Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)
1889-06-25 / nr. 26
302 De-aş avea de-aş avea şi eu o flore ■s Mândră, dulce, răpitore,Ca şi florile din maiu, Fiice dulci a unui plaiu, Plaiu ridând cu erbcă verde, Ce se lăgănă, se perde, Undoind încetișor, Şoptind şapte de amor; De-aş avea o floricică Gingaşe şi tinerică, Ca şi floarea crinului, Alb ca neaua sinului, Amalgam d’o ros’ albie, Şi de una purpurie, Cântând vesel şi uşor, Şoptind şopte de amor; De-aş avea o porumbiţă, Cu chip alb de copiliţâ, Copiliţă blândişoră Ca o oi de primăvără, Cât te ţineJiuliţa. I-aş cântă-o ’ncetişor, Şoptind şopte de amor. »Familia« 1866, nr. 6. O călărire in diorimp| nopţii gigantică umbră uşoră, gfp Purtată de vânt, Jie-’Se ’ncovoie tainic, se lăgănă, sboră, «P Din aripi bătând. Rosalba auroră cu bucle de aur Sclipinde ’n rubin Revărsă din ochii-i de lacrimi tesaur Pe-al florilor sin ; Respânde suflarea narciselor albe, Balsamu-i divin, Şi Chloris din rose îşi pune la salbe Pe fruntea-i de crin; Er uiul suspină de blânda-i durere Poetic murmur, Pe-oglinda-i de unde resfrânge ’n tăcere Fantastic purpur; Şi paserea cântă suspine-imitândă Un cântec de-amor, Ecou-i respunde cu vocea-i vuindă La plânsu-i de dor. Pe câmp se văd doue fiinţe uşore Saltânde pe-un cal, Pe care le ’ncinge de flutură ’n bere Subţire voal; Calol ce sboră prin valuri şi ţipă, Fugarul uşor Nechăză, s’aruncă de spintecă ’n pripă A negurei fior. O dalbă fecioara adorme pe sinul De-un june frumos, Primele poesii ale lui Eminescu. Publicate inteiu in »Familia.« Astfel cum dormit-a oftarea, suspinul In cântul duios; Ei talia-i naltă, gingaşe, subţire Se mlădie ’n vânt, Şi negrele-i bucle ondolă ’n zefire, Sclipesc fluturând. I-adoarme pe sinui, se lăgână ’n braţe In tandre visări; Pe când ca profume pe blânda ei faţă Plutesc sărutări. Er aeru ’n munte, in vale vibréaza De tainici oftări; Căci junele astfel din pieptu-i oftéaza In dalbe cântări: »Ah! ascultă mândruliţă, Drăguliţă, Şopta-mi blândă de amor. Să-ţi cânt dulce, dulce tainic, Cântul jalnic, Ce-ţi cântam adesea ori. De ai fi, dragă, zefir dulce, Care duce Cu-al meu murmur frunde, flori, Aş fi frunctă, aş fi flore, Aş sburare Pe-al teu sin gemând de dor; De-ai fi nopte-aş fi lumină, Blândă, lină, Te-aş cuprinde c’un suspin, Şi in nunta de iubire, In unire Naşce-amrorii de rubin; De-aş fi, mândră, muşorul, Care dorul Şi-l confie câmpului, Ţ-aş spela c’o sărutare, Murmurare Crinii albi ai sinului!« Calol ce sboră prin valuri şi ţipă, Fugarul uşor Nechâză, s’aruncă de spintecă ’n pripă A negurei fior ; Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare La sinu-i de crin, Şi faţa-ş ascunde l’a lui sărutare In perebenin. Ereco îşi râde de blândele plângeri, De junii amanţi, Şi unul repetă ca cântul de ângeri In repede danţ: »De-aş fi, mândră,muşorul, Care dorul Şi-l confie câmpului, Ţ-aş spela c’o sărutare, Murmurare, Crinii albi ai sinului!« »Familia« 1866, nr. 14. FAMILIA Anul XXV.