Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)
1884-04-08 / nr. 15
170 FAMILIA. — După cale de 3 ceasuri ajunserăm in sfîrşit in Beniş. Aici, după ce mai schimbarăm puţină vorbă, cu cei ce ne petrecuseră — ne despărţirăm şi de ei şi mâne-(Ji aveam să mergem la Orade. Trecu şi noaptea şi ne căutarăm de drum. Ajunşi in Orade, ne duseră in casarmă şi după ce ne mai cercă și jură odată, ne ’mbrăcă in haine cătânesci. La ’nceput nu me cunosceam eu ânsumi in acelea haine. Ciorecii — de culoare vânătă — imi păreau ca un sac, așa eram de strâns in ei. Ce-mi plăcea mai tare iiseveră cușma cătănăscă cu pajerea imperătescă pe ea. Cu vremea m'am dedat la cătane şi după câteva luni furăm strămutaţi la Pesta, unde mi s’a dat chip să ved şi pe ’mpăratul. Trecu anul şi intram acum in al doilea an de slujbă, fără să aud ceva veste de p’acasă. Până eram in Orade, e să colac cu lapte — mai intâlniam pe careva din sat, ba veniă când i se da rând — şi tata ori mama la mine. — Dar sortea a voit, ca năcazurile, cari m’au bântuit la despărţire, să me năpădăscă din nou. Vai de dilele mele ! Pentru mine viaţa e numai un chin — un chin care râde fără milă. »De ce mai trăiesc in astă lume ?* — cugetam de multe ori intru mine. Şi când imi aduc aminte de trecutul meu — atât de trist şi dureros pentru mine — inima mi se sfăşie de durere. Aşă e scris in cartea vieţii. Unii se bucură, alţii se ’ntristeză ... Aci glasul moşului se acâţâ de o gândire, care-i asudă fruntea. Ochii lui plini erau de lacrămi şi graiul lui cel mare ar fi încetat, dacă noi prin rugările noastre nu l’am fi induplecat a ne istorisi mai departe. O înghițitură din fidiles părea a-i renoi puterea și după o lungă pauză incepui din nou. * — Aşă-i, dragii mei, năcazul te ’ngropă de viu. Acela, o numai acela mi-a făcut perisuri nainte de vreme. Intr’o zi, pe când veniam dela mustră, me cina , mă sergentul d’o parte şi-mi spune, că tata a murit. Fulgerul — pare — că mi-a pătruns trupul şi me temeam , că soţul aceluia — trăsnetul — acuş-acuş are să me lovăscă. Mama — veche de ani — şi neavând pe nime, mi-a cerut slobozenia şi in scurtă vreme me văciui pe cale cătră casă. Mai bine aș fi rătăcit pe alte căi — ca pasărea pribăgă. — Eră ’n chișlegi pe ’nsărate, când ajunsei in marginea satului. Me apropiam de vătra părintăscă. O Doamne ! de ce m’am apropiat ? Trebuia să trec pe la casa popii — și acolo soieam pe Sânziana. — Dar din ce me apropiam mai tare de casa, in care sălăşluiă Sânziana, inchipuirea-mi se acăţă d’odată şi — pare — că o şdptă de sus imi spunea — să nu me grăbesc. Zarea de lumină — ce se vedea la casa popii — me atrăgea vise cu paşi iuţi D’odată zarea se măresce şi eu putui străbate cu vederea — mai departe. Amară vedenie ! Năcazul meu işi ajunse vârful şi in întristarea mea nu scieam unde me aflu —şi ce fac! ? — In casă eră adunată o mulţime de oameni — imbrăcaţi ca de prasnic. In mijlocul lor vedeam pe Sânziana — cu cunună pe cap. Dar de pe faţa ei cetiam — întristarea. închipuirea mea se destălbăci îndată ... or pașii mei erau grăbiți — ca vântul, și suspinu-mi greu — ca pământul. »— Bună seara la nuntași !* — și intrai in casă. Galfăd ca ceara, me mestecai printre părechile, cari erau prinse ’n joc. Sânziana me cunoscu îndată — eu cunoscui pe Bucur. Acela eră mirele. ,— Nu me mai cunosceţi?!* Toţi priviau ţintă lai mine. Ca un turbat me repede — şi cuţitu-mi străbăt partea stângă a pieptului. ,— Mor !* — răcni Bucur cu mânie — şi mort căcid la pământ. Grozavă privelisce . .. Cuţitu mi-a scăpat din mână şi me vădui legat bot — de mâni şi de picere. »— Ucigașul, ucigașul!* — strigau cu toții. Numai Sânziana plângea. Pe cine ... nu sciu ! — In scurtă vreme tot satul eră ’n piciore. Cu mic cu mare se adunau la fața locului. Clopotul bisericii sună ’n o dungă. Mirarea tuturor ■— eră mare. Toți vorbiau numai și numai de mine. Erau de rușine — imi ascundeam faţa. Nu mai vedeam şi nu mai audiam nimic. — Străjerii satului me luară pe sus. Unde me duceau — nu scieam ! ? Dar me tredii la casa satului — urmat de popor. Printre mulţimea ce se înghesuia — o muiere încărunţită de năcaz — se siliă a străbate. Faţă ’n faţă — o recunoscui. Plângea — şi-şi blăstămă sortea. Eră mama. »Vai de capu meu şi a teu ! Amare cade — am ajuns acum la bătrâneţe! Cum te-ai incumătat la aşă ceva?* Glasul ei slăbi şi leşinul — o culcă la pământ. ,— Mamă! Ce faci? Aduceţi apă, oţet! . . . More!* O duseră. Alunei am vădut’o mai pe urmă... — A doua dinără me vădui pe drum cătră Bevis. Acuma vise nu ca ostaș — ci ca ucigaș. In loc să me petrăcă satul ca și când cu cătănia — me petreceau acuma persecutorii cu pușcile ’ncordate. — Scurtă judecată mi s’a făcut. Cinci-spre-dece ani de ’nchisoare grea. Dar eu eram nepăsător . . . — Departe — la Vaț — me duseră in robie. Casa mea închisă eră in pământ, patul meu o scândură golă, îmbrăcămintea mea - haine robesci, mâncarea mea — rea și fără gust. Amărât orbe cam in întuneric; nu scieam când e soare-resare, când soare-apune. Și acolo aveam să petrec 15 ani in pocăință. Mult — prea mult!* — Trecură mai mulți ani, de când robiam. Dar totuș vremea imi părea lungă — dilele ca anii, minutele cajilele. Și dorul de a me vedea pe picior slobod mi se măria din ce in ce mai mult. Dejeu nu uită pe păcătosul, care se pocaiesce. — Intr’una dinjile intră temnițarul la mine — cu o scrisoare in mână — și-mi spune, că din milă imperateasca in o zi mare, mi s’au iertat din pedeapsa 5 ani. Neașteptata veste m’a mai mângâiat. Mai aveam doi ani de robie. — Ziua mântuirii mele in sfârșit sosi și ea. Me vădui afară in lume — liber ca pasărea. Intorsum’am in sat, dar toți imi întorceau spatele — nime nu voia să me cunoscă. Numai acest credincios câne mi-a mai urmat. Bucuria lui — când m’a zărit. D’atunci nu s’a mai depărtat de lângă mine. Averea părinților mei uşor se cheltui — eu nu am mai aflat nimic din ea. — Fără adăpost și fără loc beteșugului sufletului meu — me dusei in morminţi. Aflai locul unde hodimă tata, lângă el descoperii pe acela al mamii și lângă ea zăceai— cine ? — Sânziana. Trei lacrime se vărsară atunci din ochii mei — și după ce imi destăinuii durerea şi intristarea — disei toate rugăciunile câte le soleam, rugându-i de iertare pentru păcatele mele. Apoi- chitindu-le crucile dela cap, punând pe fiecare câte-o cunună un sămn de iubire cătră dânșii și mai sărutând odată și ânc’odată crucile și pământul, care-i acoperiă — me depărtai cu durerea ’n piept... Și inima-mi frântă eră de xărăciune. Nu-mi aflam liniscea sufleteasca. ,oa* — Nu mai pu a * ’ece aproape de mulțime. Lăsând toate cele lmruz ■ căutam singurătatea. Anul XX.