Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-01-24 / nr. 4

38 F­AMILIA. Anul XVIII. Sime­on: Ei, domnișoră! S’o primesci de bună voie! Me chiămă Simeon, Simeon cel drept. Fă bine, că altcum . . . V e s p a s i a (la parte): Va fi având la el cuțitul ei de secțiat. » Simeon: Eu nu me tem de nimic. Eu am vădut cadavre . .. Vespasia (la parte): Ce ziceam? (Tare.) Adă dară zdrența aceea! Simeon: Te rog, nu e jurnalul de azi. (I dă epistola şi dice la parte.) Am cetit eu infamia ce ai scris de dna mea; stai, că t-o resplătesc. Vespasia (se îndepărtdză de el şi ceteşce cu voce scăzută epistola primită): »O poesie care a eşit adi în jurnalul nostru local şi care este prea reu scrisă, pentru a putea negă faptul, că dta i-ai dat viață. . .* (vorbind la parte.) Audi! eu se dau viață! Mor de ru­șine. (Cetesce mai departe.) » . . . mi-a documentat, tot­odată și un ce neașteptat : convincțiunea, că eu mai pot râde. întâmplarea aceasta mă face să renunţ la drep­tul ce-mi compete, de a presinta judelui cercual o an­­ticuitate precum eşti dta...* (Aruncă epistola pe mesă.) învățătură împrumutată din guri întăbăcate. E fără de . .. (observând pe Simeon.) Ce mai stai, nătărâule? Simeon, îmi place se studiez efecte. Vedi dta, eu cunosc multe, precum : anticuitâți, pseologie şi isto­rie. (Cu ironie) Toate le-aş putea folosi acuma. De i­deca a început să se emancipeze acum domnele, apoi nici noi nu putem sta pe loc. Vespasia: Mişcă-te dar spre uşe! Simeon (cu un ton şiret și impertinent) : Ves­pasia . . . Vespasia ... Vespasia: Obraznicule! Simeon: Unde.. . unde ţ-am dat eu de nume? Ei! eră un împărat dl Vespasian. Nu cumva dl soţ? Vespasia: Ureche lungă! Cetesci istoria? Nu ţ-au intrat în cap datele? Simeon: De! mumiile se conservă mai înde­lungat. Vespasia: Afară, ticălosule! Simeon: Voiam să die, că s’ar putea. Vedi dta, domnişoră, mie mi-a plăcut acel Vespasian. El a zidit un templu, ce se numia »de pace*. Vespasia (la parte) : Sluga ca stăpâna. Amân­doi învăţaţi. Simeon (privind-o cu ironie): Vorbesc de multă pace zidurile. Apoi a mai făcut o amfibie. Vespasia: Un amfiteatru. Simeon: Dela acela nu a rămas fără numai ruine. (Privind-o impertinent.) După aceea : totala risi­pire a­­Ierusalimului. S’a făcut absolută pustietate şi câmp steril. V­e s p asia: Ieşi! Simeon : îmi faci nedreptate, domnişoră. Ar fi de dorit ca dta să iei în consideraţiune, că ne chiema Simeon, ca pe acel suflet bun de Simeon, care atunci s’a pus în fruntea jidovilor şi a pornit cu ei spre re­cucerirea Ierusalimului. (Măsurând-o de sus până jos.) Precum cunosc eu .Ierusalimul cel decădut, apoi să nu te miri, când nici barem un jidov nu se sdrobeşte după el. (Siret.) I duc respuns la dna? Vespasia: Spune-i să te instrueze ca pân’acum. I faci onoare. Simeon: Gândeşti dta, că dânsa care lucrază şi umblă cât e diua, mai vede sora, când soseşte aca­­sa, alt­ceva decât copiliţa ei ? (îşi şterge cu mâneca lacremile din ochi.) Ţi se pare, că a inviat mama Grachilor. (După o pausă.) Şi dta vei fi având vr’o mâţă p’aci. V e s p a s ia: Vedi de ieşi odată, ticălosule! Simeon (cu multă flegmă) : Nu trimiţi nici o vorbă? Vespasia: pi­i, că înroşesc, când îmi aduc aminte, că numele meu se pronunţă totdeuna cu al ei. Simeon: Nu-ţi întipui, domnişoră! Pe la noi nu stau borcanele cu carmină. Doamnei mele însă i se suie la cap un sânge cald, tiner, nezugrăvit, când i die ome­nii că sunteți emancipate amendoue. Ei! Ei! alta-i eman­ciparea nostră. V e s p a s i a : Ieși-vei odată, slugă necioplită ? (Cade pe scaun.) Au! nu mai pot! Simeon (o privesce suricend) : lon poéta din ce­tatea nostră. Luptă bună m’am luptat! (Iese cu paşi măreţi, întră Clopoţel.) Clopoţel şi Vespasia. Clopoţel: Vin să-ți spun, că mai trăiesc. Nu ai ideie, drăguță domnişoră, ce va să ajică frica de po­liţie. Puteam eu şei, că nu-mi vor da să mânânc din căldarea ce-o tot duc arestanţii din bucătăria lor de curte. (Cu o privire desmerdătore.) Comptam pe dta. Vespasia (ia parte): Ah! omul acesta me iu­­besce! (Tare.) N-aş fi copt tot iortate. Clopoţel, însă totuş m’am înfricoşat. Ţine, ţine ! Par c’aud tot lanţuri. Vespasia: Te-ai putut convinge despre afec­ţiunea nostră. Fratele meu îndată te-a smuls din mâna dreptăţii. Clopoţel: Ce dreptate? N’avea dreptate, nici o dreptate, să se ’ndoiescă de dreptatea mea. Vespasia: însă totuş te temeai. Te-am vădut eu după ce te lăsară poliţiştii, îţi jucau genunchii. Clopoţel: Jucau? Clătinau cu capul, vădend că se portă de nas legile. Vespasia: Déca le este nasul aşa lung. Clopoţel: Să nu glumim! Legile sunt sfinte. (O ia de mână, misterios.) Nu cred nici eu istoria cu bă­trânul venerabil. Mi se pare, că au numai de gând a înşelă rudele. Vespasia: Dta credi, că fratele meu . . . Clopoțel: Nu te irita, domnişoră! Să-mi per­­miți, nu este prea strict nici dnna lui în ceea ce priveşte adevărul. Vespasia: Ştii dta? Clopoțel: Aceea, să vezi, mi-o aprobez, mai mult vorba d-lui obicinuită, că pe dta te-a scăpat de patru-deci de ori ... Vespasia (iute): Oficierii din vecini? Clopoţel: Z­iua sfântului Haralambie! Faţă de o astfel de afirmare ... da . . . Vespasia: Are d-lui niţăl nărav .. . Clopoţel (la parte) : Am prins-o. Mai zicea lăp­tosul cel de ieri, că sânt avocat prost. Trebue să scot din ea, că ce dice Măian de istoria văduvei. Să me port precum­­ place ei! Vespasia: Te-a portat și pe dta cu promisiu­nea mânei Angelicei. Minți el, minți ea. Clopoțel: Nu i-o pot uita. Mi-a fost făgăduit-o, încă înainte. (La parte.) De! să me ’ncerc a o câștigă pe partea mea. (Tare.) Nu-ți pot întocmai spune, de când ... Vespasia: Vorbeşce, domnule! (La parte.) Aş voi să ştiu, că până unde a mers neîngrijirea fratelui meu față de mine? (Tare.) Dta dispuni de o limbă alésă. Clopoţel: Eră pe timpul acela, când dl Măian abiă începuse a gustă fericirea. Atunci când în seri de véra petrecea cu tinera-i soție . .. Vespasia: S’o ierte Dumnedeu! Clopoțel (continuând) ... ce numesc omenii »viață de raiu*. Scena III.

Next