Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)
1889-07-02 / nr. 27
320 mimniiiimnii.iiinii Apotheose, !:Tatíi, tată! strigă fiul, vecii tu vulturul cel mare, ^Ce se ’nalță sus la ceruri, și s’ascunde ’n urmă ’n sere, ^Este meteor, seu ce e ? — »Este, fiule iubit. Sufletul lui Eminescu, ce pamentu-a părăsit-1 . .. Mamă, mamă ! dice fata, ce lumină mândră ’nvesce Astă seră cerul, care lustrul stelelor măreşce, Ce minune-i ? Ea respunde: „Este-un sere neapus, Sufletul lui Eminescu, care dela noi s’a dus...» * Un popor priveşce-aceste, de şi ’n zone reslătit, Da ’n privire şi-admirare, el remâne tot unit. Ios. Roman. FAMILIA Despre înmormântarea lui Eminescu. A fost un lucefer al poesiei române ş-a trăit in miserie , dar a vinit moartea, i s’a făcut milă de suferinţele lui şi i-a stins viaţa. E bine, cel puţin la înmormântare datu-i-s’au onorurile cuviincioase ? Primele informaţiuni ne spuneau, că inmormentarea-i a fost strălucită. Aşă o anunţarăm şi noi la începutul necrologului din nr. trecut; dar in momentul din urmă, unul din corespondenţii noştri dela Bucureşci ne-a scris că n’ar putea dice, c’a fost lume multă. De-atunci aflarăm şi din alte diare, că înmormântarea a fost simplă şi că numerul asistenţilor n’a fost tocmai mare. Un cerc de oameni de litere, colegi şi prieteni ai decedatului , câţiva miniştri, pe al căror rug a jertfit poetul o bună parte din talentul seu, apoi tinerimea, eră întregul conduct funebru. Cetăţenii din capitala României: proprietari, comercianţi şi industriaşi, s-au continuat lucrul de toate dilele şi n’au luat act de moartea unui poet român, care singur a făcut mai mare glorie ţării sale decât ei toţi. In alte ţări, când se ’ngropă un poet mare, totă naţiunea resimte jalea adâncă, or oraşul unde se se- i vârşesce actul funebru imbracă doliu; magistrat, barou, comerciu şi industrie, totă vieţa publică şi privată îşi sisteza cursul normal; tote classele, corpo- raţiuni şi particulari, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, ţin să-şi facă datoria presintându-se la cortegiul mortuar; flamure negre anină din toate casele şi bărbaţi de frunte se ’nsărcineză cu discursurile de adio. La înmormântarea lui Eminescu nimic din acestea nu s’a văzut......... Se scrie, că dânsul dorise ca să fie simplu inmormântat. Scusă ieftină, când veji că n’ai ce să mai dici. Dar şi simplitatea se putea esprimă in mod mai demn. Au ore simplitatea a cerut să se ţină atâtea discursuri ? Său doră de aceea au vorbit patru anşi, pentru ca să se probeze şi cu asta ocasiune, că noi românii suntem buni de gură ? De sigur eră nu numai mai simplu, dar şi mai impunător, să se fi ţinut numai doue discursuri: unul in oraş, altul in cimitir. Cel dintâiu trebuia să-l rostască presidentul Academiei, dl Mihail Gogălnicean, in faţa Academiei, in numele primului nostru areopag literar, care e represintanţa şi depositara ştiinţei şi artei române. Academia nostră, care a uitat să se onoreze prin alege Anul XXV, rea de membru a lui Eminescu , care nu s-a adus aminte să-i ofere vreun premiu literar, cel puţin la trecerea-i din viaţă putea să-i aducă acest tribut al recunoştinţei şi stimei. Eră la mormânt, nimene altul, decât numai dl Titu Maiorescu putea să ia cuvântul de adio . . . Acesta ni s’a părut atât de natural, atât de logic, atât de imperativ, incât din capul locului nu ne-am indoit că se va face aşă . . . Aceste discursuri le-am aşteptat noi. Ne pare reu că aşteptarea nostră nu s’a realisat. Ele ar fi fost de ajuns. S’au ţinut vnse patru şi totuş n’a fost destule, tot a mai lipsit ceva: vorba oamenilor cu titlu competent d’a luă cuvântul. I. V. Memoria lui Eminescu. După moartea unei fiinţe scumpe, sufletul iubitor îşi revocă in memorie toate momentele şi amintirile aceleia ; astfel mortul par că renvie şi se află eră d intre ai sei, vorbindu-le din trecutul seu, remprospătându-le episode şi amănunte din viaţa sa. După moartea lui Eminescu, marele mort al literaturei române, venim şi noi să adunăm câteva suveniri din viaţa lui, ca astfel să-l mai vedem intre noi, să-i simţim adierea spiritului şi să ne dobândim mângăerea, că cel puţin l’am avut. Intâiu vise trebue să coregem o greşelă vârîtă ’n nr. trecut. Eminescu n’a murit vineri, ci joi in 15/27 iunie. Greşăla a urmat din frisarea nehotărîtă a diarelor din Bucureşci, cari anunţau moartea numai cu vorba »eri«, fără să pună şi datul aceleijile. * Începem cu nişte date din biografia lui. Eminescu s’a născut din părinţi răzeşi. Pe mamă sa, scrie »Fântâna Blandusiei«, a perdut-o de timpuriu; tatăl seu a murit in timpul primei sale nenorociri ; un frate al seu, oficier de un talent extraordinar, după ce a terminat cu un succes strălucit studiile sale militare la Berlin, s-a curmat singur viaţa: acum nu mai trăeste decât o soră, care in toate timpurile de crisă ale nenorocitului poet şi filosof, i-a dat cele mai sirguincioase ingrijiri, ingrijiri de adevărată soră. Aceasta soră, adaugăm noi, este dna Aglae măr. Drogli, care însaș portă vălul văduviei nemângâioase, pentru perderea soțului seu, fost profesor la Cernăuți.* Relativ la tinerețele lui, găsim o afirmațiune forte indreznată inZiarul »Constituționalul« din Bucureşci. In acela dl Caragiali, descriindu-şi cunostinţa cu Eminescu, spune că l-a intâlnit inainte cu 21 de ani la un actor care venise din Giurgiu la Bucuresci şi care — aci urmeza afirmaţiunea indrezniţă — a găsit pe tinerul Eminescu la un otel din Giurgiu ca băiat in curte şi la grajd, care se culcă in fân şi citiă pe Schiller şi pe care vădându-l că-i băiat deştept şi cu carte l’a angajat ca suflet. Ne oprim la punctul acesta şi cerem să se lămurească : deci este adevărat sau ba ceea ce a spus actorul acela dlui Caragiali ? Cum îl chiamă ? Ended ? Vină cu luminele sale şi să convingă pe toţi. Dl Caragiali arată apoi ce impresii i-a făcut atunci Eminescu. Şi dice, că aşă l’a cunoscut atunci şi aşă a rămas până in cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz ; blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţămit totdăuna de tóte; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată