Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-10-28 / nr. 44

522 FAMILIA. Postelnicul. Deca n’a vrea să vie aici, fac semn su­­taşului să . . . Logofetul. Și eu iţi voiu sări in ajutorul teu. Postelnicul. Dar resplata mea, Logofete ? Când vei reuşi in téte, iţi vei mai aduce aminte de mine, cel mai credincios prieten al teu? Logofetul. N’ai grijă, eu nu uit nici­odată binele ce mi se face, precum nici răul nu il uit. Resplata ta e pregătită. Te voiu face mare . . . logofăt in locul meu şi te vei bucură de tote bunurile acestei slujbe. Postelnicul. Afară că nu voi hrăni in mine nişte gânduri şi pofte ca acele ale . . . Măriei Tale! Logofetul. Nu te grăbi a-mi da rangul mai ’nainte de a-l fi căpătat ; grâbesce mai bine şi intră. Tu su­­taşe du-te şi aşteptă in cerdac. (Postelnicul şi sutaşul se suie in cerdac). Arcaşul 1. Cine-i ? Sutaşul. Postelnicul ! Arcaşul 1. Dă-ţi cuvântul. Sutaşul. „Căhlăul*. Arcaşul 1. Treci! Sutaşul. Numai Postelnicul trece, eu remân aici (Postelnicul intra in fund, sutaşul remâne in cerdac). SCENA V. Logofetul şi Arcaşii. Logofetul. A ajuns vremea să-mi pun ursita la în­cercare! Trebue să se alăgâ ori una, ori alta. A mai fi mereu slugă la poronca altuia, a pleca tot una ca­pul sub sabia unui nemernic, a nu pută să die , cutare lucru il voia, şi să se indeplinăscă ! O nu ! din tine­­reţa mea am hrănit in peptu-mi o dorinţă nemărginită. Acum e pe culmea de a o îndeplini. Toţi boerii şi curtenii sunt ai mei şi pentru mine ; ostaşii sub mâna mea ; norodul me iubesce şi la un singur strigăt al meu, toţi vor fi in piciore, toţi vor striga : »Trăiască Daniil- Vodă !« şi-şi vor vărsă sângele chiar pentru acest stri­găt. O­­soiam eu bine că visurile tinereţelor mele nu me înşelase ! Pasul dintâi nu mai e cel mai greu . Tre­bue a scoate pe şorece din burta lui pentru ca să-l pui in gona mâţei! Când Ana nu va mai fi aici, el va plecă prin fundul ţării ca să o caute ... şi atunci... nu se va mai intorce nici odată ... Şi Ana ! nu e­sre un vis dumnedeesc care s’a nimicit in faţa acelui ce prin dreptul de moştenire şi de innălţare mi-a ră­­pit’o fără nici o greutate ! . . . A ! dar se va alege, și âncă destul de curând ! SCENA VI. Reintră Postelnicul in cerdac. Postelnicul. Logofete! Logofetul. Ce-i ? (Se răpede in cerdac.) Postelnicul. Doamna nu-i in cămara ei. Logofetul. Ce spui ? Postelnicul. S’o fi dus poate la Vodă. Logofetul, îndrăcită întâmplare! Și n’ai găsit pe nimene ? Postelnicul. Pe nimene pe om­ și unde am trecut. Logofetul. Etă âncă o bucată de vreme de trudă­ Postelnicul. Nu face nimică, mâni-poimâni, mai este âncă . . . Logofetul. Da, ea poate că s’a dus la Vodă să cără iertarea Voevodului și a Hatmanului . . . și atunci sânt prăpădit! Postelnicul. Până la iertare noi i vom spândură. SCENA VII. Intră Doamna­ Ana şi Cămărăşiţa. (Se luminază de diuă). Dóamna. Mulţămită lui Doleu, ătă-ne! Cămărăşiţa. Etă-ne indéret, şi cu bucurie in suflet c’am putut reuşi cu bine in dorinţa nóastra. Dóamna. Da, ci acum vor fi departe, şi cu pic de obosală. Cămărăşiţa. Ţine-te de mine Măria ta, şi noi să ne urcăm in Curte. (Pornesc spre scări, Logofătul se sco­­boră). Domna. (Dă un ţipet de groză.) A ! Logofetul. Domna ! Postelnicul şi Sutaşul. Cum ! Domna ? Cămărăşiţa. Nu te teme Măria Ta, haide să ne urcăm. Logofetul. Opresce-te puţin, Măria ta! am să-ţi spun un lucru de mare preţ şi trebue să me asculţi. Domna. (Vrând să tracă.) Fă loc ! Logofetul. Hei Ana-Doamnă, loc nu voi face şi va trebui să me asculţi de vrute nevrute. Cămărăşiţa. Faceţi loc că strig ! Logofetul. Sutaşule, insărcinăză-te cu voinica de cămărăşiţâ. (Sutaşul vre să pue mâna, dar cămărăşiţa il lo­­vesce cu pumnul incât il dobora). Postelnicul. ^Logofete, să chem omenii ? Logofetul. Încă nu. Voiu să me tălmăcesc de voie bună. Aceea ce ai avut prilejul să audi in mai multe rânduri, prin felurite chipuri, nu e o şagă, şi astăzji sînt hotărît să-mi îndeplinesc voinţa. Ascultă-me , Ano ! Doue patimi mari trăiesc şi cresc in sufletul meu din anii cei mai tineri ai vieţii mele. Una e tronul, a doua e . . . Doamna. Mişelia ! Logofetul. A doue, eşti tu Ano! Pentru aceste doue lucruri am ferit după mine o viaţă grea şi plină de desamăgiri urîte, pentru aste doue dorinţi ale cuge­tului meu voiesc să mă jertfesc. Ascultă Ana! Tronul lui Alesandru nu mai atârnă decât de un fir de per­­et­e bătrân, slab, mintea sa nu ajunge ca să ocrotescă un pământ intins şi bogat, ca cel al ţării moldovenesci; ochiul seu nu mai zăresce in giuru-i toate trebuinţele şi dorurile unei asemene ţări. Poporul e sătul de ocârmui­­rea lui cea orbăscâ. Poporul murmură, se ridică, vre a zdrobi totul ... şi cu totul vei fi şi tu zdrobită. . . Boerimea şi curtenii toţi, nu i-ai audit singură cum strigă nemulţămiţi de tractarea ce li se face ?! Tala­zurile nemulţămirilor s’au ridicat ca munţii ... Şi in mijlocul acestora tu Ana, tu vecinie stăpână şi frumosă, tu să fii perdută oare împreună cu grinda pe care vrei să te rademi ? . . . E păcat să nu vrei a căută scăpa­rea in nişte braţe ce ţi se deschid cu multă iubire şi frăţie ... Pe tine Ana, iţi aduci aminte, că te-am ce­rut de nevesta mai nainte de Alesandru, şi aş fi fost negreşit fericitul ginere al ducelui Litvaniei, deci el nu s’ar fi ivit in calea-mi. Dar focul ce-am simţit acum cinci-spre-zece ani pentru tine nu s’a stins âncă și nici se va stinge vre-odată. Ana ! remânând lângă el, tu-i vei împărtăși surgunul, lipsa, durerea și chiar moartea lui ... pe lângă mine, tu vei fi cea mai fericită din­tre femei, Doamna. (Care fusese cuprinsă de un spasm câteva minu­te, revenindu-şi in simţiri începe a strigă.) Ajutor ! ajutor ! Logofetul. Al... Postelnice ! şi tu Sutaşule, pu­neţi manile ! . . . (Postelnicul şi cu Sutaşul voiesc să se ră­­padă la Domna, dar cămărăşiţa punându-se înainte, se luptă cu dânşii.) Cămărăşiţa. In lături tâlharilor ! nu ve atingeţi de Doamna ! Postelnicul. Logofete, strigă omenii noştri mai in­­grabă ! Anul XX.

Next