Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-06-25 / nr. 26

308 FAMILIA Mână doru-i tainic colo in spre tine, Ochiul îmi sclipeste, genele-mi sunt pline, Inima mi-i grea ; Astfel totdeauna, când gândesc la tine, Sufletul mi-apesa nouri de suspine, Bucovina mea! El României­­ adreseaza aceasta urare, plină de mândrie națională : Vis de resbunare, negru ca mormântul, Spada ta de sânge duşman fumegând Şi de-asupra idrei fluture cu vântul Visul teu de glorii falnic triumfând; Spună lumii large steguri tricolore, Spună-i ce-i poporul mare, românesc, Când s’aprinde sacru candida-i velvere, Dulce Românie, asta ţ-o doresc ! Şi cine n’ar simţi că-i ferbe tot picurul de sânge ’n veni, când poetul strigă »Junilor corupţi« ca un profet şi c’un vers de tunet: Sculaţi-ve, căci anii trecutului se ’nşiră, In şiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma­ a reninat! Din nou prin glorii calcă cu faţa iideită. Cu faclele nestinse puterea-i impetrită, Poporul-imperat ! Imposant preludiu al curentului electric, care mai târdiu s’a coborît la noi din norii neguroși ai lumei poetului, prin doina: Dela Nistru pân la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s’a, Că nu mai poate resbate De-atâta străinetate ! Cetind aceste poesii, încă o conclusie ne mai putem face şi anume aceea, că Eminescu prin fie­care din ele a înaintat câte un pas aşa (ficând îna­intea ochilor noştri şi pe când in cele dintâi îl ve­dem hesitând pe ce cărare să apuce şi luptând chiar cu limba, in cele din urmă ne apare cu caracterul bine definit, măestru al artei, stăpân pe limbă şi ver­sificaţie. Dacă nu tote, dar cel puţin cele din urmă pot să cuprindă loc de-alăturea cu cele mai frumoase crea­­ţiuni poetice ale lui. Ele sânt­­rorile unui sere stră­lucit. Ex ungue leonem ! Iosif Vulcan. Căci noi l’am vediut îndeplinind numai modestul rol de suflet. Cu Pascaly s’a dus apoi la Bucureşci, in aceeaş posiţie, la Teatrul Naţional, dar avend ochii ţintiţi spre un scop mai nalt, pentru care făcea seriose stu­dii literare. Apoi se rentorse la casa părinţescă, şi pă­rintele seu, ne mai stiindu-l unde se află, îl primi cu bucurie şi-l trimise la universitatea din Viena, acolo el se ’nscrise la facultatea de litere, dar ter­mină numai doue cursuri, căci se iviră primele simp­­tome ale belei care ’n urmă­­ stinse viaţa ; deci fu silit a-şi întrerupe studiile şi a se ’ntoarce acasă, ceea ce-l împresură cu gânduri sinistre şi-l adânci intr’o me­lancolie vecînică . . . Vindecându-se, societatea literară »Junimea« din Iaşi îl trimise la Berlin, unde îşi termină studiile de filosofie la 1874. Rentors in ţară, fu numit bibliotecar al biblio­­tecei centrale din Iaşi, apoi revisor şcolar al judeţe­lor Iaşi şi Văslui; mai târziu se mută la Bucureşci, şi mult timp funcţionă ca prim redactor la­­Timpul.« Aici înainte cu 4 ani îl izbi erăş boia, mai vin­decându-se de doue ori, spre a căda in urmă vic­timă plânsă de totă naţiunea, in vineria trecută, in etate de 40 ani. El nu numai a avut darul natural, talentul extraordinar, dar totodată a studiat mult; se crede că tocmai zelul escesiv de-a învăţă necontenit i-a produs şi boala-i nenorocită. Din viaţa lui Eminescu. — Schiţe biografice. — Ne-am ocupat in mai multe rânduri de biografia­­'.pflui Mihail Eminescu, de asta-dată dară n’avem decât să remprosperăm câteva date. El s’a născut in 1849 la Botoşani in Bo­­tor­mânia, orăşel aproape de Bucovina, care stă ’n el legătură dilnicâ cu Cernăuţi. In locul seu natal s-a terminat clasele elementare, apoi a trecut graniţa la Cernăuţi, unde incepu­ să facă cursul gim­­nasial pe care-1 urmă apoi la Blaş. Despre progresul seu in şcolă n’avem nici o cu­­noscinţă. Şoim vise, că in curând s’a angajat in trupa lui Pascaly, care p’atunci dedea represintaţiuni tea­trale in unele părţi locuite de români din veci de Carpaţi. Asemenea nu şoim, care a fost motivul acestei angajări? Aspirat-a el la nişte lauri de artist dra­matic ? Incercat-a să devie atare ş-apoi n’a izbutit ? Mai am un singur dor. Ioţr când voi fi pământ, ieri liniştea serii "­ Săpaţi-mi un mormânt ! La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Să am un cer senin Pe-adâncele ape. S'aud cum blânde cad Isvoarele ’ntruna, Pe vârfuri lungi de brad Alunece luna. S’aud pe valuri vânt. Din munte talanga, De-asupra-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Şi cum n’oi suferi De-atuncea ’nainte, Cu flori m’or trocni Aduceri aminte. Şi cum va inceta Al inimei sbucium, Ce dulce-mi va sună Cântarea de bucium. Vor arde ’n prejma mea Luminile in deal­uri. Izbind s’or frământa Eternele valuri. Şi nime ’n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Ci cotrul vânt să dea Frunzişului veşted. Luceferii de foc Privl­or din cetini Mormânt far’ de noroc Şi fără prietini. Anul XXV. M. Eminescu.

Next