Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-07-24 / nr. 30

338 FAMILIA caută in jos, nu-i, cândva vine apoi Drey cu el scu­­turându-1 in aer. Intei era să-l îmbrățișeze de bucu­rie, pe urmă îl înjură mâniosă, ș-apoi era își întin­seră mâna și se impăcară; dar pe câtă vreme ? — Englezoaica are o bonbonieră cu bonbone și o lăsă pe mesa. Noi imboldirăm pe Drey să i-o fure. Când o caută înjurând, Drey i-o dă — golă. —O, mon dieu ou sont mes pastigles ?« — O, Mme Ies pastigles, je les ai mangé! — Atunci nu mai fu de gluma — scuipă odată după moda engleză și îi (jise englezesce »devil beast« (bestie drăcuscă.) Drey se ’ntoarse re­pede ca un cățăr mângit, dar şi cătru la pământ, îi picară zîrţele (pince-nez) de pe ochi şi mai dete şi cu piciorul peste ele . . . tableau ! Am rîs de credeam că murim. Păcat că nu mai sânt aici că ne-am amu­­sat bine. Dar tot mai avem şi alte exemplare, d. e­ un italian primeşte o epistolă de acasă cu fotografia sa, și ne-o arată dicend: »Vedeți ce surprisă plăcută mi-a făcut familia mea, că m’au lăsat să me foto­­grafeze.« — Cum asta, întrebarăm noi, in lipsa dtale, se poate una ca asta? Ne respunde : »0, in nostro paese e un fotografe chi fa le fotografie da intentivă.“ 0, boul ce este, după memorie să se fotografeze ! ? — Intr’o zi mi se plângea de contipație și îi dau pilule de rebarbara ca să ia totdeauna câte 3. Prostui le ia pe toate 25 câte era in cutie — efectul cred că ține și până adi. Nervi 3 ianuarie n. 1883. 0, greu am pătimit ultimele trei dile! M’am fost recit de tot. După Doina mea dela albia mării, v’am scris, pare-mi-se, că mi se recomandară doi Italieni, unul Boito și celalalt Marco Sala. Primul e poet, al doi­lea compositor. Pe drum spre otel me luară un mij­loc și-mi vorbiră ba italienesce, ba franțuzesce spu­­nându-mi, că se bucură a cunosce pe un frate și încă music, din colonia română estică; apoi me ’n­­trebarăm, de m’aş fi aplecat să merg, să ved pe mă­­estrul Verdi, carele locuesce nu departe lângă Ge­nova ; și s’ar bucură, să veda pe un confrate dela Dunăre pricepător de musica acelor frați de-acolo, ce l’am­ și audit dicend de mai multe ori, că ar dori să știe ceva despre musica lor. — Le respunseiu, că prea bucuros m’aș duce la vestitul maestru și că chiar pentru mine ar fi o onoare și fericire nespusă, a vedea pe marele compositor. Așă a doua-^ desdiminața iși luară Boito și Sala o corabie și se duseră la Genua și la Verdi, să-i spună, că aice la Nervi s’ar fi aflând un music român de departe, din Bucovina. Pe la 11 a. a. se ’ntorseră şi aflându-me promenând pe malul mării, imi spuseră cu aerul cel mai vesel, că Verdi e fericit de a aud­i dela ei şi că ori şi când m’a pri­mi cu cea mai mare bucurie şi că tot aşa cu bucu­rie ca şi dânşi sânt gata a me insoţi. Grăbii acasă, me ’mbrăcai, dejunai cu Boito şi Sala şi plecarăm la Verdi, carele me primi cum mai amabil ! — îmi veni să cad un genunchi înaintea lui. — — Dară despre celelalte, dară mai târdiu, că sânt slab şi scriu in pat. — La intorcere adecă, dela Verdi, porni o ploaie cu furtună; marea eră forte agi­tată ; vânt rece și umed .... medicul a fost câte de doue ori pe di la mine. Nervi, diua de Crăciun, 5 ianuarie 1883. Când vedui adi scrisoarea de acasă îmi­­lisei : 6că și la Nervi a venit Sf. Crăciun, dar fără barbă de omet și fără găluşce şi plăcinte. Trebue să-mi în­cordez forte mult fantasia mea, ca să-mi inchipuesc că adi e Crăciun ! Cel puţin de n’aş vedea florile cele multe şi pomii cei verdi, tot aş mai crede, — şi aşii par că in ciudă e o căldură de 35° in sere şi 20° in umbră — imposibil să fie Crăciun ! Dar aşă cetesc in epistolă, că este, deci trebue să fie ; apoi când eu sânt sănătos, totdeauna am Crăciun, şi acji me simt bine şi sânt forte voios. Deci ar remâne tot aşă — o, Domne ■— ce fericit aş fi. Slavă Domnului că m’am intărit ărăș până ’n­­tratâta, încât — pot să umblu pe afară — ceea ce este elementul meu, medicina mea. Ar fi bine daci aş schimba Nervi, care e prea monoton. Gebauer, care-mi scrisese că e invoit să-mi cumpere unele composiţiuni, par­că a amuţit. Nervi 21 ianuarie 1883. Mulţămesc pentru trimisele gelée, miere, scri­­sore, floricele etc. care mi-au causat o bucurie ne­mărginită. Voi luă mereu in totă diminața cu unt-de­­lemn de măsline, care se capeta aici totdeauna proas­­pet, şi acestea vor mâlcomi tusa mea. Ve veți miră cum de m’am inbolnăvit aşă deo­dată, şi aceasta pentru că nu mi cunosceţi starea mea din Braşov, pe care n’am vrut să vi-o descriu. Și de ce v’aş fi supărat fără a ve ajută vene ori mie. — Acum indreptându-me intratâta, incât cred că am trecut din crisă, ve pot spune mai multe. După ce me intorsei la finea vacanțelor la Braşov, m’am sim­ţit forte bine, de și tusa din călătoria dela Chiselău nu me părăsise de tot. Mai apoi din nervositate me ocupai cu compunerea şi compusei intreg programul concertului meu, la şcolă şi biserică eram forte punc­­tuos. Dela o probă de orchestru m’am dus la şcola de gimnastică şi veniând domnii cum fac gimnastică, m’a prins şi pe mine un dor de gimnastică şi me ur­cai pe rec şi me ’ntorsei de câteva ori, când­ simţii ceva neplăcut in plomânul stâng — dar aceea a tre­cut. Inse noaptea m’a apucat o grosnică versare de sânge. Cu comprese reci cu medicamente, anevoios de tot s’a oprit. Doctorii me sfătuiră să nu ţin con­certul, dar eu n’am avut răbdare, anoncele erau deja afişate şi din pat me duceam la probe și pe urmă la concert, care imi succese atât de minunat. Când pe­­trecui primele dile in­tervi m’am indreptat de tot bine, dar in urmă eu m’am recit, căci dormiam cu ferestrele deschise, numa j aluziile erau inchise. Bine că am scăpat şi de asta, că nici nu vreu să-mi mai aduc aminte, ci gândesc să mă duc curând la Nea­­pole, de acolo prin Galaţi la Stupea. Trimite-mi, te rog, Septetul de Beethoven şi composiţiunile mele împreună cu operele cele mai frumoase pentru vioră cu piano. Ospeţilor — după cum die ei, le place forte mult cântecul meu — nu ştiu de ce, mai ales iise ariile româneşci. Nervi 20 ianuarie 1883. Astădi e o di ţesută de aur şi argint. Eri eră urît, dar spre sera a tras un pui de Sirocco cu 25° căldură de pe colo dela Fez, Tunis, Tripolis şi a im­­prăşciat intr’un moment noorii şi frigul şi ploaia şi toate bazaconiile nordice. Pentru prima oră am simțit vântul acesta atât de cald. Cum z­ic astădi e o di­n s’o puni in sân ! Mai tot pe mal am stat şi m’am plimbat. Aci vedeam cum culegeau nişte pescari »ostriche« mici de pe stânci unde le aruncase apa, şi le mâncau aşa crude. Mie-mi venise gust dealtfel de bucate şi m’am dus la déjeuner, unde la fine am mai tras o duşcă de »barolo« (vin roşu) cu apă, şi trăş pilidul pe spate şi la mare, unde aşedândume jos, tot ascultam, ascultam la musica murmurândă, ce o producea apa, când se versa printre crăpăturile stâncilor, și par­că Anul XXIV.

Next