Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)
1879-08-05 / nr. 59
390 FAMILIA. Anul XV. grabnica. De siguru înse, seu a uitatu se închidă scrisorea cu ânelul, seu credea câ se va rentorce peste câteva minute, si pân’atunce nimene nu va veni la el. John cetindu aceste sire, simtî trecendu-i prin internu unu simtiementu de plăcere, câ celu ce gasesce unu ce de multu cautatu. Plăcerea lui se manifesta prin aceste cuvinte ce le rosti la momentu: — Ieta unu sosiu ! Apoi se puse la mesa, lua condeiul si scrise pe o hârtia de epistola aceste cuvinte : „Scumpul meu Rinaldo, „îti multîamescu pentru frumosul ânelu , ce semena atât de multu cu al doamnei Wartensfield, si fii siguru câ acestu ânelu va întări si mai multa legătură dintre noi. „A ta până la morte Eufrosina.“ Apoi luâ cutia cu ânelu si epistol’a începută de Rinaldo, si se departâ. Caus’a pentru care luâ si epistol’a începută, fu, câ bunul seu prietenu acusatu de talharia, se nu poata dice, câ el a gasitu ânelul si a voitu a-l innapoia dóamnei Wartensfield, ci se i se poata dovedi nerestornabil, prin însasi scrisorea lui, câ el a voitu se-l tramita dreptu suveniru cutarei Eufrosine. Bucuria lui John era mare, câci el se credea la începutul unei drame. Dar se nu credeți, câ densul a mersu dela acasa la doamn’a pagubasta, spre a-i duce obiectul perdutu! nu! El avea alte planuri, deci se duse acasa. Nu cu dn’a Wartensfield, ci cu Rinaldo voia el se vorbeasca. Nu dela ea, ci dela el aşteptâ densul remunerațiunea sa. Si era convinsu câ nu va trebui se aștepte multu. Nici nu se însîelâ. Rinaldo, sositu acasa, observâ la momentu, câ cuti’a cu ânelu i lipsesce de pe mesa. Apoi zări epistol’a scrisa de John, recunoscu scrisoarea, o ceti iute si vediu câ secretul lui e descoperitu. Primul seu cugetu fu, câtre dusu-a John ânelul acasa la dómn’a Warrensfield, si cu spusu-a pre unde l’a gasitu ? Déca nu l’a dusu si nu a descoperitu nimica, nu va resulta pentru el nici unu pericolu, câci de siguru va pute se complaneze cestiunea cu John; déca înse acela ar fi spusu, putea se se aștepte la urmârile cele mai neplăcute, va sedica trebuia se se pregateasca la tóte. Rinaldo se si pregăti numaidecât. El adeca puse în buzunaru unu pumnaru si unu pistolu, apoi se duse iute la John. Acela sedea pe divanu si întimpina cu surisu pe Rinaldo: — Am sciutu, ca vei veni, de aceea te-am așteptatu acasa. Poftesce, si ocupa locu! — N’am timpu se stau la vorbe, — respunse Rinaldo morosu. Dta ai fost la mine si ai furatu d’acolo unu obiectu prețiosu. — Eu talharu ? Mi se pare, ca asîu putea să-ti aplicu cu mai multu cuventu eu dtale acestu titlu. — E bine, talhariu seu ba, ai adusu dela mine unu ânelu. Voi vei sa mi-1 înnapoiezi? — Ba. — Asia dara îl voiu lua eu. Si după aceste vorbe Rinaldo scoase din buzunaru pistolul si trase cocosiul. — Oh! — surise John flegmaticu, — nu me suprindi. Am fost pregatitu la pasiul acesta. De aceea am si dispusu, ca în casul deca vei esi de aice singuru, să fii arestatu îndata la porta. — E bine, ce vrei dara ? — Sé complanâmu acésta istoria. — Cum ? — Asia ca în locu se profitezi numai singuru de ea, se profitezu si eu. — Dar eu nu te întelegu.— Pentru ca nu vrei. Se ne jucâmu dara cu cărțile deschise. Ai furatu unu ânelu . . . — Nu-i dreptu. Eu l’am cumperatu. — Fia si asta ! Dar fiindu câ l’ai cunoscutu si ai sciutu, câ este al doamnei Wartensfield, trebuia se i-1 rentorci îndata. N’ai facutu. Esti complice în furtisâagu. Epistol’a cu care voiai se tramiti ânelul Eufrosinei dtale e în posesiunea mea. Va sedica nu mai poți nega faptul. — Nu-mi pasa, fia dara cum dici. E bine, ce se făcu ? — Se-mi platesci jumătate din pretul ânelului. — Bine. Mâne vei primi paralele. — Atunce îti voiu înnapoia si eu ânelul. Târgul fu încheiata, si John petrecu pe Rinaldo acasa, ca nu cumva — în urmarea disposițiunii sale — prietenul seu italianu sé fia arestatu. Acestu tergu înse fu numai introducerea la unu șiru de misîerii, prim’a veriga în caten’a faptelor rele sevârșite de acești doi énși; câci, după ce prin acesta dânșii își cunoscura reciprocu caracterul mârsîavu, identitea stricăciunii lor îndemna a face o legătură intima în viitoru pentru născocirea si seversirea unor fapte ticaloase si criminale. Nu peste multu apoi se vorbia prin colonia de diferite furturi si spargeri, făcute cu multa istețime si îndrezneala. Nimene nu mai era sigura de proprietatea sa, câci misterioşii făcători de rele petrundeau si în locurile cele mai bine încuiate si păzite. Toţi se temeau, dar făcătorii de rele nu se mai puteau prinde. într’una din oiile apoi se respândi o sciie înfioratore. Acea sciie spunea, câ în diu’a precedenta s’a petrecutu unu omoru duplu. Nişte făcători de rele au omorîtu pe sosi’a lui Wartensfield si pe fiul seu Max. Scirea acést’a se respândi ca fulgerul si toti alergara în faşi’a locului se se convingă. Acolo apoi gelnicul părinte povesti tuturora, ca sosi’a sa cu fiul si copilitî’a, a eşitu în diu’a trecuta la preumblare, dimpreună cu tinerii Rinaldo si John. Pe drumu, fiindu caldur’a mare, ei întrara în ruinele de lângă pădure, se se mai recoresca. Abia petrecura înse acolo câteva minute, deodata întrara niște omeni mascați, cari omorîra pe Max si pe sosi’a lui, si siliră cu pistolul în mâna pe Rinaldo si John a se departa. Apoi jefuira obiectele prețiose, si banii ce găsiră, si fugiră nainte de a veni cineva. Făcătorii de rele înse nu bagara de seama, câ învelita în o cârpa mare, mic’a copilitîa dormiâ jos pe pamentu, deci pe dens’o nu o omorîra. Ea dormiâ fericita si nici nu visâ de scen’a grozava petrecuta în giurul ei. Dela unu timpu înse ea se deșteptâ. Strigâ pe mama-sa, pe frate-seu, si fiindu câ aceia nu-i respundeau, începu sa plângă. într’aceste p’afara timpul se schimbâ cu totul. Caldur’a tropica trecu si ceriul se acoperi de nori, mai apoi începu sa ploaie si se facil o vijelia, fulgera si tuna. Era de câtra seara, si Wartensfield, sciindu ca sosi’a lui se teme acasa singura, porni câtra casa dimpreună cu doi servitori ai sei. Trecându pe la ruine de odata audî în interiorul ei unu plânsetu copilarescu. Banuindu vr’unu pericolu, tramise servitorii se între a vede, ce plânsetu este acela ? în interiorul ruinelor era întunericu. Servitorii