Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-06-25 / nr. 26

Anul XXV. FAMILIA Eminescu. — Scrisoare din Bucuresci. —»Mâna care-a dorit sceptrul universu.. lui, și gânduri. »Ce-au cuprins tot universul, încap bine ’n patru scânduri. S’a stins. Poesia română a îmbrăcat doliu. El, care a fost podoba literaturei noastre, care a incălcjit inimele româneşci, a dat renaşcere poesiei şi limbei române, aici este in mormânt, nesimţitor şi rece. Şi totuş nu a murit. Amintirea lui vecinie va trăi şi până ce se va vorbi limba românască, nu va fi uitat nici Eminescu, autor al atâtor nestimate in cari limba română a luat o nouă formă, nouă viaţă, mai clasică, mai dulce şi mai bogată. D’altfel poate că pentru el moartea a fost o uşurare, de sigur! Căci de mult el nu simţiea decât partea rea a vieţii: durerile şi suferinţele. Ancă de mult a scris: »Nu credeam să ’nveţ a muri vr’odată, »Pururi finer, înfăşurat in manta-mi, »Ochii mei ’nălţăm visători la steaua »Singurătăţii. »Când de-odată tu resărişi in cale-mi, »Suferinţă tu, dureros de dulce .... •Pân’ in fund locui voluptatea morţii „Ne’ndurătore. »Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus De al meu propriu vis mistuit me vaiet, .Pe al meu propriu rug me topesc in flăcări. * De patru luni și mai bine, Emi.. . eră adâpostit in spitalul de alienați a! dlui Suțu. Doctorii încă de pe atunci au spus, că nu va mai trăi mult. Și cât a mai trăit, n’a fost traiu, a fost o viață mortă. Abia avea câteva momente de luciditate. Aiura mereu, se ’nfuria, cu un cuvânt apunea cu repeziciune. înainte d’a-ş da sufletul, vorbise cu doctorul. Era in minţi. Se plângea că are dureri. I s’au dat doctorii care să-l mai liniştâscă. S'a dus şi s’a culcat. Nu s’a mai sculat apoi Ce adânc am fost mişcat, când in diminaţa Zilei in care a fost înmormântat, (L7/29 iunie ), m’am dus să-l văd la spitalul Hranei, unde i se făcuse autopsia . . . Corpul lui zăcea intins p’un pat, in pimniță, învelit intr’un cerșaf . . . Nimeni nu v^ghia lângă el .. . Dar nici măcar in intreaga clădire, iau găsii pe nimeni. Trebui să alerg p’afară, să caut un servitor, 3i Rade de lună. Lai. l§fe n’ar da un mort din gropă pentr'un resărit de lună!“ i!j|gjAi dis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe, f Duși de ai iubirei farmec, — privind cerul împreună, * Noi visam eternitate in durata unei clipe. »Ce n’ar da un mort din gropă pentru-o jerbie de rază* Ce din lună se cobora şi pământul îl atinge ; Să mai simtă âncă-odată fruntea că i-o luminază Şi că ’n pieptul seu vieţa cu căldură se restrânge ! Sigur, noi credeam că densul ar schimbă cu bucurie A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată, -/ Făclie de veghe pe umedi morminte, Un sunet de clopot in orele sfinte, Un vis, ce îşi moaie aripa ’n amar, — Astfel ai trecut de-al lumei hotar. Şi terminând : Poţi zidi o lume ’ntreaga, poţi s’o sfarâmi, ori ce-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. După acesta cuvântare, cortegiul porni din nou, trecând apoi prin calea Victoriei, strada Carol, calea Rahovei şi ajunse până la cimitirul Şerban Vodă (Relu.) Ajuns la cimitir, patru elevi ai şcolei normale de institutori, îl luară pe umeri şi-l duseră până la mormânt. Aci, după ce religia îşi mai făcu ultima ei datorie, drul Neagoe, bun prieten cu Eminescu, rosti o cuvântare, care stearse lacrimele celor de față. Se vorbeșce că prietinii și adoratorii lui îi vor ridică un monument; n’ar fi reu, ci din contră ar fi prea bine. Dar până atunci Al serei rece vent. De-asupra-i teiul sfânt își scutură creanga. Și cum n'a fi pribeg De acum înainte, L’or trocni cu drag Aduceri aminte. Ministerul instrucţiunei publice — spune »Naţională — se însărcinase cu îndeplinirea ceremoniei înmormântării. De sigur, că nimic n’ar fi fost cruţat pentru ca acâsta durerosă şi tristă însărcinare să se mdeplinască cu totă pompa datorită luceferului poesiei românesci, dar opunerea consiliului de familie — dealtmintrelea forte nimerită — la ori ce ceremonial lucruos, a silit pe minister să indeplinască ceremonia intr’un mod forte simplu. Spectacolul acestei ceremonii triste, de şi simplu, era grandios , deşi modest, era impunător. Nu se putea alege ceva mai potrivit şi, mai conform in-tregei vieţi a ilustrului poet, decât esecutarea in mod demn, dar modest, a acestui act de inhumaţiune. In biserică, pe catafalc, faţa mortului oferiă o privelişte înspăimântă tore, in urma mutilării ce i s’a adus prin autopsie. Pe când, înainte de autopsie, avea o figură antică, mărâţă, — acum eră de nerecunoscut. La capul seu se zăriau risipite printre verdeţă, volumul lui de poesii, precum şi câtevafiare şi reviste la cari a colaborat. Tot giurul catafalcului era acoperit de corone. Pentru-o rază dela lună, pentru-o dulce nebunie, Pentru-o clipă de iubire din viaţă de-altădată. Inse clipa de iubire sboră, sboră făr’ de urmă Şi in locul ei amarul şi pustiul ne remâne ; Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă, Tu cu moartea ta in suflet te feresci de acii pe mâne. Dec’ar da un mort din gropă pentr’un răsărit de lună A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună Toate razele din lună, toate razele din sere, Să te pot uită pe tine, să simt sufletul că-mi moare. Buenesci, 16/28 iunie 1889, Veronica Miele.