Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)
1889-11-05 / nr. 45
ORADEA-MAREANAGYVÁRADJ 12 novembre st. v. 21 novembre st. n. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala 375 a. Sf. 4S. ANUL XXV. 1889. Preţul pe un an 10 fl. Pe */1 de an 5 fl . pe */4 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei Eminescu şi poesiile lui. Iginera generaţiune română se află astădi sub in^^jafluinţa operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm semă de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm tot»L deodată a ficsă individualitatea omului, care a personificat in sine cu atâta strălucire ultima faşă a poesiei române din dilele noastre. Pe la mijlocul secolului, in care trăim, predomină in limba şi literatura română o tendinţă semierudită de latinisare, pornită din o legitimă revendicare naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei instrăinări intre popor şi clasele lui culte. Dela 1860 incoce dateza îndreptarea ; ea incepe cu Vasilie Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poesia poporală, se continuă şi se indeplinesce prin cercetarea şi înţelegerea condiţiunilor, sub care se desvoltă limba şi scrierea unui popor. Fiind astfel câştigată o temelie firescă, cea dintâiu treapta de înălţare a literaturei naţionale, in legătură strânsă cu toata aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuiă neapărat să respundă la doue cerinţe : să arate inteiu in cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile, care agită deopotrivă totă inteligenţa europenă in artă, in stiinţă, in filosofie, să aibă al doilea in forma ei o limbă adaptată fără silă la esprimarea credinciosă a acestei amplificări. Amândoue condiţiile le realisază poesia lui Eminescu, in limitele, in care le poate realisă o poesie lirică; de aceea Eminescu face epocă in mişcarea nostră literară. I. Care a fost personalitatea poetului ? Viaţa lui esternă e simplă de povestit, şi nu credem, că in tot decursul ei să fi avut vre-o întâmplare din afară o inrîurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu, este resultatul geniului seu inăscut, care eră pro puternic in a sa proprie fiinţă, incât să-l fi abătut vre-un contact cu lumea dela drumul seu firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in România seu in Francia şi nu in Austria şi Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat in hierarchia statului la o posiţie mai înaltă; ar fi întâlnit in viaţa lui sentimentală ori ce alte figuri omeneai . Eminescu remânea acelaş, sortea lui nu s’ar fi schimbat. Născut la 20 decembre 1849 in satul Ipoteşci lângă Botoşani, primind prima învăţătură in gimnasiul din Cernăuţi, părăsind la 1864 şcola, pentru a se luă după trupa de teatru a doamnei Fanni Tardini prin România şi prin Transilvania, părăsind şi acesta trupă, pentru a se aruncă cu cea mai mare încordare in studii felurite la Viena, susţinut acolo şi la Berlin in parte prin contribuţiile unor amici literari, numit intre 1874 şi 1876 revisor şcolar şi bibliotecar la Iaşi, destituit şi dat in judecată de guvernul următor, însărcinat apoi cu redacţia ziarului »Timpul«, incălinit din vreme, dar numai sporadic, de farmecul unor femei, dela care au remas in poesiile lui câteva urme de per bălaiu, de ochi întunecaţi, de mâni reci, de un nu şciu ce şi nu sein cum, lovit in iunie 1883 de isbucnirea nebuniei, al cărei germen eră din naşcere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dară degenerat in forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr’un institut de alienați. La o privire superficială, fuga lui Eminescu dela gimnasiu după o trupă de actori, darea lui in judecată, activitatea lui ca redactor de ziar, care adecă nu s’ar putea esplică decât prin necesităţi materiale, lipsa de orice distincţii convenţionale, de premieri academice, de decoraţii ş. c. l., toate aceste, puse in legătură mai ales cu isbucnirea alienaţiei mentale, par a da vieţii sale o coloare romantică, şi unele reviste şi ciare, care l’au ignorat, câtă vreme eră in totă vigorea lui, au găsit aici prilegiul de a-şi arătă sentimentalitatea şi de a acusă societatea română, care ar fi lăsat un asemenea om nebăgat in samă şi intr’o miserie, din causa căreia ar fi nebunit. Noi credem, că aceste aprecieri sunt greşite. Ceea ce caracteriseaza mai inteiu de toată personalitatea lui Eminescu, este o aşă de covârşitore inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpă (nici chiar in epoca alienaţiei declarate,) incât lumea, in care trăiă el după firea lui şi fără nici o silă, eră aproape esclusiv lumea ideilor generale ce şi le insuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaş proporţie tot ce eră cas individual, intâmplare esternă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştască, şi chiar sortea esternă a persoanei sale ca persană, îi erau indiferente. A vorbi de miseria materială a lui Eminescu insemnă că a întrebuinţa o espresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâiu ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu pentru ca să trăiască in accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile esistenţei nu l’a cuprins niciodată in vremea puterii lui intelectuale ; când nu câştigă singur, îl susţinea tatăl seu şi îl ajutau amicii. El recunoscerile publice le-a despreţuit totdeauna. Şti