Familia, 1885 (Anul 21, nr. 1-52)
1885-01-13 / nr. 2
Anul XXI. FAMILIA. Stă şi acji in faţa lumii, o enigmă ne ’splicată, Şi veghiez’ o stâncă arsă dintre nouri de eres. Boliac cântă iobagiul ş-a lui lanţuri de aramă; L’ale ţerii flamuri negre Carlova oştirea chiamă, In present vrăjesce umbre dimr’ al seculelor plan; Şi ca Byron, trez de vântul cel selbatic al durerii, Palid stinge-Alecsandrescu sfânta candelă a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă, Zace palida virgină cu lungi gene, voce blândă — Viăța-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Ei poetul ei cel tinăr o privia cu imbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi-astfel Bolintineanu incepu cântecul seu. Mureşian scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe carde de aramă cu o mână amorţită, Chiamă pietra să invie ca şi miticul poet, Smulge munţilor durerea, bravilor destinul spune Şi, bogat in sărăcie-i, ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre, semnelor vreunei profet. El Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea vechie a ’nvăţaţilor mireni; Maie pena in coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrâvesce din nou ărâşi pânzele posomorite, Ce arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ş-acel rege-al poesiei, vecinie tinăr şi ferice, Ce din frunte iţi doinesce, ce cu fluerul iţi dice, Ce cu basmul povestesce — veselul Alecsandri, Ce ’nșirând mărgăritare pe a stelei blânda rază, Acum seculii străbate, o minune luminosă, Acum ride pintre lacrimi, când o cântă pe Dridri; Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca doue basme mistice, adânc , dalbe, Cu zimbirea de virgină, cu glas blând, duios incet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşădă 'n tron de aur să domnască lumi rebele Şi iubind’o fără margini, scrie: „visul depoet,* Seu visând cu doina tristă a voinicului de munte Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, Visul serbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deştăptă ’n sinul nostru dorul ţării cei străbune, El revocă ’n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel mare, zimbrul sumbru şi regal. Era noi? noi epigonii?... Simţiri reci, harfe sdrobite, Mici de dile, mari de patimi, inime bătrâne-urite, Măşti rdânde puse bine pe-un caracter inimic; Dumnedeul nostru, uimmbră, patria nostră, o frază, In noi totul e spoiela, tot e lustru fără bază; Voi credeaţi in scrisul vostru, noi nu credem in nimic! Şi de-aceea spusa vostră eră sfântă şi frumoşi, Căci de minţi era gândită, ci ci din inimi eră scosă, Inimi mari, tinere âncă, de voi şi sunteţi bătrâni. S’a intors maşina lumii ; cu voi viitorul trece, Noi sântem ărăşi trecutul făiră inimi, trist şi rece; Noi in noi n’avem nimica, tiîtu-i calp, totu-i străin! Voi, perduţi in gânduri sfinte, convorbiaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru e sur şi rece — marea nostră-i de ingheţ. Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sfinte pintre stelele senine, Pe-a lor urme luminose voi asemene mergeţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune Cu zimbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumină a vieţii voastre drum de râse semănat; Sufletul vostru un înger, inima vostră o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea ’n lume de icone un palat. Noi ? Privirea scrutâtore, ce nimica nu viseaza, Ce tablourile minte, ce simţirea simuleaza, Privim reci la lumea asta — ve numim visionari; O convenţie e totul; ce e adi, mâne-i minciună — Aţi luptat luptă deşartă, aţi venit ţintă nebună, Aţi visat oile de aur pe-astă lume de amar. .Moartea succede vieţii, viaţa succede la morte* Alt sens n’are lumea asta, n'are alt scop, altă sarte; Omenii din toate cele fac iconâ şi simbol; Numesc sfânt, frumos şi bine ce nimic nu insemnază, Impârţesc a lor gândire pe sisteme numerosă Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinarea măiestrită Unor lucruri n’esistente, carte tristă şi ’ncâlcită, Ce mai mult o incifreză cel ce vrea a descifra. Ce e poesia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură şi aur peste ţarina cea grea. Remâneţi dară cu bine, sfinte firi visionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să sbore, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi ; Noi reducem tot la praful, adi in noi, mâne ’n ruină; Proşti şi genii, mic şi mare, sunet. Sufletul, lumină — Tote-s praf... Lumea-i cum este, şi ca densa sântem noi. M. Eminescu. Cu totul simplu. De Carmen Sylva. ^3Hjămuca mea ! Am plâns atât de mult, după ce kSjji.l ţ-am citit epistola, incât ochii mei s’au umflat. Mi se pare, că totă noaptea am plâns. O ! cum poţi tu cjice, că eu n’am avut nici o încredere in tine, că nu ţ-am spus nimica, de şi eu mai că mor de dorul teu! Dar vecii, mamă, eu nu mai sunt cu totul a mea şi aici totdeauna imi opresce mâna ceva, când vreu să-ți scriu. Sunt de părerea, că nu fac bine decâ iți scriu ceva, ce el n’are să citeasca, seu ceea ce ar parea, că eu il acuş. Eu cuget totdeauna, că tu nu poți pricepe, de ce-mi pare mie aşa ceva greu; dar nici eu nu pricep. Tatăl meu a fost atât de nobil, atât de complet, n’avea nici un defect, şi voi totdeauna eraţi d’o părere. Cum este cu putinţă, că nişte omeni cari se iubesc, nu sânt totdeauna d'o părere? Căci noi, sigur, ne iubim mult, prea mult; vise chiar şi dragostea nostră se deosebesce. Chiar și modul nostru de vorbire este cu totul deosebit, incât ceea ce unul găsesce firesc, altuia i pare curios. îmi dau totă truda, să citesc din ochii lui. 2 15