Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-11-05 / nr. 45

ORADEA-MARE­ANAGYVÁRADJ 12 novembre st. v. 21 novembre st. n. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala 375 a. Sf. 4S. ANUL XXV. 1889. Preţul pe un an 10 fl. Pe */1 de an 5 fl . pe */4 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei Eminescu şi poesiile lui. Ig­inera generaţiune română se află astădi sub in­­^^jafluinţa operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm semă de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm tot»­L deodată a ficsă individualitatea omului, care a­­ personificat in sine cu atâta strălucire ultima faşă a poesiei române din dilele noastre. Pe la mijlocul secolului, in care trăim, predom­­ină in limba şi literatura română o tendinţă semi­­erudită de latinisare, pornită din o legitimă revendi­care naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei instrăinări intre popor şi clasele lui culte. Dela 1860 incoce dateza îndreptarea ; ea incepe cu Vasilie Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poesia poporală, se continuă şi se indeplinesce prin cerce­tarea şi înţelegerea condiţiunilor, sub care se des­­voltă limba şi scrierea unui popor. Fiind astfel câştigată o temelie firescă, cea din­­tâiu treapta de înălţare a literaturei naţionale, in le­gătură strânsă cu toata aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuiă neapărat să respundă la doue cerinţe : să arate inteiu in cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile, care agită deopotrivă totă in­teligenţa europenă in artă, in stiinţă, in filosofie, să aibă al doilea in forma ei o limbă adaptată fără silă la esprimarea credinciosă a acestei amplificări. Amândoue condiţiile le realisază poesia lui Emi­nescu, in limitele, in care le poate realisă o poesie lirică; de aceea Eminescu face epocă in mişcarea n­ostră literară. I. Care a fost personalitatea poetului ? Viaţa lui esternă e simplă de povestit, şi nu credem, că in tot decursul ei să fi avut vre-o întâm­plare din afară o inrîurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu, este resultatul geniului seu inăscut, care eră pro puternic in a sa proprie fiinţă, incât să-l fi abătut vre-un contact cu lumea dela drumul seu firesc. Ar fi fost crescut Emi­nescu in România seu in Francia şi nu in Austria şi Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat in hie­rarchia statului la o posiţie mai înaltă; ar fi întâl­nit in viaţa lui sentimentală ori ce alte figuri ome­neai . Eminescu remânea acelaş, sortea lui nu s’ar fi schimbat. Născut la 20 decembre 1849 in satul Ipoteşci lângă Botoşani, primind prima învăţătură in gimna­­siul din Cernăuţi, părăsind la 1864 şcola, pentru a se luă după trupa de teatru a doamnei Fanni Tardini prin România şi prin Transilvania, părăsind şi acesta trupă, pentru a se aruncă cu cea mai mare încor­dare in studii felurite la Viena, susţinut acolo şi la Berlin in parte prin contribuţiile unor amici literari, numit intre 1874 şi 1876 revisor şcolar şi bibliotecar la Iaşi, destituit şi dat in judecată de guvernul ur­mător, însărcinat apoi cu redacţia ziarului »Tim­pul«, incălinit din vreme, dar numai sporadic, de farmecul unor femei, dela care au­­ remas in poesiile lui câteva urme de per bălaiu, de ochi întunecaţi, de mâni reci, de un nu şciu ce şi nu sein cum, lovit in iunie 1883 de isbucnirea nebuniei, al cărei germen eră din naşcere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dară degenerat­­ in forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fa­talitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr’un institut de alienați. La o privire superficială, fuga lui Eminescu d­ela gimnasiu după o trupă de actori, darea lui in jude­cată, activitatea lui ca redactor de z­iar, care adecă nu s’ar putea esplică decât prin necesităţi materiale, lipsa de orice distincţii convenţionale, de premieri­ acade­­mice, de decoraţii ş. c. l., toate aceste, puse in legă­tură mai ales cu isbucnirea alienaţiei mentale, par a da vieţii sale o coloare romantică, şi unele reviste şi c­iare, care l’au ignorat, câtă vreme eră in totă vi­­gorea lui, au găsit aici prilegiul de a-şi arătă senti­mentalitatea şi de a acusă societatea română, care ar fi lăsat un asemenea om nebăgat in samă şi intr’o miserie, din causa căreia ar fi nebunit. Noi credem, că aceste aprecieri sunt greşite. Ceea­ ce caracteriseaza mai inteiu de toată perso­nalitatea lui Eminescu, este o aşă de covârşitore in­teligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vre­odată nu-i mai scăpă (nici chiar in epoca alienaţiei declarate,) incât lumea, in care trăiă el după firea lui şi fără nici o silă, eră aproape esclusiv lumea ideilor generale ce şi le insuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaş proporţie tot ce eră cas individual, intâmplare esternă, convenţie so­cială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştască, şi chiar sortea esternă a persoanei sale ca persană, îi erau indiferente. A vorbi de miseria materială a lui Eminescu insemnă că a întrebuinţa o espresie nepo­trivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâiu ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu pentru ca să trăiască in accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile esistenţei nu l’a cuprins nici­odată in vremea puterii lui intelectuale ; când nu câştigă singur, îl susţinea tatăl seu şi îl ajutau amicii. El recunoscerile publice le-a despreţuit tot­deauna. Şti

Next