stă pe ceriulu înstelatu, Si zefirulu linu resuna Fluerulu îndepartatu. Periuasiulu de la vale Murmura încetisioru, Facându omulu de pe cale Se cânte de-unu tainicu domu. Eu ascultu ... nu sciu ce-mi vine, Gânduule navalescu Pân’ la tine, pentru tine Simt că lacrime-mi pornescu . . . Emilia Lungu. SECRETELE CASTELULUI. Romanu, de XAVIER de MONTÉPIN. — (Urmare.) Contele Rahon lui lamp’a si se întărită d’a impune tăcere emotiunii sale sfasîatore, care îl facil slabu ca unu copilu. Intră, închise usi’a dinapoi’a sa, si se opri apucata d’o durere nemărginită si d’o spaima cumplita. Inchisarea în care petrunse, era strimta, boltita, mai întunecosa decâtu unu mormântu, si nu primiâ aeru decâtu prin o ferestre cu grabia ce se deschidea spre coridoru. Unu patu de lemnu acoperitu cu o plapona subțire, unu urcioru si unu scaunu compuneau tote mobilele; lângă urcioru se vedea o gramada mare de pâne neagra ce n’a fost atinsa. In acelu patu miserabilu era culcata o femeia cu fasi’a intoarsa catra părete. Audându deschidiendu-se si închidiendu-se usi’a, acea femeia murmură : — Ce mai voiți? Lasati-me se moru în pace . . . acest’a e singur’a grasia ce mai ceru de la Dumnedieu, uniculu favoru ce-mi ceru de la voi . . . — Vocea ei! — dâse contele, a cărui anima apesata începu se palpite d’odata mai usioru, — e vocea ei. Elu alergă pana la patu, apucă pe prinsonier’a, o redică se-i véda fași’a si esclamă cu acea esaltatiune, ce omulu numai odata simte în viétia: — Mario! asia dara e adeveratu ! esti tu! Abia rosti elu aceste cuvinte când fasi’a contessei îmbracă o espressiune de schimbare forte spaimântatoare, căci o fericire atâtu de neașteptata o putea ucide ca unu tresnetu. O lucare estraordinaria o transfigură; ai fi dusu, că în giuruiu frunții sale palide s’a aprinsu o aureola; totu corpulu seu palpitându vibra, si recadiu pe peptulu contelui sioptindu: — Annibal . . . Te-am revediutu . . . Esti aice . . . lângă mine . . . me iubesci . . . Ah! suferintiele mele sânt resplatite . . . Nici odata n’am suferitii si Dumnedieu acuma me poate lua . . . Ea închise ochii, dar pe buzele sale rateca o drepta si aceast’a siepta ducea: — Annibal ! . . . Annibal! . . . — Nu, multu iubit’a mea, nu, — respunse contele Rahon, stringându-o cu căldură. Dumnedieu nu te va lua ! Ne va reda unulu altuia, ca sa nu ne mai despartîmu nici odata. Durerile tale sânt finite. Vei rencepe vieti’a ta si îti jura, că voiu sterge urm’a lacrimelor tale prin puterea fericirii si a amorului. Contele se întrerupse, si aruncându o privire spre traseturile alterate, spre membrele slăbite ale sermanei martire, murmură cu o voce surda, cu unu accentu de ura si de mania cumplita: — Oh ! infamii ! . . . infamii! . . . cum te-au facutu se suferi ! Prin ce torture neaudîte vor putea espia suferintiele tale ? — Nu torture ... nu resbunare, — respunse încetii contessa cu ochii totu închiși. — Uita . . . fă cu mine . . . suferitu-am eu? Nici nu mai tânu minte. Credi tu că cineva se poate gândi la ura, când inim’a-i e plina de bucuria ? . . . — Angelu, tu ierți pe caleii tei! — I iertu si binecuventu, pentru că lor le datorescu aceasta fericire suprema ce n’asiu fi gustatu fara ei . . . Sciutu-asiu fi câtu de multu me iubesci, de cumva nu eram în fundulu închissorii, unde te-ai 8coboritu se me gasesci acuma? — Mario, tu nici odata nu te-ai indoitu de mine, nu-i asiu ? — Nici odata . . . De cumva m’asiu fi îndoitu, traire-asiu încă? . . . Sermine amicu, tu me credeai moarta, sciu, si m’ai plânsu . . . Eu speram în tine . . . îmi dîceam . Intr’o dî elu va afla, că a fost înstelatu, si în dîu’a aceea, de-asia fi în fundulu pământului, va fi în stare se me gasésca . . . Acésta cugetare me tînea si îmi dedea putere d’a trai . . . Vedi dara, că aveam cuvântu se credu si se speru . . . — Vino, multu iubit’a mea, se plecămu !Deja?. . . — Nu grabesci se fugimu din aceasta închisspre înfricosiata ? 16