Familia, 1892 (Anul 28, nr. 1-52)

1892-04-19 / nr. 16

182 FAMILIA nare de cuvinte şi de forme ale maestrului, care a suferit un adever şi a gemut pe cordele lirei lui, — iată pentru ce ne şi lasă reci vaetele atâtor tineri, cari se incarcă a cântă dureri străine de ei pe forme împrumutate. Eminescu şi-a trăit versurile, — ele isvoresc din adâncul vieţei lui, care ’n adevér a fost nenorocită. Şi aci, îmi veţi da voe, domnilor, să me opresc puţin asupra acestei afirmări: V’aduceţi aminte, când a murit poetul, cum totă presa nostră, aproape totă suflarea cultă a ţerei, aducând omagii acestui mare talent, a deplâns viaţă nefericită şi sfârşitul dureros al poetului. Unii acusau nepăsarea societăţii faţă de cel mai bun şi mai distins fiu al ei. — Ş-atunci s’au ridicat câteva glasuri şi au protestat in contra acestui curent de compătimire; şi s’a zis că Eminescu n’a suferit, că n’a fost de loc nefericit in viaţă, că aşă eră felul lui, nepăsător de el şi de tot ce-l incungiură, că el dispreţuiă ori ce onoruri şi că s’a împotrivit cu energie când a fost vorba să i se dea şi lui un bene-merenti. Da, domnilor, —Eminescu dispreţuiă onorurile; dar sciţi pentru ce?... Pentru că şi onorurile l’au dispreţuit pe el, — ori şi ce suflet mândru plăteşce dispreţul cu dispreţ. Cine nu ştie că aceste capriţiose onoruri nu l’au îmbulzit de loc, cât a trăit; şi când nu eşti din aluatul acelor cari se tîresc ca să le aibă, si când vedi câte nulităţi îţi trec înainte si tu remâi, remâi veşnic in urmă, nu sciu deu ce-ţi mai remâne decât dispreţul, drojdia care se depune la fundul ori cărui suflet amărît şi nedreptăţit in astfel de impregiurări .. . Eminescu n’a suferit ? Dar Eminescu a fost toită viaţă lui adevăratul tip al proletarului intelectual in societatea nostră burgheză!. . . Să trăesti de adi pe mâne, intr’o vecînică nesiguranţă, să legi nevoe de nevoe şi să tremuri in fiecare moment gândindu-te că poate veni o vreme când să n’ai un căpetâiu, unde să-ţi pleci capul, să n’ai o bucăţică de pâne, să fii literalmente aruncat pe drumuri ... A, dar trebue să fie cineva de-o straşnică răculă, ba să găsască, că acesta e o stare suportabilă şi indiferentă pentru viaţă unui om! Dar, domnilor, se dice — şi modul de a judecă astfel e vechiu şi ruginit din cale-afară — se dice că poetul. . . e poet, ce-i pasă lui? El se hrăneste cu aer, bunurile pământeşti nu sânt pentru dânsul,— el trăeşte cu mintea ’n cer, locul lui e lângă Jupiter. Ceea ce e adevărat şi se poate afirmă in mod serios, e că un poet, prin desinteresarea lui, prin sfiela şi delicateţa lui de suflet, e de ordinar desarmat in societatea şi in lupta aceasta pentru esistenţă. Viclenia, linguşirea, binecuvântata elasticitate a şirei spinării — tactul vieţii in înţelesul negustoresc al cuvântului, — toate aceste daruri preţiose, cari scot din întuneric şi asigură succesul atâtor mediocrităţi, poetului îi lipsesc cu desăvârşire, şi, când e vorba pe: «cum îţi vei aşterne asă vei dormi», esolut mai dinainte că el va dormi pe pământul gol! ... Şi pe acei cari cred, că poetul e pururea cu mintea 'n stele şi nu bagă de samă cât e de păcălit in acesta socotală crudă a vieţei, pe acei cari îşi inchipuesc că poetul nu sufere de umilinţele şi rănile pe care i le face societatea in care trăeşce, îi voi rugă să asculte câteva rânduri dintr’o scrisoare, pe care Eminescu o adresă, in 1882, unui amic al seu din Iaşi. Sânt 10 ani de-atunci: Eminescu eră in Bucureşti, redactor la «Timpul»: «Tu trebue să-ţi inchipuesci astădi, sub figura mea, «un om forte obosit, de vreme ce sânt singur la negustoria asta de principii şi peste acesta bolnav, care ar «avea nevoe de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni in fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc intr’o «muncă zădarnică, de şase ani me sbat ca intr’un cerc »vicios in cercul acesta, care cu toate aceste e singurul «adevărat, de şase ani n’am linişte, n’am repausul senin, «de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot «lucră şi alt ceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, «quelle vie! «Să pot sbură pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. «Dar mai mult de trei dile n’aş avea, pentru că eu nu am «vacanţe, ci trebue să trag ca catîrii, greu la vale şi «greu la deal. «Ei dăcă ai şei cum salahoria asta in care petrec, »impreunată cu boia şi miseria, me apăsă şi me fac incapabil de a voi! «Folosul meu după atâta muncă e că sânt stricat «cu totă lumea şi că totă energia, deca am avut-o vre«odată, şi totă elasticitatea intelectuală s’a dus pe apa «sâmbetei. «Eu remân cel amăgit in afacere, căci am lucrat «din convingere şi cu speranţă in consolidarea ideilor «mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. In opt ani «de când m’am intors in România, decepţiune a urmat «in decepţiune si me simt atât de bătrân, atât de obosit, incât de geba pun mâna pe condeiu să incerc a «scrie ceva. Simt că nu mai pot, me simt că am secat «moralicesce si că mi-ar trebui lung, lung repaus, ca «să-mi viu in fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei «de rând din fabrici, un aseminea repaus nu-l pot avea «nicăiri şi la nimeni. Sânt strivit, nu me mai regăsesc «şi nu me mai recunosc . . . Aştept telegramele Havas, «ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aş mai fi ajuns să trăesc!» Iată, domnilor, omul care n’avea dreptul să se plângă de sorta lui! . . . Şi când te gândesci, că acesta a fost cel mai mare artist al neamului românesc şi a lăsat limbei şi poesiei noastre o comoră eternă de frumuseţi, când scii cât a fost de maltratat in societatea aceasta, pentru care şi-a cheltuit cele mai scumpe puteri ale bogatei lui inteligenţi, — şi când te gândesci că in totă vieta lui de muncă n’a avut nimic, si n’a fost nimic in zarva asta a lumei, nimic — nici măcar academician, cum «dicea spiritualul Piron, — remâi inlemnit de crudimea de judecată a acelor cari susţin că Eminescu a avut tot ce i-a trebuit in viaţă;— un palton vechiu peste cămaşă ş-o păreche de galoşi in casa de nebuni, iată tot ce-a avut in cele din urmă Eminescu, in schimbul celei mai mari şi mai nobile jertfe sufleteşti ş-a celei mai curate glorii pe care-o poate da un om nemului seu! . . . Domnilor—şi acum me adresez in special tinerimei care se ridică şi imbrăţişază căuşele mari şi drepte cu atâta simpatie — in sufletele dvastre incolţesce o lume nouă, ochii se ard şi strălucesc de cele mai frumoase şi mai sfinte visuri ce s’au putut visă vr’odată, — şi când se găsesc omeni, cari să crădă şi să afirme că sânteţi sceptici şi că nu mai aveţi entusiasm pentru nimic, să-mi daţi voe să protestez in numele dvastre şi să arăt că acei omeni sânt departe de a ve cunosce. Formele şi accentele de disperare, ce apar in incercările de poesii artificiale şi de cari nici o literatură nu e scutită, nu angajază intru nimic forţele dvastre generose şi dornice de luptă. Ce frumosă şi interesantă e viaţă! Cum să nu ne atragă, cum să n’o iubim! ... Şi eu aş invită pe acei cari dau curentului Eminescian proporții şi in Anul XXVIII.